Interviu Românul genial la care au apelat NASA și Elon Musk: „Nu vom avea orașe în spațiu în următorii 20 de ani. Spațiul este un mediu neiertător”

Bogdan Marcu, inginerul român care a proiectat motoarele Merlin 1D pentru Falcon 9, dezvăluie, într-un interviu pentru „Adevărul”, cum a decurs negocierea sa directă cu Elon Musk și ce se întâmplă în culisele SpaceX.

Rachetele Falcon 9 zboară cu motoare concepute de Bogdan Marcu.

Inginer spațial cu o carte de vizită impresionantă, Bogdan Marcu proiectează de 30 de ani motoare pentru navele spațiale. În prezent, el le concepe pentru Blue Origin, compania aerospațială a miliardarului Jeff Bezos, al treilea cel mai bogat om din lume, dar și pentru NASA, pe proiecte comune. A mai lucrat ani la rând și pentru SpaceX, compania celui mai bogat om din lume, Elon Musk, cu care a negociat personal, dar și pentru NASA și pentru divizia de rachete a concernului Boeing. Inginer spațial renumit în SUA, românul e Principal Propulsion Engineer la compania Blue Origin, iar în paralel predă studenților de la University of Southern California.

Adevărul: De mai mult de 30 de ani lucrați la cele mai importante companii din industria spațială, iar rachetele NASA continuă să zboare multe dintre ele cu motoarele concepute de dumneavoastră. Este colaborarea cu NASA cea mai importantă pentru dumneavoastră și pentru Blue Origin?

Bogdan Marcu: Nu știu dacă este cea mai important proiect. Noi mergem pe formula proprie. În primul rând, este vorba despre aceste noi corporații private în care SpaceX a tăiat brazda, cum se spune. Blue Origin merge cumva în paralel cu ei. Proiectele astea sunt fondate ca entități industriale cam în același timp, dar au evoluat în ritmuri diferite. Însă formula este de a cuceri spațiul, ca titulatură generică, dar și de a genera business în spațiu.

Dacă vă uitați acum la documentul pe care SpaceX l-a depus în cadrul listării pe piață, IPO (Initial Public Offering), profitul lor vine în marea majoritate, în proporție de 99%, de la Starlink, de la sateliți și de la subscripțiile - de la abonamentele, ca să zic așa - celor care accesează internetul via Starlink.

Urmează apoi cele două căi de a obține revenue, adică venituri: lansăm pentru alții, vin diverse corporații de comunicații și spun: „Domnule, avem un payload, un satelit”, se aranjează o plată și așa mai departe. SpaceX face asta; inițial așa au început, profitând de faptul că erau cei mai ieftini lansatori de sateliți. Iar racheta New Glenn, a celor de la Blue Origin, va face același lucru. Va lansa sateliți pentru terțe părți, plus pentru noi înșine.

Noi aveam inițial un proiect numit Kuiper, iar mai nou există un nou plan de sateliți care se cheamă Terrawave. Acestea adresează clienți diferiți. Musk se adresează, ca să zic așa, maselor mari de utilizatori, canoi, dacă vreți, cu câteva sute de dolari sau chiar mai puțin pe lună. În timp ce Terrawave și Kuiper se adresează unor utilizatori din domeniul afacerilor, care au nevoie de bandwidth, cum se spune, de comunicații, de cantități de date mult mai mari de transferat, care țin de investiții, de finanțe și de tranzacții. Mai cred, de asemenea, că vor apărea noi modalități de plată internațională care vor fi legate de acești sateliți.

Misiunile Artemis și competiția dintre SpaceX și Blue Origin

Dincolo de acestea, care sunt principalele surse de venituri ale unor companii uriașe ca Blue Origin sau SpaceX?

Acesta este planul de venituri pentru fiecare corporație, dar, în paralel cu asta, și SpaceX are contractele cu NASA, în mod special pentru reîntoarcerea prezenței americane pe Lună. Într-un fel, Blue Origin și SpaceX concurează la acest capitol prin producerea de landere, adică vehicule care să aterizeze pe Lună în configurații diferite. Musk își convertește Starship, partea de sus a acestei rachete mari pe care o dezvoltă, pentru a o transforma într-un vehicul lunar. Noi dezvoltăm propriul nostru modul lunar, care urmează să fie demonstrat în cadrul misiunii Artemis 3.

Elon Musk și Jeff Bezos l-au vrut în echipele lor pe Bogdan Marcu

Toată misiunea Artemis a fost reformulată. Artemis 3, aceasta care urmează, și Artemis 4... acum le pierd șirul pentru că le-au modificat de atâtea ori, vor avea o parte de demonstrație pe orbită, de cuplare și decuplare cu fiecare dintre aceste module: modulul celor de la SpaceX și modulul celor de la Blue Origin.

Cât de sustenabilă este noua cursă spațială

Se vorbește tot mai mult despre așa-numita „democratizare” a spațiului, în sensul că tot mai mulți oameni vor avea ocazia cândva să se bucure de turismul spațial. Cu toate acestea, cel puțin din afară există percepția că încă facem pași timizi spre reîntoarcerea pe Lună și alte proiecte spațiale. Cum se văd toate acestea din interior?

Situația aceasta trebuie pusă într-un context oarecum istoric, pentru că au trecut mulți ani de la programul Apollo, iar lumea înțelege mai puțin în detaliu aselenizarea americană. Cred că era deja spre 1962 când Kennedy, președintele american de atunci, a avut vestitul discurs într-un campus universitar, în care a spus: „Alegem să mergem pe Lună și vrem să aselenizăm nu pentru că este ușor, ci tocmai pentru că este dificil”. Mai nou, în limba română se utilizează cuvântul „provocare”, care este o traducere greșită a termenului american challenge. Este vorba despre depășirea cu succes a unei dificultăți care oferă anumite satisfacții.

Revenind, atunci rușii o luaseră înaintea americanilor. Trimiseseră primul satelit în spațiu, primul astronaut în spațiu, iar Statele Unite erau percepute ca fiind în urmă. Atunci Kennedy a lansat inițiativa respectivă ca pe un fel de revanșă, ca o recuperare a prestigiului pierdut. S-a alocat în anii '60 aproape 4,5% din Produsul Intern Brut american acestui program spațial, care, după cum știm, a reușit cu un succes mult peste așteptări. Am avut imaginile primilor oameni pe Lună și așa mai departe. Dar era un efort nesustenabil. A fost pur și simplu o demonstrație de tehnologie și de prestigiu american care a fost câștigat, o revanșă față de sovietici, deoarece lumea era bipolară în anii '60. Era America, pe de o parte, cu stindardul Vestului, și Uniunea Sovietică, pe de altă parte, cu stindardul comunismului.

Supraviețuirea în spațiul cosmic

Ce a urmat după Apollo și de ce s-a renunțat sau s-au amânat o serie de proiecte care ar fi schimbat lumea?

Odată terminate misiunile Apollo, s-a continuat efortul spațial cu o primă stație orbitală, numită Skylab. A urmat naveta spațială, care era tot un concept al lui von Braun și al echipei germane aduse după război. Dar bugetele nu au mai putut fi susținute, deoarece nu aveau o justificare economică. Justificarea economică a programului Apollo a fost necesitatea de recuperare a prestigiului. Bineînțeles că după aceea a urmat un fel de neglijare, dacă vreți. NASA a dezvoltat naveta spațială, care la origine era un element dintr-un plan mai mare de a alimenta un sistem spațial, cum este acum Stația Spațială Internațională, și de acolo să se plece spre Lună etc. Dar, repet, nu existau bugetele pentru așa ceva, iar von Braun s-a pensionat.

