Exclusiv Diagnosticul unui doctor român din SUA pentru sistemul medical românesc: „Subfinanțarea e transformată în vulnerabilitate penală”

Profesorul Theo Trandafirescu (Universitatea Mount Sinai, New York) explică, într-un interviu pentru „Adevărul”, de ce sistemul medical din România își transformă doctorii în victime penale și cum se vede de la distanță exodul medicilor.

Medicii din România sunt adeseori victimele sistemului. FOTO: Pixabay

Doctorul american de origine română Theo Trandafirescu este profesor universitar la Facultatea de Medicină a prestigioasei Universități Mount Sinai din New York și medic la Queens Hospital Center. Are o triplă specializare: Medicină Internă, Pneumologie și Terapie Intensivă. Într-un interviu acordat pentru „Adevărul”, el avertizează că sistemul medical din România este grav vulnerabilizat de subfinanțare. Pentru asta oferă exemplul medicilor obligați să trieze pacienții din cauza lipsei de paturi, o decizie dictată practic de eșecul sistemului, dar pentru care medicul ajunge să răspundă penal, individual. Din această cauză apar vulnerabilitățile structurale și cutuma „plicului”, iar mulți doctori tineri aleg să plece pentru a profesa în țări unde sănătatea și educația nu sunt lăsate de izbeliște și unde se pot dezvolta profesional.

Criza relației dintre medic și pacient

Adevărul: Una dintre cele mai mari provocări actuale este erodarea relației medic-pacient. Cum se vede de la New York această vulnerabilizare a medicilor români?

Dr. Theo Trandafirescu: Relația dintre medic și pacient se deteriorează din cauza unor factori tehnologici, economici și socioculturali care au modificat profund dinamica actului clinic. Există, în primul rând, presiuni sistemice și economice mari. Comercializarea și corporatizarea medicinei reprezintă, probabil, principalul factor determinant. Adoptarea pe scară largă a unor modele de afaceri - inclusiv concurența, publicitatea, remunerarea bazată strict pe productivitate și transformarea îngrijirii în unități relative de valoare - a transformat medicina dintr-o profesie liberală într-o afacere. În acest context, relația medic-pacient a devenit principala victimă.

Colegiul American al Medicilor (American College of Physicians) a semnalat deja că implicarea tot mai puternică a fondurilor private de investiții promovează profitul în detrimentul calității actului medical, erodând încrederea reciprocă. La toate acestea se adaugă constrângerile severe de timp și povara administrativă uriașă.

De ce apare burnout-ul în spitale

Contează și faptul că medicii trebuie să facă față unui volum de muncă tot mai ridicat?

Absolut. Din cauza rambursărilor tot mai mici și a sarcinilor administrative crescute, timpul alocat unei consultații a scăzut dramatic, ajungând la aproximativ o cincime din cât era cu câteva decenii în urmă. Medicii din ambulatoriu își petrec între jumătate și două treimi din timpul profesional cu activități care nu au legătură directă cu îngrijirea pacienților. Acest lucru lasă un timp extrem de limitat pentru culegerea informațiilor relevante, pentru înțelegerea contextului bolii și abordarea nevoilor reale ale omului din fața ta, aspecte esențiale pentru o relație terapeutică solidă. Trecerea la programări centralizate, cu intervale standardizate, a accentuat și mai mult acest dezechilibru. Dosarele medicale electronice (EHR) au devenit și ele un factor semnificativ de erodare.

Doctorul Theo Trandafirescu din SUA. FOTO: Arhivă personală

De unde apare în general acest „burnout” la medici, dincolo de oboseală și de orele suplimentare lucrate până la epuizare? În ce măsură este o problemă cu care se confruntă și colegii din SUA?

O meta-analiză recentă a constatat că utilizarea acestor sisteme asociate cu birocrația crește de 2,5 ori riscul de epuizare profesională, adică burnout. Orele lungi petrecute cu documentația generează oboseală cognitivă, pierderea autonomiei și un dezechilibru major între viața profesională și cea personală. Aproximativ 75% dintre medicii care raportează simptome de burnout identifică sistemele EHR ca factor contributor principal. Iar acest burnout reduce empatia și degradează calitatea interacțiunilor cu pacienții, creând o legătură directă cu așa-numita „traumă morală”.

Burnout-ul în rândul medicilor este un sindrom legat direct de muncă, caracterizat prin epuizare emoțională, depersonalizare și un sentiment diminuat al realizării personale. În SUA, studiile arată că ratele de prevalență depășesc zaten 50%. Organizația Mondială a Sănătății clasifică burnout-ul în ICD-11 ca un sindrom ocupațional ce rezultă din stresul cronic de la locul de muncă care nu a fost gestionat cu succes.

