Pagina cititorului

Vasile Popescu (59 de ani) este consilier juridic la Târgu-Jiu şi s-a abonat la „Adevărul“ din dorinţa de a fi informat cât mai bine. Îi place să fie la curent cu tot ceea ce se întâmplă şi consideră că informaţiile cele mai complete le furnizează cotidianul „Adevărul“, la care este abonat de 20 de ani.

„Cel mai serios ziar"

 „Ziarul tratează ştirile mult mai bine decât televiziunile, care sunt selective. În ziar sunt tratate mai multe teme. Citesc «Adevărul»  de când a apărut şi i-am rămas fidel pentru că îl consider cel mai serios ziar. Au redactori buni şi se vede că sunt meseriaşi. Îmi plac serialele, în special cel despre Mineriadă".

Pentru că vrea să fie la curent cu tot ce e nou, nea Vasile are aparate de radio în toate camerele casei. „Decât să mă uit la televizor, mai bine ascult un post de radio, pentru că mai aflu o ştire. Şi la casa de la Târgu-Jiu, dar şi la ţară am în toate camerele aparate de radio", spune Vasile Popescu.

Ce facem cu victimele comuniştilor?

Scoaterea la iveală a complicităţilor, confirmarea bănuielilor, reabilitările morale şi surprizele de proporţii prilejuite de incursiunea în memoria vastă şi plurivocă a comunismului, toate acestea au mărit presiunea asupra clasei politice de a se pronunţa faţă de întreg fenomenul comunist şi de a îngădui o reparaţie simbolică faţă de victimele acestuia.

Această procedură de reparaţie se înscrie în registrul „greşelilor recunoscute, care sunt pe jumătate iertate" pentru că, anterior oricăror compensări materiale şi oricăror îndreptăţiri forţate de împrejurări, reparaţiile simbolice reprezintă o treaptă rigidă şi care nu trebuie ignorată. De fapt, bunăstarea materială care ar putea surveni în urma unor proceduri rectificative materiale îşi pierde valoarea atunci când, în pachetul compensatoriu nu se găsesc şi premisele care conduc la acceptarea de către restul societăţii a poziţiei dezavantajate.

Recunoaşterea publică a caracterului moralmente incorect a unei practici trecute poate fi, aşadar, folosită ca o preţioasă monedă de schimb pentru echilibrarea unei balanţe morale între victimele fostului regim şi ceilalţi membri ai comunităţii. În posesia acestei unităţi unice de măsură, toate încălcările majore ale drepturilor omului ar fi reglementate cu mai mare uşurinţă. Astfel, s-ar putea evita neplăcerea negoţului politic, ideologic sau mediatic, aşa cum se întâmplă azi, ceea ce face posibil cinicul paradox ca unele injustiţii să fie mai condamnabile decât altele.

Lucreţia Boznean