Totuși, naveta fiind funcțională și foarte bună, în ciuda celor două accidente care au căpătat o mare notorietate, aceasta a reprezentat activitatea NASA timp de decenii. Sunt copii care au crescut de mici cu poza navetei pe perete la grădiniță și au ajuns oameni maturi, cu copii mari, iar naveta tot continua să zboare. Asta până când a apărut o inițiativă începută în anul 2005 de George W. Bush. A fost o inițiativă nu prea bine formulată, pentru că atunci abia se dezvolta practic o navetă nouă care să continue același stil de misiuni, iar când președintele Bush a schimbat direcția și s-a decis mersul pe Lună, a făcut-o fără să aloce bugetele din perioada Apollo.

America a trecut printr-o criză spațială, pentru că a rămas și fără navetă, și fără o rachetă nouă care să meargă spre Lună. Dacă unii își aduc aminte, timp de vreo 9 ani, începând din 2011, accesul la Stația Spațială Internațională pentru astronauții americani a fost asigurat de ruși. Americanii zburau cu Soyuz.

În prezent însă, asistăm la un reviriment, în special din cauza faptului că China are un program spațial extraordinar de disciplinat și bine finanțat. Există o declarație publică a guvernului chinez care spune că, printre multe altele, poporul chinez va trebui să beneficieze și să își îmbunătățească viața bazată pe tehnologiile spațiale. Din acest motiv, părerea mea personală este că celelalte state, în special Statele Unite, care au potențialul de a reveni pe Lună, au început să-și facă din nou planurile pe care le vedem astăzi. Deci, dacă vreți, este din nou o concurență cu un alt pol politic, dualitatea care începe să se contureze între Statele Unite și China. Aceasta duce la o nouă cursă către Lună.

Dar este o cursă, de data aceasta, bazată pe o formulă al cărei cuvânt-cheie este sustenabilitatea. Deci nu mai este vorba despre o misiune în care să demonstrăm unde putem ajunge și ce tehnologii puternice avem. Acum este vorba despre cum ajungem acolo și cum creăm o prezență continuă.

Racheta Falcon 9 și capsula Dragon ale SpaceX. FOTO: SpaceX

Dar și obiectivele sunt mai mari. Adică se doresc baze umane pe Lună și Marte, se vorbește despre orașele viitorului în spațiu și alte proiecte parcă luate direct din filmele SF. Nu vi se par totuși niște exagerări?

Sunt, bineînțeles, exagerări voite sau nevoite care au rolul de a atrage atenția și de a încuraja continuarea acestui efort. Dar pentru noi, inginerii implicați în tehnologiile spațiale, pot spune că primele baze lunare pe care le vom preda vor fi ca niște avanposturi din Antarctica, dacă vreți. Vor fi 4-5 oameni care vor locui acolo. Dacă este ceva ce am învățat în profesia asta este că spațiul reprezintă un mediu ostil. Este un mediu ostil vieții, un mediu neiertător și care întotdeauna prezintă dificultăți de supraviețuire. Oamenii care vor fi prezenți pe Lună vor depinde de tehnologii-cheie, precum recircularea aerului și curățarea apei, atâta câtă va fi.

Referitor la apă și la legislația internațională privind spațiul: chiar aseară discutam cu un student din România care își pregătea lucrarea de doctorat axată pe aceste teme. Legea, atâta cât este în vigoare acum, o numesc o lege internațională pusă în acord în anii '60-'70, spune că, în principiu, niciun actor statal, niciun stat din lumea asta, nu are dreptul de a ocupa un anumit loc din spațiu, cum ar fi Luna și așa mai departe. Dar asta se referă la state, la guverne. O întreprindere privată nu are absolut nicio legislație clară care să o oprească. Dacă se descoperă zone cu apă mai accesibilă pe Lună, de exemplu pe partea întunecată sau la polii Lunii, acela reprezintă ceea ce se numește prime real estate. Este terenul cel mai atractiv de pe Lună, deoarece apa oferă posibilitatea unor prelucrări locale: o topești și o transformi în oxigen și hidrogen. Oxigenul este bun pentru respirat, hidrogenul este bun pentru combustibil și așa mai departe.

Dar oamenii din aceste avanposturi vor fi dependenți de o tehnologie care trebuie să funcționeze fără să se defecteze, cu o redundanță mare, și vor fi în primul rând dependenți de aprovizionarea de pe Pământ cu diverse materiale, alimente și așa mai departe, ca să nu mai vorbim de sănătate. Luna este relativ aproape, durează trei zile până când o echipă ajunge acolo. Deci nu poți cere ajutor și să îl primești imediat. Nici rachetele nu sunt on standby să decoleze imediat dacă apare vreo urgență, așa că va trebui să dezvoltăm sisteme complexe. Totuși, Luna ne oferă posibilitatea de a exersa aceste tehnologii. Nu vom avea orașe sau comunități mari în spațiu în următorii 20 de ani. Vom vedea cum se dezvoltă încet-încet aceste avanposturi, cum tehnologiile de care depinde viața umană vor evolua și se vor perfecționa, iar de acolo vom vedea ce va fi mai departe.

Unii vorbesc despre sateliții lui Jupiter și așa mai departe.

Visurile sunt bune ca obiectiv de viitor, dar ele trebuie diferențiate atunci când vorbim concret și mai ales când formulăm bugete pentru diverse proiecte de acest gen; adică la ce ne putem aștepta sau ce putem plănui cu adevărat, dincolo de aceste deziderate nobile, cum este expansiunea în spațiu și așa mai departe. Pentru oamenii interesați de acest subiect, trebuie să subliniem din nou: spațiul este un mediu ostil pentru ființa umană. Este similar cu situația unui scafandru care intră în adâncul oceanului, ba chiar mai mult de atât. Cea mai mică greșeală, cel mai mic defect de funcționare al unor tehnologii de susținere a vieții duce la tragedii.

Bineînțeles, clișeul la care ne putem referi este Apollo 13, când explozia unui rezervor de oxigen aproape a sacrificat întregul echipaj. Numai prin măiestria celor trei astronauți și prin ingeniozitatea celor care îi ghidau de pe Pământ pentru a repara și ajusta echipamentul de bord, au reușit să se întoarcă. În plus, trebuie să înțelegem și mecanica orbitală. Când vedem în Star Trek cum nava aceea, Enterprise, cotește în spațiu ca un avion, bang, se rotește într-o parte și face un viraj strâns, în realitate nu există așa ceva în spațiu. Apollo 13 a făcut mai întâi un înconjur și abia după aceea s-a întors acasă, deoarece în mecanica orbitală toate mișcările din spațiu se execută cu tracțiune într-o direcție și tracțiune în direcția cealaltă. Din cauza asta, în cazul acestor urgențe, nu poți să te duci pe Lună și să faci un U-turn, cum se spune, un viraj de 180 de grade înapoi. Totul trebuie gândit altfel.

Mitul democratizării spațiului și realitatea turismului spațial

Dar turismul spațial despre care se vorbește tot mai des?

Blue Origin, care avea racheta New Shepard cu care transporta oameni până la nivelul suborbital, peste linia Kármán, a oprit aceste zboruri pentru a se concentra asupra misiunilor mult mai importante. Costurile, în afara unor gesturi umane frumoase de a invita anumite personalități fără plată, sunt prohibitive. Această activitate va exista în viitor, va apărea din nou pentru simplul fapt că există dorința umană de explorare și curiozitatea, deci nu se va opri. Dar, pentru moment, nu este ceva ce se poate democratiza.

