Mărturiile româncei care a fentat moartea în Siria și Ucraina ca să ajute victimele războiului: „Am văzut acolo demoni, dar și îngeri pe pământ”

Roxana Diaconescu a refuzat confortul unui birou pentru a merge pe teren în bastioanele terorii din Siria și sub bombardamentele cumplite din Kiev. A trăit acolo povești nemaispuse și a aflat ce înseamnă cu adevărat curajul și spaima duse la extrem și a cunoscut îngeri și demoni.

Roxana a văzut zi de zi ruinele și suferința oamenilor. FOTO: Profimedia

A văzut cu ochii ei iadul pe pământ, ruine fumegând și oameni nenorociți pe viață după crimele ISIS din Asia Mică și rachete rusești care seamănă teroarea asupra Ucrainei. Asta nu a oprit-o să meargă pe teren, la firul ierbii, din Siria până în Ucraina pentru a ajuta victimele. Roxana Diaconescu este și a fost sufletul unor ONG-uri active în teatrele de luptă de pe Glob, iar pentru asta nu a ezitat să-și pună viața în pericol. Și chiar dacă a ajuns director de programe și ar fi putut să-și desfășoare activitatea dintr-o clădire luxoasă de sticlă, cu un birou încăpător și bine aerisit, a preferat să meargă ea însăși pe teren. Și a făcut-o chiar cu riscul de a fi răpită sau ucisă.

Cu un doctorat în Științe Politice la Universitatea „Al. Ioan Cuza” din Iași focusat pe Primăvara Arabă, Roxana Diaconescu a petrecut ani buni într-o lume pe care occidentalii, inclusiv românii, nu pot nici măcar să și-o imagineze. Sau mai bine zis ani grei, timp în care a văzut ceea ce oamenii văd eventual în filmele dramatice sau cel mult la știri.

„Am avut o călătorie profesională interesantă. Aveam deja ani de experiență în fonduri europene și management de proiect când am intrat în acest domeniu, dar am învățat extraordinar de mult de la oameni cu o capacitate incredibilă. Primul meu mentor a fost șeful unei organizații siriene. Era sirian și am învățat atât de multe de la el”, spune ea.

Până acum, românca a fost director de program pentru Liban, Siria și Turcia, a lucrat și din Irak, iar acum o face și din și pentru Ucraina. Roxana Diaconescu povestește cum a ajuns să facă această muncă în urmă cu mulți ani. Atunci, ea a luat o decizie care urma să-i schimbe complet întreaga viață.

Roxana Diaconescu alături de colegi într-o tabără de refugiați sirieni. FOTO: Arhivă personală

„Pur și simplu a fost o pasiune. Mi-am dorit să fac bine oamenilor. Bineînțeles că poți face bine oriunde ești, în orice meserie, nu trebuie să fii lucrător umanitar. Dar eram sătulă de birocrația fondurilor europene și am avut șansa să plec cu o bursă de plasament Erasmus în sudul Turciei. Când am intrat prima oară în contact cu criza siriană, am știut, pur și simplu am știut că asta vreau să fac tot restul vieții”, mărturisește ieșeanca.

Cu toate acestea, ea nu este adepta cuvintelor mari. Laudele și cuvintele mari la adresa ei o fac să se simtă incomod. Din acest motiv, încearcă încă din start să minimalizeze pericolele prin care a trecut, deși acestea sunt evidente.

„N-aș spune că am făcut vreun gest eroic sau ceva de genul ăsta, pentru că sudul Turciei era o zonă calmă. Pericolul mare începea când treceai granița spre Siria. Dar majoritatea activităților sunt cross-border, deci majoritatea birourilor erau în sudul Turciei”, spune românca.

Însă momentele în care a trecut dincolo, în zona unor teatre de luptă unde milioane de oameni au trăit și încă mai trăiesc o adevărată dramă nu au fost deloc rare. Admite, cu jumătate de gură, însă insistă că nu vrea să fie prezentată ca o eroină.

