Ziua neamului, o lecţie tot mai puţin înţeleasă

"După Războiul de la 1877-1878 încheiat prin recunoaşterea de către Marile Puteri a independenţei României în raport cu Imperiul Otoman, ţara a intrat într-o epocă de accentuată

"După Războiul de la 1877-1878 încheiat prin recunoaşterea de către Marile Puteri a independenţei României în raport cu Imperiul Otoman, ţara a intrat într-o epocă de accentuată dezvoltare, de modernizare a instituţiilor sale publice, de adaptare la modelul occidental.

Personalitatea regelui Carol I, spiritul său prusac, şi-a impus amprenta asupra desfăşurării vieţii politice româneşti, a dezvoltării Regatului României (proclamat în 1881), precum şi asupra raporturilor diplomatice cu centrele de putere şi influenţă din Europa.

Aderarea la alianţa politico-militară cu Puterile Centrale (Germania şi Imperiul Austro-Ungar), în 1883, a reprezentat o soluţie diplomatică menită a conferi susţinere politico-diplomatică, chiar şi militară, noului stat român în contextul acelor vremuri. Erau vremuri în care forţa brută nu fusese complet înlocuită din arena relaţiilor internaţionale de către forţa dreptului.

Tratatul din 1883 nu a însemnat abandonarea idealului dezrobirii pământurilor româneşti aflate sub dominaţie străină. În şcolile militare din Vechiul Regat se continua a se cere viitorilor ofiţeri să ia poziţia de drepţi cu pieptul înainte şi cu privirea peste Carpaţi, iar alipirea Ardealului rămânea un deziderat politic important. Abilitatea politică a lui Ionel Brătianu în relaţia cu aliaţii occidentali a asigurat României o formulă politico-diplomatică care ne recunoştea dreptul istoric şi ne garanta viitoarea unitate naţională. Politicianismul din Vechiul Regat avea să compromită efortul de organizare şi înzestrare a Armatei române, piesa esenţială a scenariului ce se profila la acel început de veac XX.

Înfrântă în 1916 şi victorioasă, mai apoi, pe câmpul de luptă de la Mărăşeşti, umilită la masa Păcii de la Buftea, România avea să fructifice şansa ivită la prăbuşirea unei lumi şi organizarea alteia, pentru afirmarea drepturilor sale istorice. Sacrificiile erau imense, mai ales ale Primului Război Mondial (800.000 de victime), iar dorinţa de revanşă asupra istoriei, a nedreptăţilor îndurate numai pentru faptul că eram români şi ne afirmam dreptul nostru asupra acestui spaţiu era imensă.

Conferinţa de Pace de la Versailles (1919-1920) avea să recunoască, nu fără oarecare dificultăţi, dreptul la unire cu Transilvania, Bucovina şi Basarabia.

Cele afirmate prin voinţă populară, în conformitate cu dreptul naţiunilor la autodeterminare, aveau să capete recunoaştere diplomatică şi internaţională, iar ziua de 1 Decembrie 1918 reprezintă triumful luptei unei generaţii de oameni politici al cărei vis au fost modernizarea, independenţa, unitatea naţională.

În ultimii 17 ani, istoria a devenit o disciplină marginalizată. Lipsa de educaţie, fără a vorbi de cea patriotică, începe să-şi spună cuvântul în respectul faţă de simboluri, faţă de trecut, faţă de cei care au murit pentru o idee.

Suntem atraşi de facil şi într-o astfel de lume, din ce în ce mai globalizată, nu trebuie să fim surprinşi de ignoranţa referitoare la istoria naţională şi, implicit, lipsa de interes sau chiar respect faţă de simbolurile acestui neam, cum ar fi chiar ziua de 1 Decembrie. La un meci de fotbal, de regulă, publicul cântă numai prima strofă din imnul ţării, apoi huiduie. Este doar un exemplu mărunt probabil, dar plin de semnificaţie", ne-a declarat istoricul Constantin Corneanu.

Suntem atraşi de facil şi într-o astfel de lume nu trebuie să fim surprinşi de ignoranţa referitoare la istoria naţională
Constantin Corneanu,
istoric