Un turism spațial adevărat, în experiența veritabilă a spațiului și a lansării, este oferit de cele câteva excursii pe care le-a organizat Musk cu cetățeni privați, zburându-i cu capsula Dragon în jurul Pământului. În acele misiuni, turiștii respectivi au simțit cu adevărat vibrațiile și accelerațiile unei lansări orbitale, care trebuie să atingă o viteză de aproximativ 8 kilometri pe secundă pentru a contracara gravitația. Din nou, costurile nu sunt cunoscute public, dar sunt clar foarte mari. Pe viitor, în condițiile în care tehnologiile de lansare vor deveni mai fiabile și mai disponibile, vor exista, probabil, posibilități oarecum mai ieftine.

Prunariu și Marcu, doi români care au lăsat o amprentă puternică în industria spațială globală.

Unde se termină marketingul și unde începe o progresie științifică reală în ecuația asta? Pentru că, vedeți, există unii critici care spun că turismul spațial este pentru miliardari, fiind deocamdată doar un moft excentric, în timp ce alții zic că ar fi un prim pas sau pașaportul către finanțarea colonizării Lunii sau chiar a Planetei Roșii.

Lucrurile întotdeauna se întâmplă văzând și făcând. În primul rând, mă interesa chestiunea asta pe când eram la Rocketdyne, înainte de a merge la SpaceX, și am văzut că Rocketdyne se afla într-o perioadă de platou. Conducerea noastră de atunci nu se lansase în nicio inițiativă serioasă, iar noi ne gândeam la diverse propuneri și idei. În aceste condiții, m-am uitat și la turismul spațial, care pe vremea aceea era inclus în planul celor de la Scaled Composites, o corporație a unui inovator american pe nume Burt Rutan. Ceea ce voiau ei să facă, și au încercat, dar au avut niște accidente și probleme tehnice care i-au oprit, era bazat pe formula unui avion special care purta sub burtă o mică rachetă. Avionul decola și ajungea la altitudini foarte mari, de unde lansa racheta. Aceasta, având la bord 2-3 turiști și un pilot profesionist, decola și executa un zbor suborbital: ieșeau puțin în spațiu, reintrau în atmosfera terestră și reveneau pe Pământ. În acele condiții, se anticipase costul unei astfel de excursii la câteva sute de mii de dolari de persoană. Iar în prezent cred că costurile sunt mult mai mari, dacă stăm să ne gândim.

Colonizarea planetei Marte

Există și multe exagerări voite și riscul unor escrocherii pentru cei care ar da oricât ca să meargă în spațiu?

Asta îmi aduce aminte de o poveste amuzantă de acum câțiva ani. A apărut o societate care a început să-și publice intenția de a înscrie amatori pentru a merge pe Marte într-o călătorie doar dus. Căutau oameni dornici să meargă acolo pentru a forma o colonie și pentru a trăi pe planetă în final. Nu mai știu exact cum a fost cu costurile, dar, practic, trimiteai un dosar cu date medicale, cu șansele de a fi părinte, mă rog, date confidențiale, și un cec pentru procesarea datelor, bineînțeles.

Am ascultat întâmplător un interviu cu o româncă din New York, dacă nu mă înșel, care fusese acceptată în programul acesta. Soțul ei era întrebat, nu mai țin minte ce companie media realiza interviul: „Cum vă simțiți acum, când soția urmează să plece pe Marte într-o călătorie one-way?”. El nu fusese acceptat, doar soția. Și spuneau: „Acum am descoperit că viața are un nou farmec, apreciem fiecare moment împreună”. Eu mă gândeam: „Băi, sunteți lunatici, cine dracu' vă ducea pe voi pe Marte acum?” S-a dovedit ulterior că întreaga chestie era o escrocherie. Îți dai seama, dacă îi spui unui popor de 300 de milioane: „Dați un cec de 100 de dolari și vă spunem noi dacă vă acceptăm sau nu”. După aceea, din nu știu câte mii de aplicanți, accepți patru dosare și le spui: „Domnule, acum stați liniștiți, când va fi vorba de mers pe Marte vă anunțăm noi”, fără să ai un contract pentru rachetă, fără să ai costurile stabilite etc. A fost o schemă super amuzantă.

Centrele de date în spațiu și problema critică a gunoiului spațial

Asta seamănă cu vânzarea de terenuri pe Lună, nu? La care s-au înghesuit foarte mulți milionari și au dat bani ca să-și cumpere propria parcelă pe Selena.

Exact. Adică și în acest caz, ca să ajungi să faci investiții în spațiu, trebuie să înțelegi în primul rând cât costă să duci un kilogram de material acolo. Dacă vei transporta în spațiu ceva important, odată ce oamenii se vor afla pe Lună, primele necesități vor fi apa, mâncarea și echipamentul medical.

În SUA și China există aparent proiecte pentru crearea unor centre de date în spațiu. Le-ați vedea posibile în următorii ani?

Într-adevăr, ideea nouă o reprezintă data centers in space (centre de date în spațiu). Scopul ar fi să nu mai ocupe și să nu mai polueze Pământul, așa că le punem pe orbită. Sunt multe de discutat aici. Dacă vedeți un clip cu toate obiectele lansate de oameni în jurul Pământului, începând de la Starlink, vă luați cu mâinile de cap câte sunt, în special gunoi spațial. Acesta este un alt aspect. Fac o digresie aici: sateliții Starlink sunt conectați, printre altele, la o bază de date cu toate obiectele de gunoi spațial mai mari de 2 centimetri. Acestea trebuie urmărite și sunt monitorizate de la sol de diverse guverne. Nu-mi dau seama ce s-a întâmplat de s-au accelerat lucrurile, probabil numărul de sateliți s-a mărit atât de mult.

În timpul primilor doi ani de Starlink, au avut nevoie de aproximativ 50.000 de manevre de evitare. Adică satelitul își urma orbita și a trebuit să-și activeze micile propulsoare de la bord pentru a o modifica și a reveni apoi pe traiectoria exactă, deoarece se anticipa că în decurs de câteva zile sau ore urma să se intersecteze, cu o mare probabilitate, cu o piuliță sau cu o bucată de metal care își urmează propria orbită acolo. Dar doar în ultimele șase luni, nu mai țin minte exact, cred că m-am uitat la o statistică din toamna lui 2025 până prin martie-aprilie 2026, au fost nevoiți să facă 140.000 de manevre de evitare. Aceștia sunt sateliți relativ mici, de mărimea unui frigider, ba chiar mai mici, iar numărul lor crește.

Bogdan Marcu a lucrat ani la rând la cel mai înalt nivel și pentru NASA și SpaceX

Efectele microgravitației asupra corpului uman și dificultățile zborului spre Marte

Dar așteptările sunt reale să ne îndreptăm în direcția aceasta?

Ca să lansezi un data center in space, care are nevoie de sute de metri pătrați de celule solare pentru energia necesară, și să îi pui pe toți pe o orbită relativ joasă cu care să poți comunica într-un bandwidth larg, gândiți-vă ce aglomerare de obiecte cu suprafețe extrem de mari și cu o probabilitate de impact mărită s-ar crea acolo.

Prin urmare, toți oamenii care vând această idee anticipează niște lucruri. Cred că nu înșală publicul cu această așteptare, dar realitatea inginerească a temperat foarte mult aceste planuri. Deocamdată, m-am uitat la un documentar despre un operator al cărui nume nu mi-l amintesc; au trimis un satelit care are la bord un procesor important și care testează câteva tehnologii de care depinde această dezvoltare. Sunt tehnologii specifice, cum ar fi modul în care răcim aceste procesoare. Pe Pământ le ventilăm cu aer sau cu apă de răcire și un radiator. În spațiu, dacă vrei să cari apă sau nu știu ce alt fluid de răcire, înseamnă greutate suplimentară, care se multiplică în cazul mai multor procesoare. Există, de asemenea, pierderi prin scurgere și așa mai departe. Ei testau un sistem bazat pe conducție și pe o anumită poziționare a radiatoarelor. Aceasta este o primă problemă.