„Da, e adevărat că am fost activă. Am fost pe teren pentru că, fiind cea care atrageam finanțările, trebuia practic să verific conformitatea livrărilor cu doleanțele donatorilor. Și atunci a trebuit să fiu prezentă la anumite evenimente majore, la anumite distribuții. Dar nu aș spune că m-am simțit într-un permanent pericol, m-am simțit protejată. Aveam colegi foarte buni pe securitate care interpretau indicatorii și sunt acei „triggers” în funcție de care se aprobă sau nu misiunile de a intra în Siria”, mai spune Roxana Diaconescu.

Chiar dacă s-a simțit aparent în siguranță, recunoaște că, în realitate, ar fi putut fi oricând ucisă, rănită sau pur și simplu răpită, la fel cum au pățit mulți occidentali în Siria.

Prima femeie din vest care a intrat în bastionul extremiștilor HTS din Idli

Aici, ea a intrat pe terenul temuților Hay'at Tahrir al-Sham (HTS - Organizația pentru Eliberarea Levantului). Numită inițial Jabhat al-Nusra, HTS a fost ramura oficială a Al-Qaeda în Siria. Ulterior, s-au desprins de Al-Qaeda, cel puțin la nivel declarativ, pentru a părea o forță locală, „revoluționară” siriană. Ei controlează încă o mare parte din provincia Idlib, în nord-vestul Siriei. HTS încearcă să funcționeze ca un guvern civil, administrează chiar școli, poliție, tribunale, deși sunt în continuare considerați organizație teroristă de către comunitatea internațională.

Roxana Diaconescu a fost practic prima femeie dintr-un ONG internațional care a primit permisiunea să intre în regiunea respectivă.

„Bineînțeles, există întotdeauna soarta, destinul. Și sigur că se poate oricând întâmpla ceva. O rachetă poate să aterizeze ca din greșeală lângă mașina ta, poți să fii răpit, sunt destui oameni care, vorba aia, au mai fost răpiți în zonele acestea. Dar și ONG-urile cu care am colaborat eu erau foarte acceptate în comunitate și protejate. Am lucrat, de exemplu, cu un ONG kurd și mi-era foarte ușor să intru în zona kurdă. Apoi am lucrat cu un ONG internațional și am obținut inclusiv permisiunea să intru în zona care era controlată de HTS, în Idlib. Erau foarte greu de obținut permisiuni pentru străini de a intra în zona respectivă înainte de cutremur. Nici nu lăsau străinii să intre, dar după cutremur mi-au acordat această permisiune și am intrat. Am fost atunci, cum ar veni, prima femeie dintr-un ONG internațional care a intrat acolo pentru a vedea situația rezultată în urma cutremurului”, explică ea.

Experiența alături de luptătorii kurzi și spargerea Califatului ISIS

Acolo, ea a avut ocazia să lucreze cu kurzii, pe care i-a îndrăgit și pe care îi apreciază în mod deosebit. Printre aceștia, Roxana și-a făcut mulți prieteni. Mulți dintre ei făceau parte din Syrian Democratic Forces (Forțele Democrate Siriene - SDF), o alianță multietnică, formată majoritar din miliții kurde (YPG/YPJ), dar care include și luptători arabi, asirieni și turcomani. Interesant este că, din punct de vedere ideologic, spre deosebire de HTS sau ISIS, SDF promovează un model de guvernare secular laic, democratic și, foarte important, susține egalitatea de gen. Aceștia au chiar unități militare formate exclusiv din femei, numite YPJ.

„Mie îmi plac foarte mult kurzii. Sunt un grup foarte deschis, destul de europeanizat aș putea spune. Probabil și pentru că fiind atât de alungați și discriminați, mulți dintre ei au luat calea Europei și apoi s-au întors înapoi. Sunt foarte deschiși spre a proteja femeia, și femeile, în general în societatea kurdă, au destul de multe privilegii și drepturi. Sunt, aș spune așa... erau două grupuri de kurzi mai mari în Siria. Zona de nord-est toată era controlată de SDF, unde aveau americanii bazele. SDF-ul sunt cei care practic au luptat cu ISIS, deci ei sunt cei care și-au sacrificat bărbații din familie. Ei au cucerit apoi Raqqa, Deir ez-Zor, Kobane, pentru că acestea sunt orașe în care s-au dat lupte acerbe împotriva ISIS. Și mai sunt și kurzii din zona de nord-vest”, relatează Roxana.