Factori declanșatori sunt multipli, iar astăzi burnout-ul este înțeles ca o problemă sistemică și organizațională, nicidecum ca un eșec individual. Totul pleacă de la volumul excesiv de muncă, procesele ineficiente și povara birocratică. Contează enorm conflictul dintre muncă și viața personală, dar și lipsa de autonomie în decizii sau o cultură organizațională deficitară, în care personalul simte un sprijin inadecvat din partea conducerii și o lipsă de implicare în deciziile strategice. Desigur, există și predispoziții individuale, datele arătând o vulnerabilitate mai crescută în rândul femeilor și al medicilor tineri, dar și în cazul celor la care perfecționismul și empatia excesivă sunt asociate cu un risc mai ridicat de epuizare.

Ce înseamnă „trauma morală” a medicului

Ce simt medicii atunci când, din cauze independente de voința lor, nu mai pot interacționa suficient cu pacienții?

Aici intervine conceptul de „traumă morală” (moral injury). Aceasta descrie suferința psihologică profundă pe care o resimt medicii atunci când constrângerile sistemice îi împiedică să acorde îngrijirea adecvată, erodându-le capacitatea de implicare autentică. Aproximativ 60% dintre medici au raportat cel puțin o caracteristică a traumei morale în primii doi ani ai pandemiei.

Această situație este amplificată de creșterea dezinformării medicale și de neîncrederea generală față de sistem, fenomene care distrug punțile dintre medic și pacient. Barierele culturale, dezechilibrele de putere și fragmentarea sistemului de îngrijire din cauza schimbărilor frecvente ale planurilor de asigurare distrug continuitatea relației, o continuitate esențială pentru construirea respectului reciproc.

Pentru a optimiza aceste tendințe este nevoie de intervenții pe mai multe niveluri: îmbunătățirea abilităților de comunicare în școli, stimularea financiară a clinicienilor care practică o îngrijire centrată pe pacient, reducerea birocrației prin introducerea de scribi medicali sau tehnologii mai bine proiectate și alinierea modelelor de plată la calitate, nu la volumul de pacienți rulați.

Violența din spitale

În România, tot mai multe cadre medicale reclamă faptul că au fost ținta unor violențe din partea pacienților sau a rudelor acestora. Cât de grav este și ce soluții ar exista?

Violența împotriva personalului medical este o realitate sumbră. Datele arată că violența psihologică și verbală afectează între 40% și 70% dintre lucrătorii din sănătate în mediile cu risc ridicat, cum sunt unitățile de primiri urgențe (UPU), secțiile de psihiatrie sau instituțiile de îngrijire pe termen lung. Asistentele medicale, medicii aflați la început de carieră și femeile sunt cele mai expuse categorii. Cauzele sunt clare: lipsa de personal, timpii lungi de așteptare, stările de afectare cognitivă ale pacienților sau consumul de substanțe și alcool, toate potențate de o comunicare deficitară și de așteptări nerealiste alimentate de dezinformare.

Vorbind despre prevenirea violenței împotriva personalului medical, m-aș referi la cinci sugestii, cinci idei. Prima sugestie este angajamentul conducerii administrative și participarea angajaților, adică o conducere puternică, ce cultivă o cultură a siguranței, a incluziunii și a toleranței zero față de violență. A doua este analiza locului de muncă și identificarea pericolelor prin evaluarea sistematică a riscurilor. A treia ar fi prevenirea și controlul pericolelor, care cuprinde trei niveluri, controale de mediu (camere de supraveghere, butoane de panică, pază vizibilă), controale administrative (personal adecvat în UPU și în tura de noapte) și o comunicare proactivă cu pacienții și vizitatorii privind timpii de așteptare pentru a gestiona frustrarea.

O altă sugestie, a patra, ține de educație și formare prin tehnici de dezamorsare a agresivității (de-escalation). În SUA se folosesc cu succes echipe multidisciplinare de intervenție rapidă numite BERT (Behavioral Emergency Response Teams). A cincea sugestie se referă la evidența strictă și evaluarea programului pentru a combate subraportarea, urmată de un protocol structurat post-incident care să includă tratament medical, sprijin psihologic, măsuri de responsabilizare penală a agresorilor recidiviști și protecții legislative puternice pentru lucrătorii din domeniul sănătății.