În al doilea rând, testau pe Pământ rezistența circuitelor electronice la radiația din spațiu. În spațiu nu ești protejat la fel de mult de câmpul magnetic al Pământului, iar protonii care vin de la Soare, printre multe alte tipuri de radiație — un proton energetic care lovește din când în când circuitele electronice —, pot genera erori de calcul. Ei aveau anumite sisteme de protecție, care sunt cunoscute pentru circuitele de control ale rachetelor, dar pentru calcule intensive de tipul celor din data centers, acestea nu au fost testate.

Nu în ultimul rând, este vorba despre capacitatea de a transmite mari cantități de date pe Pământ. Se știe că sateliții Starlink comunică între ei prin laser, ceea ce este extraordinar de rapid și eficient, dar este vorba despre comunicații cu volume de date reduse. Starlink comunică radio cu Pământul și prin laser între sateliți deoarece, de exemplu, când un utilizator Starlink accesează internetul, timp de jumătate de oră el comunică cu mai mulți sateliți. Aceștia formează o rețea întreagă și își transmit informația: „Domnule, vezi că domnul Popescu se uită pe internet. Eu acum dispar după orizont, preia-l tu”. Vine următorul satelit și spune: „Da, domnul Popescu încă se uită la televizor, îl preiei tu” și, în felul acesta, își pasează utilizatorul Popescu de la unul la altul pe măsură ce trec pe deasupra celulei. Doar acest aspect îl coordonează prin laser între ei. Dar cu domnul Popescu ei comunică prin unde radio, prin microunde. Însă microundele nu sunt suficiente pentru a transmite gigabiții de date care se doresc de la un data center. De aceea le testează pe acestea acum.

Este vorba doar despre un experiment, despre un singur procesor care servește ca demonstrator și care va opera timp de șase luni sau un an. Datele se strâng, se testează și se analizează. Prin urmare, până când vom ajunge la un data center in space, ca să nu mai vorbim despre siguranța acelor sute de metri pătrați de suprafață expuși în spațiu, mai durează. Mai durează.

Ca să nu mai vorbim despre restul, despre bazele lunare și cele de pe Marte, care sunt și mai complexe. Ar fi de actualitate măcar pentru nepoții noștri?

Vor deveni realitate, mai durează până se vor realiza, dar nu în ritmul actual și nu așa cum visăm noi. Dacă ați văzut tot ce ține de echipajul Artemis... La revenirea istorică a echipajelor Apollo, astronauții erau preluați de oameni și ajutați să iasă din capsule, urmând o perioadă de recuperare. E cunoscut cazul unei astronaute care după ce a fost în spațiu, se afla la cinci zile de la aterizare într-un program medical în care reînvăța să meargă în linie dreaptă și să-și mențină perfect echilibrul. În spațiu, în lipsa gravitației, sistemul urechii interne și coordonarea umană își pierd temporar abilitatea de a menține echilibrul.

Dacă numai după trei zile de zbor ai asemenea probleme biologice, este absolut imposibil să obligi un om... Chiar dacă el își dorește, cum erau nebunii care aplicau să meargă pe Marte, să-l pui într-o capsulă și să călătorească opt luni. Nu este posibil. Toate declarațiile care se fac în acest sens nu sunt adevărate, îmi pare rău. Ca să ajungem pe Marte, va fi nevoie de o instalație similară cu Stația Spațială Internațională, dar mult mai mare, cu posibilități de exercițiu fizic, cu protecție împotriva radiațiilor și cu o structură masivă... Nici nu-i spun instalație, pentru că este ceva uriaș. Uitați-vă la Kubrick, la Odiseea Spațială 2001. Exact aceea este structura necesară.

Paradoxul SETI și impactul filosofic al descoperirii vieții extraterestre

Multe filme SF merg pe ideea că undeva, cândva, vom întâlni viață în cosmos. Sunteți de acord?

Da, aceasta este întrebarea majoră. Argumentul este de natură statistică. La sute de milioane și miliarde de stele și existând posibilitatea statistică de a avea mii și mii de planete echivalente Terrei, statistic este imposibil să nu se fi dezvoltat viața. Acesta este argumentul.

Dar din punct de vedere al științei, de exemplu, dacă se descoperă viață undeva în sistemul nostru solar, pe una dintre lunile lui Jupiter sau Saturn, sau chiar pe Marte, fie ea și sub formă microbiană, asta în sine va fi o descoperire masivă. Chiar dacă la nivelul cetățeanului obișnuit nu va avea un impact imediat, va avea un impact asupra filosofiei și a religiei, însemnând că viața nu este unică. În prezent, noi putem argumenta că viața este unică în tot Universul, pentru că există numai pe Pământ. Este statistic neverosimil, dar acesta este singurul nostru datapoint.

Etapa următoare ar fi dacă acest sistem, SETI, ar intra cu adevărat în contact cu o civilizație extraterestră avansată. Dacă vorbim despre contact, apropo de filme și așa mai departe, în cazul în care noi recepționăm niște semnale care au fost trimise, să zicem, de la 20 de ani-lumină, asta înseamnă că ele au plecat de acolo acum 20 de ani. Noi vom recepționa un mesaj trimis în trecut de cine o fi acolo.

Și totuși, există și opinia că extratereștrii, dacă există, ar fi cu mult mai avansați și probabil nu mai folosesc aceleași mijloace pentru a comunica, nu mai folosesc unde radio, așa că mesajele noastre nu ar ajunge la ei, iar dacă ar ajunge nu le-ar înțelege. Ar fi ca și cum noi am înțelege ce transmit triburile din Amazonia prin tam-tam.

Well, eu aș aduce un argument diferit. Dacă vorbim despre un cercetător veritabil care se duce să cerceteze o zonă îndepărtată de pe Pământ, el se așteaptă să găsească triburi sau mai știu eu ce. În momentul în care dă peste acel tam-tam, va depune absolut tot efortul său științific pentru a înțelege ce mesaj transmite. Deci nu vorbim despre nea Gică, care ascultă și el radioul, aude un tam-tam într-un documentar și ridică din umeri. Vorbim despre un om dedicat misiunii, care își va folosi întreaga abilitate intelectuală pentru a descifra ce este cu acel tam-tam și care va încerca să înțeleagă: „A, patru bătăi înseamnă așa, cinci bătăi lungi și două scurte înseamnă nu știu ce”. Deci este un limbaj. La fel și potențialii extratereștri care ne ascultă și aud undele noastre radio: odată ce vor înțelege că este vorba despre ceva coordonat, vor încerca să le descifreze, exact așa cum facem și noi cu SETI, uitându-ne în spațiu și căutând orice semnal care are o oarecare corelație.

Area 51 și OZN-urile

OK, dar câți oameni mai ascultă radioul propriu-zis, pe care îl ascultam chiar noi în anii 90?

Corect, dar vorbim despre oameni dedicați. Oamenii de la SETI caută orice semnal care este coerent sau care are o oarecare coerență.

Dar dacă am recepționa un mesaj din spațiu?

Să presupunem că îl găsim, ca în Andromeda lui Fred Hoyle, și că începe un mesaj care se repetă în mod identic, cu o coerență maximă. În momentul în care este verificat, ultraverificat și dat publicității, atunci se va declanșa o criză. Gândiți-vă la implicațiile pe plan filosofic și în special religios. Dar după ce trece acea criză, atâta timp cât nu vor da curs semnalului, ca în romanul respectiv, oamenii doar vor ajunge la concluzia că la 30 de ani-lumină există o civilizație, dar își vor vedea mai departe de viață: se vor duce la serviciu, vor dormi, vor mânca, însă cu niște implicații de natură agnostică, dacă vreți.