Ea a fost primită de kurzi cu prietenie, iar oamenii s-au comportat cu adevărat frumos cu ea. Cei mai mulți au încercat să o ajute și au dat dovadă și de ospitalitate. SDF a fost „brațul de fier” de la sol care, susținut de aviația americană, a reușit să distrugă Califatul ISIS în Siria.

„Eu am fost la un ONG care lucra, de fapt, în ambele zone, și în zona de nord-vest, și în zona de nord-est, și am intrat pe teritoriul kurd în ambele direcții. Deci am fost în vizite de teren în ambele direcții. Ei, așa ca populație, sunt niște oameni extraordinari. Sunt foarte călduroși, sunt foarte primitori, sunt foarte deschiși. Nu purtam hijab în zona respectivă, nu era nevoie, și mi se spunea că pot să mă îmbrac absolut cum vreau eu. Fetele poartă fustă până la genunchi - bineînțeles, nu fustă scurtă, dar fustă până la genunchi - mânecă scurtă, deci au un spirit de viață destul de europeanizat”, mai spune Roxana.

Cum ajung ajutoarele umanitare în zonele devastate de război

Ea a povestit și ce fel de ajutoare le-a distribuit acestor oameni. Este vorba despre trei feluri de ajutoare, toate absolut necesare acestor comunități ruinate de război și de bombardamente și uitate complet de discursul justițiar al Occidentului.

„Să le spunem așa, erau cam trei tipuri de ajutoare. Sunt ajutoare de urgență, atunci când are loc o calamitate sau un bombardament imediat. Acel tip de ajutor constă inclusiv în hrană, saltele, pături, îmbrăcăminte, obiecte sanitare. Deci e acel tip de ajutor în care familia primește ceva ca să poată supraviețui câteva zile. Apoi urmează ajutorul de stabilizare. Acel tip de ajutor oarecum încearcă să reseteze viața oamenilor afectați. De obicei se referă la infrastructură: se încearcă reabilitarea canalizării, reabilitarea rețelelor de apă, dacă acestea există în zonă sau, dacă nu, este adusă apă cu camioanele. Și se reabilitează școlile care au fost distruse în urma bombardamentului, sunt serviciile de educație care sunt acordate elevilor, serviciile de sănătate. Și sunt, de asemenea, și acele servicii... nu știu cum să le numesc exact, nu sunt efectiv servicii de ocupare, ci un fel de mini-antreprenoriat, în care sunt identificate acele persoane care pot începe mici business-uri sau cele care au deja mici afaceri și au fost afectate de război, și li se oferă un pachet de ajutor financiar plus mentorat care să îi ajute să își pună pe picioare afacerea”, explică românca.

În ultimii ani, Siria mai primește și alte ajutoare, după căderea tiranului Bashar al-Assad. E vorba de un ajutor special, detaliază Roxana:

„Important este acel ajutor de dezvoltare. Pe vremea în care am început eu să lucrez nu se acorda acest ajutor de dezvoltare, pentru că presupune mari reabilitări ale infrastructurii, ajutor financiar instituțional, cum ar veni, să le pui pe picioare sistemul bancar și toate cele din țară. Acum a început să fie acordat acest ajutor după căderea lui Bashar al-Assad. Înainte de asta era doar ajutor de stabilizare și cel de urgență. Eu am lucrat efectiv în toate domeniile. ONG-urile la care am lucrat eu ofereau ajutor în toate domeniile: în domeniul sănătății, educației, alimentării, bunurilor nealimentare, reabilitare de școli, reabilitare de diguri. Chiar un ONG internațional cu care am colaborat pune pe picioare acum un incubator de afaceri, deci un mare centru în care să ajute afacerile să se dezvolte. Cam în aceste domenii am lucrat. Eu mergeam în Siria atunci când se livrau ajutoare sau, de exemplu, mergeam un pic să văd: „a fost reabilitată această școală”, mergeam să văd școala cum a fost reabilitată, sau această clinică de sănătate, sau cum se acordă serviciile de nutriție. Mergeam și verificam dozele pe care le aveau ei, laptele praf și așa mai departe, pe care le-au acordat copiilor”, punctează Roxana Diaconescu.