Diferența dintre sistemul din SUA și cel românesc

În România, pe lângă deficitul de personal și suprasolicitare, medicii se plâng de un fenomen numit „spectacolul cătușelor”, acele anchete spectaculoase în care prezumția de nevinovăție pare să dispară înainte ca instanța să se pronunțe. Cum stau lucrurile în SUA din acest punct de vedere?

Expunerea publică a unui medic înainte de o sentință definitivă este traumatizantă și profund disproporționată. Reputația profesională se distruge instantaneu, în timp ce verdictul justiției vine după ani de zile, când o eventuală achitare nu mai repară nimic în ochii opiniei publice. Privind însă lucrurile și din perspectiva pacientului, trebuie să fim realiști: România are un istoric dureros de cazuri în care tăcerea instituțională a acoperit ani de zile abuzuri sau neglijențe grave, de la Hexi Pharma la cazuri de neglijență repetată mușamalizate. Neîncrederea publicului nu a apărut din senin.

Diferența majoră în SUA ține de proceduri clare și separate. Aici, în America, avem un sistem robust de peer review medical, o evaluare realizată de comisii de specialiști, care este strict confidențială și protejată legal, în timp ce procesul penal este public, dar declanșat extrem de rar, doar când există dovezi clare de neglijență gravă sau intenție criminală. În SUA, malpraxisul se judecă în principal pe cale civilă, prin despăgubiri materiale acoperite de asigurări. Un chirurg care își asumă o operație cu risc mare știe că o eventuală complicație poate duce la un litigiu civil, nu la o anchetă penală. România amestecă aceste circuite, iar în absența unui sistem civil de arbitraj și a unor asigurări de malpraxis funcționale, procurorul devine singura resursă de justiție percepută de public. Este o proteză instituțională greșită.

Subfinanțarea ca risc penal pentru medic

Mulți medici din România sunt sunt acuzați de corupție sau abuz când se confruntă cu lipsa resurselor și sunt obligați să prioritizeze pacienții din cauză că fondurile publice sunt limitate sau când e vorba de internări din lipsa paturilor de spital. În ce măsură un sistem subfinanțat își împinge medicii spre riscuri penale?

Aceasta este o realitate crudă în Români, subfinanțarea cronică ajunge să fie transformată în vulnerabilitate penală pentru individ. Când un medic este forțat să trieze pacienții din lipsă de paturi, el ia de fapt o decizie de criză determinată de eșecul statului, dar răspunde individual în fața legii pentru eșecul sistemului. Tot de aici derivă și celebrul fenomen al „plicului”.

Este responsabilitatea exclusivă a statului să construiască mecanisme legale de protecție: protocoale clare de triaj în situații de criză, fonduri de donații reglementate și asigurări de malpraxis cu adevărat funcționale. Absența acestora nu este vina medicului, dar, atenție, ea nu trebuie să devină nici o scuză pentru corupția reală acolo unde ea există. Din perspectiva unui pacient care a dat bani din frică, nu din recunoștință, distincția dintre cutumă și mită este mult mai puțin abstractă decât pare din interiorul breslei.

De ce fug medicii din România

Ce efecte au aceste realități asupra medicilor tineri? Este acesta motivul principal pentru care rezidenții pleacă în continuare din țară și avem acel exod de creiere, acea „hemoragie” în dimeniul medical?

Frica observată la un mentor, la profesorul tău, este un stimulent extrem de puternic pentru emigrare în rândul tinerilor rezidenți, alături de salarii și condițiile de lucru, dar rareori este singurul motiv. Fenomenul de brain drain (exodul creierelor) în medicina românească precedă cu mult aceste cazuri intens mediatizate.

Problema structurală este că în România Colegiul Medicilor și societățile profesionale sunt slabe instituțional, adesea dependente politic și subfinanțate, spre deosebire de Asociația Medicală Americană (AMA), care are resurse financiare uriașe și o putere mare de lobby. În România nu este vorba doar de o lipsă de curaj individual al medicilor, ci de o lipsă cronică de pârghii instituționale.

Pentru medicii care profesează astăzi cu frică, demnitatea nu se va recăpăta prin acte izolate de eroism, ci prin construirea acelor circuite lipsă: asigurări reale de malpraxis, comisii de arbitraj cu autoritate și o separare clară între administrativ și penal. Până atunci, documentarea meticuloasă a fiecărei decizii clinice în fișa pacientului și o solidaritate colegială reală rămân singurele arme de autoapărare pe care medicii români le au la îndemână.