Contactul de care ne temem cu toții este cel în care ne trezim cu ei aici. M-am uitat și eu la documentarul Age of Disclosure; aproape că te convinge, dar după atâtea sute de mărturii nu există niciun element care să susțină sută la sută, în mod indubitabil: „Da, domnule, ăștia sunt aici”. Toată lumea vorbește, inclusiv în acest documentar în care apar oameni cu credentials, persoane cu funcții guvernamentale sau foste funcții guvernamentale, dar nu vezi absolut nimic palpabil care să fi funcționat, în afară de acele imagini în care ba a intrat în apă, ba a ieșit, a făcut și a dres. Da, este ceva ce noi nu înțelegem în mod clar, dar ce este exact nu știm încă. Dincolo de asta, la cât se scrie și la câte speculații se fac, de fapt totul este egal cu zero.

Să ne gândim la criminaliști și la curțile de justiție: să luăm un proces politic cu oameni care fac declarații la televizor. În momentul în care sunt dați în judecată și trebuie să declare acolo sub jurământ, unde se verifică dacă mint și intervine riscul de sperjur, trebuie să aduci probe clare. Acesta este cuvântul: probe. În momentul în care se ajunge la procese, la aducerea de probe concrete și la regula „nu minți, că intri la pușcărie”, în momentul acela s-a terminat totul. Așa este și cu procesul acesta în care toată lumea umblă cu tot felul de povești. În momentul în care trebuie să ajungi la o analiză clară, până la urmă toate aceste mărturii se reduc la fenomene pe care, deocamdată, cu adevărat nu le înțelegem.

Aș vrea și eu să văd dovezile, fiindcă mereu se declară: „O, sunt sigur, în Area 51 se reversează tehnologii extraterestre”. Păi, la cât văd eu că se investește în sistemele pe care le știm de la von Braun încoace, de fapt, de la Goddard încoace, câți bani se pun în aceste sisteme și cât efort se depune pentru a le dezvolta, în realitate noi folosim exact aceeași tehnologie, doar cu materiale noi, cu simulări pe calculator și așa mai departe. Eu nu am senzația că, dacă s-a procurat undeva o tehnologie extraterestră, ar exista vreun rezultat concret de pe urma ei.

De la reparația avioanelor MiG-21 la Bacău la doctoratul în SUA

Am vorbit despre extratereștri, despre rachete, despre nave, dar mai puțin despre activitatea dumneavoastră, așa că vă propun să rememorăm parcursul dumneavoastră, de la Bacău la vârful tehnologiei spațiale din SUA. Înțeleg că în America ați debutat la Boeing?

A fost vorba de Rocketdyne, care era divizia lui Boeing inițial, atunci când m-am angajat eu. În timp ce eram acolo, a fost vândută de Boeing corporației Pratt & Whitney, care este în esență o companie de propulsie. Se fac motoare de avion, atât civile, cât și militare, iar în ultima vreme mai mult militare. Am fost aproape 14 ani la Rocketdyne , deci Boeing / Pratt & Whitney, dar Rocketdyne rămânea o divizie numită separat. Chiar și Pratt & Whitney a menținut-o ca divizie separată.

După aceea a urmat SpaceX, timp de 5 ani. La Rocketdyne am reînvățat meserie. Ca să o luăm de la început, am terminat facultatea în '84 și am lucrat aproape 2 ani la Bacău, unde am reparat avioane MiG-21. Mai mult ne uitam peste umerii muncitorilor, deoarece eram tineri stagiari și nu aveam mari responsabilități. Dar după aceea România lui Ceaușescu, din vremurile acelea, a avut niște programe cu rușii. La Bacău se adapta, printre altele, un motor rusesc, care era un motor cu reacție auxiliar, dar foarte bun pentru învățat. Am lucrat mult la începutul testărilor acestuia.

Iar după 2 ani am lucrat în București la ceea ce este astăzi COMOTI S.A. În același timp, funcționa o divizie a institutului care se numea INCREST, devenită apoi Institutul de Aviație din București, iar aceasta era specializată pe motoare. După Revoluție, a fost una dintre primele instituții românești care a început să răzbată prin inițiative private. Foarte interesant, directorul actual, Valentin Silivestru, era atunci șef de echipă, de laborator, cum ziceam. Începusem să adaptăm niște compresoare, de fapt să le fabricăm noi înșine, pentru a înlocui niște compresoare de gaz metan, nu de aviație; erau niște compresoare de aer, destinate apoi injecției subterane pentru extragerea de petrol. Cam atunci am plecat eu la doctorat în Statele Unite. Am venit aici în '91.

Și ați trăit un șoc acolo, cum zic unii, sau din contră?

Eu mi-am dorit de copil să ajung în America. Deci șocul a fost... să zic șoc, mai degrabă o surprindere. Este diferența pe care o experimentăm toți când venim într-o țară ca imigranți, având anumite modele în minte, iar realitatea este oarecum diferită, deși nu era mult diferită. Sunt toți, până la urmă, frumoși, au nu știu ce aureolă... În schimb, în realitate, în special în California, este o populație diversă și nu neapărat foarte estetică. Mă uitam pe stradă: „Unde este, domnule, Glenn Ford? Unde este Harrison Ford? Unde este...?”. Cam așa mi se părea atunci. Dar altfel, lucrurile au mers. Eu am ajuns aici pe 25 august 1991, iar pe 27 august eram deja la cursuri. Vorbeam bine limba engleză, deci a fost o integrare directă și destul de rapidă.

Experiența integrării în Los Angeles: De la firul ierbii la expert în turbine

Adică de 35 de ani curând.

Da, da. Este o perioadă destul de lungă. Am trăit mai mult în Statele Unite decât în România, fiindcă am venit aici la vârsta de 32 de ani. Dar ce vreau să spun... Șocul nu este atât un șoc propriu-zis, pentru că trebuie să fii pregătit mental pentru asta, dar chiar dacă te pregătești, intervine faptul că lași în urmă tot ce aveai în România atunci când vii aici. În primul rând, îi mulțumesc lui Dumnezeu, eu am venit cu o bursă, m-am dus direct la școală și nu a trebuit să sap șanțuri sau să spăl farfurii la bucătărie.

Cu toate acestea, vii fără niciun ban. Vii exact la firul ierbii și trebuie să accepți situația respectivă. Timp de un an am stat fără mașină, iar în Los Angeles, dacă nu ai un automobil, ești pur și simplu prizonierul a câteva cvartale de bloc, deoarece distanțele sunt enorme, iar mersul cu autobuzul durează ore întregi. Adică foarte multe ore.

Cumva trebuie să mergi înainte cu acea speranță în piept, că totul lucrează în favoarea ta, și să cauți drumuri rapide. Intrarea în Statele Unite prin intermediul unei universități sau al unei școli reprezintă o poartă foarte bună pentru oamenii cu educație. Noi am venit din România cu un bagaj bun de educație. Universitățile din România erau de calitate, chiar dacă nu își orientau studenții direct spre aplicații practice.

În fine, am ajuns, am făcut un doctorat până în '96, iar după aceea am continuat cu un post de cercetător la universitate până prin '98, înregistrând aproape șapte ani în mediul academic înainte de a ajunge, așa cum am spus, la Rocketdyne. La Rocketdyne am reînvățat meserie, deoarece eu începusem să lucrez cu turbomașini încă din țară. În SUA am făcut un doctorat care nu era legat direct de turbomașini, ci era un pic mai abstract, simulând pe calculator jeturile de particule în gaze. Însă, odată întors la Rocketdyne în domeniul turbomașinilor, acolo a avut loc practic ucenicia mea, la o vârstă relativ înaintată, luând tot ce știam și începând să aplic. Uitându-mă la suitele de programe de analiză pe care le aveau ei, am devenit expert în turbine. Un prim proiect a fost o turbinuță care măsoară debitul de hidrogen lichid de pe navetă. Eram relativ proaspăt în companie, mă angajasem în '99, când am reproiectat acea turbinuță care avea probleme. Iar aceasta a zburat tocmai în 2008; din '99 până când a zburat în 2008 au trecut 9 ani.