Iadul bombardamentelor din Kiev. „Niciodată nu m-am simțit în pericol ca în Ucraina”

Și chiar dacă a văzut ororile comise în Orientul Mijlociu împotriva populației pașnice și a scăpat cu viață în împrejurări complicate, pericolul cel mai mare l-a simțit în Kiev.

„Cea mai periculoasă situație în care m-am aflat a fost în Kiev. Niciodată nu m-am simțit în pericol iminent în Siria, tocmai pentru că în Siria este un război intern, iar capabilitățile militare ale forțelor care se luptau între ele erau foarte limitate. Mai vorbim un pic de câteva atacuri, bombardamente, dar foarte limitate. În schimb, în Kiev am fost în vara anului 2025, am petrecut opt nopți, din care șapte au fost bombardamente în continuu. Sinceră să fiu, mi-a fost atât de frică cum nu mi-a fost în viața mea. Atât de frică... n-am putut să dorm deloc, eram în adăpost. Au fost bombardamente cumplite și pe vremea aceea încă ucrainenii mai aveau un sistem destul de performant de interceptare a rachetelor balistice și a dronelor. Deci mi-a bătut inima mai ceva ca unui iepure”, admite curajoasa româncă.

Și tot ucrainenii au impresionat-o cel mai mult, deși a trăit și în Siria și Liban experiențe care au făcut-o să își rememoreze toată viața.

„Acum, în mod pozitiv, m-a impresionat foarte mult reziliența ucrainenilor ca susținători ai cauzei lor. Mi se pare un popor atât de admirabil. Știu că majoritatea românilor nu consideră asta, dar eu am un respect excepțional pentru ei”, mai spune românca.

Felul în care ucrainenii reușesc să treacă peste teroarea care le-a cuprins țara începând cu februarie 2022 a făcut-o să-i privească admirativ.

„Ceea ce, efectiv, m-a uimit până la modul de șoc... deci după o noapte cumplită în care s-a bombardat în continuu și, evident, oamenii nu au dormit, a doua zi dimineață la ora 6:00 tot orașul forfotea. Toată lumea se ducea la serviciu în mod normal, copiii se duceau la școală, era ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Degeaba, deși viața lor noaptea e praf din cauza alarmelor și bombardamentelor, a doua dimineață trebuie să se scoale fresh, să se ducă la serviciu ca și cum nimic nu s-a întâmplat”, adaugă ea.

Eroii căzuți ai Ucrainei sunt plânși la Kiev. FOTO: Roxana Diaconescu

Ucrainenii simpli, oamenii de pe stradă, i-au lăsat atunci impresia unor oameni capabili să trăiască în același timp în două planuri paralele. Curioasă, a încercat să afle secretul acestora.

„Eu chiar am întrebat-o pe una dintre colegele mele cum rezistă și mi-a zis că pur și simplu nu se gândesc sau încearcă să nu se gândescă foarte mult la pericol. Încearcă să nu afle informații despre persoanele care sunt ucise, de exemplu, pentru că dacă află despre moartea unor cunoștințe ar fi foarte afectată. Încearcă pur și simplu să-și proiecteze o lume imaginară, să încerce să se mențină pe linia de plutire, pentru că de-acum sunt perioade în care sunt bombardați periodic, aș spune. În special în zonele din jurul graniței unde au avansat rușii, acelea sunt bombardate intens”, explică Roxana.

Fenomenul colaboraționist: nuanțele dramatice ale „trădării” sub ocupația rusă

Chiar dacă a întâlnit o mulțime de oameni cu suflet nobil și caracter puternic, recunoaște că în Ucraina își face simțită prezența și fața hâdă a trădătorii și a corupției. Parcă pentru a compensa eroismul celor mulți, trădării și corupții duc la rândul lor la extrem mizeria umană. Însă, spune ea, uneori nici măcar ceea ce unii ar numi trădare nu este ceea ce pare, iar în multe cazuri un anumit colaboraționism al oamenilor cu rușii care i-au ocupat poate fi explicat omenește și nu ar trebui atât de criticat.