Cum au fost anii petrecuți la SpaceX?

În 2011 am plecat la SpaceX. Pentru mine, ca imigrant, având ochii un pic mai larg deschiși decât unii dintre specialiștii din Rocketdyne, am simțit instinctiv că se schimbă direcția, adică se modifică situația în industria tradițională. Companiile tradiționale, cum era Rocketdyne, lucrează cu guvernul, plănuiesc pe termen lung și așa mai departe. Pe vremea aceea nu puteai pune degetul pe problemă ca să spui exact ce este, dar citeam diverse bloguri de specialitate.

Am plecat la SpaceX în momentul în care programul navetei spațiale fusese deja sacrificat. Aceasta este o altă poveste, așa cum am menționat. Din cauza inițiativelor administrației Bush, s-a dorit întoarcerea pe Lună fără alocarea de bani suplimentari, așa că au sacrificat naveta, iar astronauții noștri americani rămăseseră să fie transportați pe stație cu ajutorul Soyuz-ului rusesc. Atunci am plecat eu la SpaceX.

SpaceX a reușit să rămână la suprafață datorită celui de-al patrulea zbor al rachetei Falcon 1. Era un Falcon 9 dotat cu niște prime motoare realizate cu mult suport din afară. Există aici o corporație numită Barber-Nichols, specializată în dezvoltarea și livrarea primelor turbopompe de rachetă pentru diverși începători din industrie, cum sunt în prezent Relativity Space, Virgin Orbit și așa mai departe. Multe dintre componentele de la Falcon erau fabricate de acest Barber-Nichols. După ce am sosit eu și încă câțiva colegi, SpaceX și Musk au decis: „Nu, de acum înainte facem totul în regie proprie și, mai ales, trebuie să îmbunătățim aceste motoare”. A fost cea mai frumoasă oportunitate, momentul în care am proiectat motoarele actuale, care se numesc Merlin 1D, și varianta Merlin. Acel motor a fost dezvoltat într-un timp record, iar eu mă aflam în România când a zburat primul prototip. A fost super. Este întotdeauna incredibil să vezi cum ceea ce ai proiectat cu mâna și cu creierul tău zboară, se înalță efectiv și face parte dintr-un lansator puternic.

A lucrat și a negociat cu Elon Musk

Ați avut ocazia să interacționați direct cu Elon Musk sau era mai puțin prezent acolo?

Am interacționat cu Musk în faza de recrutare, deoarece trebuia să obții aprobarea lui directă pentru a fi angajat. Ca să ajung acolo, a fost mai întâi un interviu formal, după care mi-au dat un examen pentru acasă. Mi-au dat să proiectez o turbină care, de fapt, lor nu le ieșea la calcule. Am stat și am lucrat un weekend întreg și le-am spus: „Băi, nu vă iese proiectul acesta dacă nu puneți cel puțin trei trepte. Este prea greu, prea neverosimil pentru o singură turbină de rachetă”. Și le-am zis: „A, stai așa, peste etapa asta ar trebui să decidă Elon”.

Și i-ați convins ușor?

I-am convins, da. Dar a trebuit să susțin un interviu personal cu Musk. Am fost și am discutat cu el. M-a întrebat ce întrebări am eu pentru el. El m-a întrebat niște lucruri destul de direct, fără ocolișuri. La rândul meu, l-am întrebat două lucruri, deoarece pe mine m-a atras enorm acest aspect, venind dintr-o industrie tradițională în care, de exemplu, dacă aveam o avarie la unul dintre motoarele aflate în dezvoltare, se oprea totul și stăteam de vorbă cu NASA timp de șase-șapte luni înainte de a stabili ce este de făcut. Știind că SpaceX este o societate în dezvoltare și că există riscuri mari, fiind încă în pericol de faliment, după cum știm, l-am întrebat pe Musk: „Ce se întâmplă dacă explodează un motor pe standul de probe, pe bancul de încercări?”. S-a uitat la mine ca și cum aș fi fost un lunatic și mi-a zis: „A doua zi după ce explodează unul, punem altul la testat”. Atunci mi-am dat seama că regimul de lucru s-a schimbat complet între o industrie și cealaltă.

Și cum a fost adaptarea la stilul excentric al miliardarului Elon Musk?

Când am sosit la SpaceX, venind de la Rocketdyne unde exista un colectiv mult mai mare, cu ingineri seniori specialiști în turbine... Când aveam de proiectat turbinele aflate în dezvoltare pentru următoarea navetă spațială, care nu a mai văzut lumina zilei, discutam îndelung cu seniorul 1, cu seniorul 2, îmi expuneam și eu opinia și așa mai departe. Multă lume analiza un proiect. SpaceX era pe vremea aceea un startup masiv, de 3.000 - 4.000 de oameni, dar nimeni nu se ocupa de turbine. M-am trezit în situația în care, așa cum se spune românește, „de orice mă apuc, dau cu capul”. Conștiința faptului că nu te verifică nimeni îți dezvoltă o paranoia care te împinge să verifici și să răsverifici totul.

În plus, unele unelte de calcul, programele de analiză și de dimensionare reprezintă un know-how intern, fiind un secret al fiecărei corporații. Lăsasem în urmă toată panoplia de instrumente de analiză de la Rocketdyne și ajunsesem la o companie care nu avea nimic în acest sens. Ei realizau foarte multă analiză. De exemplu, întregul model termodinamic al motoarelor de la Falcon 9 era integrat într-un Excel special, pe o singură foaie, realizat de câțiva angajați de acolo. În acele condiții, am avut o șansă mare: aveam un prieten bun la NASA, care a devenit ulterior inginer-şef pentru programele cu echipaj uman, și care era un autor excelent de programe de calcul CFD (computational fluid dynamics). În Statele Unite, programele NASA sunt disponibile gratuit, fără licență, pentru industria americană, sub rezerva anumitor reguli. Am discutat cu el și mi-a zis: „Da...”. Nu este un program pe care doar îl descarci și îl instalezi. A trebuit configurat; existau probleme de software unde a trebuit să leg niște librării de calcul paralel cu programele lui scrise în FORTRAN.

Când trebuie să realizezi ceva și nu ai un sistem de control extern, îți pui creierul la contribuție. Atunci a fost cel mai mare stres: să faci lucrurile să funcționeze. Cu acel program am dimensionat turbinele pentru Falcon 9, pentru că dacă preiei lucrurile doar din cărți, unde găsești șiruri de viteze și calcule teoretice, nu ai nicio garanție și nu poți trimite piesele în producție. Cei de la SpaceX sunt ultra-rapizi; exista o întreagă echipă în spatele meu, gata să apese pe trăgaciul producției. Să trimiți în execuție piese care să nu se potrivească sau să fie greșite... M-am trezit la un moment dat cu o primă tranșă de vreo 1.000 de palete care erau prea lungi și a trebuit să le semnalez asta... Acela a fost stresul.

Cu ajutorul acestui program, numit PHANTOM, un nume foarte inspirat, lucrurile au avansat încet-încet. Pe atunci, SpaceX își dezvolta primele clustere de Linux, adică computere de înaltă performanță. Când foloseam 300 de procesoare mi se părea că suntem super-avansați; în prezent se utilizează între 1.000 și 2.000 de procesoare. În cele din urmă, am fost convins de calcule, le-am finalizat, le-am dimensionat și le-am trimis în producție. Îți dai seama ce sentiment am avut când, aflându-mă în România, am auzit că racheta zboară... Bineînțeles, o testasem la sol, realizasem reducția de date din testări și știam că funcționează, dar este cu totul altceva când o vezi că zboară efectiv.