„N-am întâlnit ruși în Ucraina. Dacă ar fi fost, probabil nu s-ar fi dezvăluit ca fiind ruși. Nici în România nu am întâlnit. În schimb, sunt ucraineni care au trădat. Unii și-au trădat țara, dar nu neapărat din cauză că, să spunem, sunt mari trădători. Este așa-numitul fenomen colaboraționist care este, de fapt, des întâlnit în toate zonele de război în care o populație este ocupată. De exemplu în Donbas sau Luhansk, populația a fost ocupată de către ruși, însă ei trebuie să continue să trăiască, evident. Cei care aveau slujbe în administrație, cei din învățământ, din sectorul medical - servicii publice care sunt gestionate public - trebuie să continue să trăiască, evident, și să muncească”, explică ea.

Există o întreagă dezbatere în jurul acestor oameni bătuți de soartă, iar oficial ei sunt considerați trădători. Legea controversată care stabilește acest lucru ar putea fi însă schimbată sau cel puțin nuanțată.

„Legea ucraineană îi consideră pe aceștia ca fiind colaboratori. Și au fost foarte multe cazuri. Aceștia au fost trimiși în judecată și au fost condamnați în absență, pentru că cei mai mulți continuă să locuiască în zonele ocupate. Și chiar organizația la care lucrez studiază acest fenomen și este unul foarte, foarte sensibil, pentru că, evident, este un mare semn de întrebare: unde este linia de delimitare între cei care sunt obligați să colaboreze cu rușii pentru a-și menține locul de muncă (și au funcții, putem zice, foarte neimportante) și cei care colaborează în mod activ, le vând secrete din țară și trădează? Organizația la care lucrez acum face o astfel de investigație și încearcă să convingă, practic, Parlamentul ucrainean să adopte amendamente la legea lor pentru a face o diferențiere mai clară între cei care sunt adevărații trădători...”, susține Roxana Diaconescu.

Și mai există și un alt aspect. Pe lângă faptul că acești oameni ar putea fi oricând arestați sau chiar uciși de ocupanți, iar familiile lor distruse, în cazul unora situația e și mai complicată. Pentru că oamenii nu mai pot pur și simplu să părăsească zona ocupată de ruși și nici nu-și pot abandona pământurile și casele sau familiile

„Există desigur tot felul de cazuri. De exemplu, când ești medic, ai depus un jurământ să-i ajuți pe cei în nevoie, nu? Și sub ocupație oamenii vor fi în nevoie, copiii trebuie să meargă la școală... cineva trebuie să facă aceste slujbe. Apa trebuie să fie livrată, nu? Deci sunt servicii publice care trebuie să continue și sub ocupație, nu au de ales, trebuie făcut ceva ca oamenii să poată trăi”, continuă ea.

Lipsa de interes a României pentru finanțarea proiectelor umanitare internaționale

Deși aparent trăim într-o Românie în care voluntariatul și ONG-urile au devenit o modă, iar multe companii private pozează în îngeri salvatori atenți la nevoile comunităților pentru a câștiga la capitolul imagine, Roxana Diaconescu spune că remarcă o anumită indiferență. Percepția este că de multe ori românii nu sunt preocupați de drama unor semeni care trăiesc în Siria sau alte zone îndepărtate, iar de foarte multe ori nici măcar de suferința conaționalilor. Nu întâmplător găsește cu greu sponsorizări pentru ajutorarea oamenilor aflați în nevoie.

„Azi nici nu-i vorba de mulți bani, pot să fie materiale de donat în Siria, dar nu au fost interesați. Majoritatea spuneau, evident, că ei fac astfel de muncă în comunitatea din care fac parte, ceea ce este ok. Dar în general, România nu are ONG-uri care să lucreze în domeniul umanitar în străinătate. Noi nu avem asistență de dezvoltare în alte state, este foarte limitată. Știu că la un moment dat fondurile chiar au fost oprite, iar atunci când ele mai existau erau cam de 2 milioane de euro pe an, însă proiectul trebuia implementat în 2-3 luni, deci în niciun caz nu e ceva ce poți face în zone de conflict”, arată Roxana Diaconescu.