Și unde erați când a zburat?

Eram la Cluj. Aterizasem la Cluj și vizitam niște prieteni. Știam ora lansării și am sunat direct de pe telefon la birou. Eu eram extrem de entuziasmat, în timp ce ei, care mai văzuseră primele zboruri, erau cumva agasați: „Da, zboară, lasă că zboară, lasă...”.

Motoarele BE-4 de la Blue Origin și evoluția rachetelor New Glenn și Vulcan

Era ca și primul copil, cum ar veni?

Era primul meu copil, așa este.

După atâta timp de care proiect vă simțiți cel mai legat sufletește?

Cred că proiectul Falcon... Deoarece este turbina principală și componentele sunt utilizate și acum. După ce am plecat de acolo, s-au schimbat multe aspecte legate de procesul de fabricație, în sensul că geometria a rămas aceeași, dar dacă inițial noi luam paletele și le asamblam într-un disc, acum se procedează altfel. Totuși, geometria a rămas neschimbată. Am mai ținut legătura cu unii dintre colegii rămași acolo; îmi mai puneau câte o întrebare neoficial, iar eu le răspundeam.

În curând, după ce Starship Heavy va deveni operațională, aceste rachete Falcon 9 vor fi retrase. Însă acest proiect rămâne punctul meu de referință: faptul că acele turbine continuă să funcționeze nemodificate până în prezent, reprezentând, cum s-ar spune, pâinea și untul celor de la SpaceX. Gândiți-vă câți ani au trecut de atunci. În principiu, am proiectat paletele în intervalul 2011-2012. Cred că au zburat pentru prima dată în 2012 sau 2013. Au trecut deja 15 ani, ceea ce nu este puțin, și au continuat să fie folosite. Au trecut prin faze de reproiectare. Vor rămâne în serviciu până când Elon Musk va hotărî să le retragă. În ceea ce privește alte turbine, după ce am venit la Blue Origin în anul 2020, m-am alăturat echipei ca expert în turbine.

Pe care proiecte vă concentrați de când ați venit la Blue Origin?

În principal, lucrăm la proiectele destinate Lunii. Programul se numește, în linii mari, Blue Moon; acesta include module lunare care vor naviga de pe orbita noastră până pe Lună și vor aseleniza. Pe aceste module vor opera niște motoare speciale, foarte mici. Există o variantă finalizată care va fi inclusă în demonstrațiile legate de programele Artemis, urmând să dezvoltăm generații noi.

Aici avem o metodă de dezvoltare diferită, care ține de cultura corporației. Musk s-a focalizat foarte concentrat pe motoarele Merlin și MVac, iar odată finalizate, a trecut la exploatarea lor pentru a lansa sateliții Starlink sau sarcini utile ale terților. Blue Origin, în schimb, are multe programe în paralel. Avem acest program lunar cu motoarele respective, unde se lucrează pe generații. Din acest motiv am ajuns să lucrez la fiecare dintre ele.

De asemenea, avem motoarele BE-4 - BE provine de la Blue Engine, „Blue” fiind culoarea generică a corporației Blue Origin. Motorul BE-4 va deveni un workhorse, adică calul de tracțiune al companiei, și el intră în diverse generații de îmbunătățire. Aceasta reprezintă o strategie de îmbunătățire continuă la Blue Origin, spre deosebire de SpaceX, care a ales să nu mai îmbunătățească treptat racheta Falcon 9, ci a trecut direct la dezvoltarea unei rachete masive.

Motoarele BE-4 sunt integrate atât pe racheta noastră, New Glenn - care revine acum la zbor după incidentul de acum câteva luni, cât și pe rachetele noi ale corporației numite ULA. Acestor motoare BE-4 le-am reproiectat turbinele principale și niște turbine hidraulice din interior. A devenit o activitate profesională de care sunt foarte pasionat. Este ca al treilea sau al patrulea copil. Deja te obișnuiești cu nașterea și creșterea copiilor. Sunt specializat în domeniul turbomașinilor pentru motoare de rachete, așa cum menționam.

Ritmul din companiile private aerospațiale versus NASA

Trăim într-o eră în care companii private ca Blue Origin și Space X dictează, cel puțin aparent, ritmul explorării spațiale, în timp ce NASA colaborează strâns cu voi. În următoarele decenii, rolul statului american va rămâne doar cel de reglementator și finanțator principal, sau companiile private vor prelua totul?

Mai degrabă cred în a doua variantă, deoarece bugetele guvernamentale rămân cele mai consistente și asigură o situație optimă. NASA s-a transformat dintr-un dezvoltator principal care deținea și hardware-ul, racheta fiind în totalitate proprietatea NASA, într-o entitate care colaborează cu industria privată și beneficiază de serviciile ei. Situația seamănă cu existența serviciilor Uber și Lyft.

Opțiunile guvernelor au devenit mai variate și mai flexibile, dar statul își menține libertatea de a decide obiectivele strategice. De exemplu, mersul pe Lună reprezintă un obiectiv politic-strategic, nu unul economic. Nimeni nu înregistrează un profit imediat prin stabilirea unei baze pe Lună. Acesta este un obiectiv guvernamental. Le mulțumim în acest sens chinezilor, care sunt extrem de disciplinați și hotărâți să ajungă acolo, provocând astfel această competiție renăscută de întoarcere pe Lună. Prin urmare, consider că există o sinergie optimă între corporațiile private și guverne.

Impactul inteligenței artificiale în educație

Predați la o universitate de top din America, așa că v-aș întreba dacă viitorii ingineri spațiali mai au acel idealism romantic din anii 80-90 sau sunt mai pragmatici, văzând totul ca pe un business?

Eu sunt cadru academic part-time, activitatea mea principală fiind în industrie. La universitatea mea, alma mater, am predat câteva cursuri de gaze compresibile, adică discipline academice standard. La un moment dat m-au întrebat dacă aș putea să elaborez un curs de proiectare, deoarece se introdusese această cerință în programa academică. Le-am răspuns: „Mă rog, vă pot crea un curs în care să îi învăț pe studenți ceea ce știu eu să fac, respectiv proiectarea de turbine”. Am redactat acest curs. Este necesară o anumită prudență în mediu universitar: trebuie transmise informații care sunt deja publice, deoarece nu îi poți învăța pe studenți, printre care se numără și mulți studenți străini, detalii care țin de aspecte confidențiale de proiectare. Metodele generale de proiectare a turbinelor se găsesc în toate manualele de specialitate, însă dificultatea constă în structurarea lor cap-la-cap: studenții trebuie să pornească de la conceptele de bază ale termodinamicii și să asambleze treptat metodele de calcul pentru a realiza un produs funcțional.

Eu exact acest lucru îi învăț. Așa cum v-am spus, eu am ajuns să profesez asimilând un amalgam de informații predate de profesori capabili, dar care nu activaseră direct în producție sau proiectare industrială; toți cunoșteau lucrurile doar la nivel teoretic. Aceasta a reprezentat o frustrare personală, deoarece în studenție întrebam mereu: „Domnule, cum se fabrică sau cum se calculează concret piesa asta?”.

În cadrul cursului, eu îi învăț pe studenți să își scrie propriul program de calcul, după care le dau teme pentru proiectarea paletajului turbinelor. Universitatea, împreună cu mine și cu alți colegi, a aplicat pentru obținerea unor licențe industriale; în cazul nostru, folosim produse software dezvoltate de compania Siemens, numite Star-CCM+.