Totuși, România acordă asistență umanitară care e distribuită prin structurile Organizației Națiunilor Unite. Este vorba însă și aici despre sume minore raportat la ceea ce fac alte state.

„Sigur că acordăm ceva asistență, mai citesc statistici direct la ONU, iar ONU, evident prin structurile lui, distribuie acest ajutor în zonele de conflict. Dar și acel ajutor e foarte limitat, foarte mic și restrâns. Dar nu, nici nu știu, pare că nu avem apetit, nu avem deschidere pentru a-i ajuta pe ceilalți din alte state. Și nici presa nu alocă spațiu pentru asta. Citesc multă presă scrisă, presă internațională, presă românească, citesc foarte mult. Însă la noi, în România, nici nu acoperim astfel de subiecte. Adică avem de-a face cu o populație care este foarte centrată pe propriile probleme. Poate cumva este de înțeles, nu vreau să sune a reproș, nu e cazul. Până la urmă suntem totuși o țară săracă și avem propriile nevoi. Dar nici nu transmitem informații corecte publicului ca să știe ce se întâmplă în alte zone, câți oameni mor, ce necazuri sunt în alte părți. Bineînțeles, unii citesc, unii au această compasiune, dar alții nici nu vor să afle. Sigur că unii au ei înșiși o situație foarte grea din punct de vedere financiar, iar pe acești oameni n-ai cum să nu-i înțelegi. Asta e, România rămâne o țară săracă, asta pot să înțeleg. Dar există și oameni care au, însă...”, mai afirmă Roxana Diaconescu.

Îngeri și demoni: eroismul medicilor și ororile bestiilor

În toți anii petrecuți în zone critice pe care multă lume nu le poate nici măcar identifica pe hartă, Roxana a văzut „îngeri și demoni”, le-a urmărit faptele, a vorbit cu unii dintre ei.

„M-am împrietenit foarte mult cu o siriancă, iar ea locuia în Turcia, era refugiată. Crescuse cu un tată care a trăit foarte mult timp în Europa și era foarte, foarte europeanizată. Și știu că eram destul de deprimată la început, când am început acest job. Spuneam: „Cât de răi sunt oamenii și cum pot să facă chestiile astea?”. Și ea mi-a zis: „Eu știu că războiul e greu și sar la iveală foarte multe atrocități și multă răutate, dar frumusețea războiului este, de asemenea, momentul în care ai posibilitatea de a întâlni și acei oameni rari care sunt adevărați îngeri”. Cred că vorbele ei mi-au rămas și acum, mi le aduc aminte, deși mi le-a spus acum 8 ani”, povestește ieșeanca.

Soldat în uniformă ISIS în Siria. FOTO: SHUTTERSTOCK

Deși pașii au purtat-o în locuri aparent blestemate, unde răul pare să aibă puteri sporite, iar poveștile cu happy-end sunt la fel de rare ca zilele ploioase în deșerturile Orientului Mijlociu, Roxana a cunoscut mulți oameni pe care nu-i va uita niciodată. A cunoscut oameni a căror povești au inspirat-o, oameni care au impresionat-o. Oameni care se sacrifică în tăcere, fără ca cineva să știe de ei, care nu cer absolut nimic în schimb deși își sacrifică sau își pun viața în pericol permanent. Povestea unui medic care a înfruntat de unul singur măcelarii ISIS i-a rămas în suflet.

„În toată această poveste am cunoscut oameni extraordinar de buni, extraordinar de altruiști care, știind că sunt în pericol, au rămas în zonele de luptă. Medici, de exemplu, care știau, evident, că vor fi țintiți în timpul atacurilor militare, că vor fi anchetați. M-a impresionat foarte mult povestea unui medic din Kobani. Kobani a fost încercuit de ISIS și a fost atacat de mai multe forțe, s-au dus lupte grele, au murit mulți, dar el pur și simplu a refuzat să fugă din oraș. A rămas acolo, deși știa ce i se va întâmpla, doar ca să ajute. Și a fost atacat, a fost arestat, a fost eliberat. E un om extraordinar care a rămas pe poziții, un doctor foarte respectat. Toată lumea îl respecta și, la un moment dat, am lucrat împreună în același ONG și cu ocazia asta l-am cunoscut și i-am aflat povestea”, își amintește Roxana.