Am predat această variantă de curs și în România, prin intermediul asociației ROSPIN, formată din niște tineri absolut excepționali care organizează în mod privat un sistem educațional pentru elevi de liceu și studenți. Prin ei am oferit o variantă a cursului pe care îl susțin la universitate. În România, Siemens ne-a pus la dispoziție o licență temporară pe care au putut-o utiliza și studenții noștri români. Îi învăț pe studenți să proiecteze o turbină de la zero și îi mențin la un standard apropiat de cel industrial, cu prezentări și rapoarte similare celor din companii, deși procesul este adaptat, fiind mai accelerat și simplificat.

Profilul studenților variază de la un semestru la altul. Am remarcat că în semestrul de toamnă, când predau în principal, studenții sunt diferiți, aș spune că sunt un pic mai bine pregătiți. Aici intervin detalii din parcursul lor academic: pentru a finaliza în patru ani un program de bachelor - eu predau studenților din ultimul an al ciclului de patru ani. Ei trebuie să acumuleze multe credite. Vin și studenți de la programele de master, însă prioritate au cei de la licență. Am limitat numărul de cursanți la maximum 30 de persoane pe clasă, deoarece nu aș putea lucra eficient cu mai mulți în formatul aplicat pe care îl propun. Din cauza volumului mare de muncă și a cursurilor multiple, studenții sunt adesea foarte agitați, alergând de la o sarcină la alta.

Mai nou, ne confruntăm cu o mare problemă cauzată de inteligența artificială. Studenții își pot rezolva temele pentru acasă cu ajutorul inteligenței artificiale și, din acest motiv, vin la curs fără să înțeleagă mare lucru. Analizezi rezultatele prezentate ca să vezi ce s-a realizat, dar informația nu se fixează în memorie comparativ cu situația în care efectuezi manual toate calculele.

Și își fură cumva singuri căciula, prin simplul fapt că au nevoie permanent de AI?

Într-un fel, da, își fură singuri căciula. Cursul meu fiind structurat pe bază de proiect, nu le dau examene clasice. Ei trebuie să lucreze constant și să colaboreze în echipe. În final se lovesc de dificultăți când ajung în faze în care nu știu cum să continue, motiv pentru care îi monitorizez din timp. Se simte o schimbare... În general, la cursul meu notele se situau între 8 și 10, dar semestrul trecut a fost pentru prima dată când am acordat o notă de 6 și chiar una de 5. Acestea sunt vremurile și trebuie să găsim remedii.

În ceea ce privește publicațiile, am redactat multe rapoarte științifice prin intermediul NASA și al societății americane AIAA (American Institute of Aeronautics and Astronautics). De asemenea, am publicat o carte, un fel de thriller de spionaj care este tradus și în limba română.

Iubește să scrie literatură

Cum se numește și despre ce este vorba în această carte?

Se numește „Morphine”, iar titlul reprezintă o formă de glumă, fiind legat de pronunția unuia dintre personaje. Mai nou, când timpul îmi permite, mai scriu câte o povestire pentru Colecția Science-Fiction publicată de editura Pavcon, în niște ediții foarte îngrijite. Cătălin, managerul editurii, este un susținător dedicat al acestei colecții. Unele texte le-am scris direct în limba română. Spre surprinderea mea, editorul mi-a sugerat: „Mai bine trimite-le în limba engleză”. Nu credeam că exprimarea mea în română a devenit atât de neadecvată (râde). Pe celelalte le-am trimis direct în engleză.

În ceea ce privește cartea mea, Project Morphem, aceasta nu este un thriller în sensul obișnuit al cuvântului, există deja destule cărți de acest tip. Am încercat să construiesc o punte între viața din România și cea din America, chiar dacă povestea este prezentată în contextul unui thriller. Evenimentele din decembrie 1989 sunt împletite în narațiune așa cum au fost trăite de mulți dintre noi și de mine însumi: un amestec de entuziasm, speranță, libertate și cacealma, dar, în esență, o profundă dramă națională. Am descris, de asemenea, industria aerospațială tradițională așa cum am cunoscut-o: aflată în declin, neglijată și împinsă de la un eveniment la altul. Mi-au trebuit șapte ani pentru a scrie această carte.

La momentul redactării, multe dintre elementele care astăzi sunt bine cunoscute au fost mai degrabă intuite de mine ca autor: duplicitatea Chinei, existența contractorilor privați ai CIA și, nu în ultimul rând, vânzările succesive ale diviziei Rocketdyne, numită Lockwell în universul imaginar al cărții. Rocketdyne fusese cândva una dintre marile vedete ale industriei, dar a rămas, într-un anumit sens, orfană, după ce „părintele” guvernamental care o susținuse și-a îndreptat atenția către alte priorități.

Ați publicat articole științifice în reviste prestigioase, dar în prezent pare că evitați acest lucru. Din ce motiv?

Publicațiile științifice sunt mai greu de realizat în prezent, deoarece în mod normal ar trebui să public aspecte din activitatea mea curentă de la serviciu. Odată ce ai ieșit din sfera proiectelor publice ale NASA, companii precum SpaceX și Blue Origin descurajează publicarea detaliilor tehnice. În final este vorba despre competiție comercială și despre alte implicații de natură juridică. Este păcat, deoarece realizăm lucruri absolut extraordinare pe care nu le-am întâlnit în literatura de specialitate, dar aceasta este realitatea.

În ce măsură mai păstrați legătura cu România și ce credeți că ar trebui să facă România și UE pentru a ajunge să conteze la acest nivel?

E greu, nu aș putea să spun ce ar trebui făcut în acest sens. Am efectuat o vizită relativ scurtă la COMOTI în anul 2018 și am fost extrem de impresionat de modul în care s-a dezvoltat compania. De asemenea, am vizitat Aerostar la Bacău, unde unul dintre directorii comerciali este chiar fostul meu coleg de liceu. Aerostar s-a dezvoltat foarte frumos.

Însă, la nivel sistemic, nu îmi dau seama ce măsuri ar trebui aplicate în România, deoarece nu am o percepție suficient de clară asupra mediului autohton.

Dacă privim Europa în general... În trecut, situația din Europa se prezenta mai bine. Ceea ce observăm noi de aici, din perspectiva industriei private, este faptul că în alte modele vine o entitate cu o organizare extinsă și cu bugete solide care stabilește direct: „Se execută numai acest proiect”. Aceasta reprezintă o formă de autocrație corporatistă. Dacă finanțatorul își asumă riscurile, atunci pot să explodeze și zece motoare pe standul de teste, nu este o problemă.

Pentru a exista o asemenea coeziune, în cazul nostru a fost necesară o conjunctură optimă: am beneficiat de inițiativa a doi miliardari pasionați, care dispun de bugete foarte mari. Această situație nu reprezintă o regulă în industrie; consider că am fost martorii unei conjuncturi absolut ideale.

În Europa nu a apărut un investitor cu un profil similar. Proiectele europene care implică bugete mari se realizează în mod colaborativ, fiind însoțite de o cantitate uriașă de red tape, adică birocrație, formalități și acorduri între state. Acest model afectează inclusiv schimbul de subansambluri: o piesă fabricată în Franța trebuie trimisă pentru testare în Germania, iar întreaga procedură durează enorm.

În schimb, aici marfa se încarcă direct într-un camion... Rachetele Falcon se asamblează în continuare aici, în California, procesul incluzând și montarea motoarelor. Subansamblurile sunt transportate în Texas pentru efectuarea unui test rapid de calibrare, după care sunt aduse înapoi și integrate pe rachetă. Ulterior, racheta asamblată este încărcată din nou în camion, transportată în Texas pentru testarea finală, iar de acolo este trimisă fie în Florida, fie înapoi în California, la baza Vandenberg, unde dispun de facilitățile necesare pentru asamblarea întregului ansamblu.