Ca româncă, ea a fost tratată frumos de localnici, iar mulți dintre aceștia își aminteau că România a fost una dintre puținele țări europene care a tratat corect țări precum Siria, indiferent de regimul politic de la București.

„M-au tratat foarte frumos, în general am fost tratată foarte frumos de toată lumea, pentru că eram româncă. Datorită relațiilor diplomatice care au existat din vremea comunismului, oriunde m-am dus în Orientul Mijlociu, ești tratat bine ca român. Contrar credințelor că ar urî creștinii, să știi că musulmanii adevărați îi respectă pe creștini. Niciodată nu mi s-a întâmplat să mă simt nelalocul meu. Am fost mereu invitată la cina de Ramadan, chiar dacă nu eram musulmană, oamenii m-au tratat foarte frumos. Sirienii, în general, sunt un popor foarte fain, oameni deosebiți. Și la fel mi s-au părut și irakienii”, mai afirmă ea.

În anii petrecuți printre sirieni și irakieni, Roxana Diaconescu a aflat că oamenii simpli, care nu au căzut în capcana fundamentalismului islamist, au respect față de semeni, fie că sunt de altă rasă sau altă religie. Totul a fost însă pervertit de ISIS, Al-Qaeda și multe alte organizații criminale teroriste, care de altfel își ucid cu același sânge rece și compatrioții musulmani ca pe „necredincioșii” creștini sau evrei.

„Sinceră să fiu, musulmanii adevărați respectă așa-numiții „Oameni ai Cărții”. Sunt trei popoare care suntem Oameni ai Cărții: Biblia (Tora/Vechiul Testament), Noul Testament și apoi Coranul, pentru că una descinde din cealaltă: evrei, creștini și musulmani. Un bărbat musulman se poate căsători cu o femeie creștină, iar ea își menține religia dacă asta își dorește”, susține Roxana Diaconescu.

Traumele neștiute ale războiului: copiii care mimau atacul cu gaz sarin

Ea a văzut la tot pasul cum pentru organizațiile teroriste nicio viață nu prezintă preț, fie că e vorba de străini sau conaționali. Și tot în zonă a văzut ravagiile pe care violențele și crimele la care sunt expuși copiii, fie și prin simplul fapt că unii le văd zi de zi la televizor, ajung să-i traumatizeze, iar în final să îi afecteze, posibil pentru toată viața.

„Când am mers prima oară în sudul Turciei, în 2014, lucram cu un ONG care încerca să acrediteze Bacalaureatul sirian în exil, pentru a le oferi posibilitatea copiilor care au plecat din Siria să continue o facultate în Turcia. Formasem o comisie independentă și mergeam să vedem cum se desfășoară acest Bacalaureat. Eu făceam parte dintre observatori, monitori. Și un domn care făcea parte din guvernul interimar în exil al sirienilor - Free Syrian Army făcuse un guvern interimar în Gaziantep - ne-a invitat la un moment dat să luăm cina și a zis să ne arate ceva „foarte amuzant”. Le-a spus ceva în arabă copiilor lui și toți s-au aruncat pe jos. Erau dintr-o familie musulmană, aveau 4-5 copii, s-au înfășurat în niște cearșafuri și s-au aruncat pe jos, aliniați exact cum arată cadavrele musulmanilor”, este scena de coșmar pe care încă o amintește.

A aflat și că, de fapt, copiii nu făceau decât să mimeze atacul cu gaz sarin care a avut loc în Ghouta chiar atunci, în 2014.

„Copiii, uitându-se la televizor și pe social media, văzuseră ce s-a întâmplat acolo și cum alți copilași au murit și erau înfășurați în cearșafuri albe. Și acum nu făceau decât să repete acest „joc”. Ei nu știau, săracii, ce înseamnă de fapt. Pentru mine chiar a fost o chestie șocantă. Mi-a rămas în minte cum un copil expus în mod constant traumelor, direct și indirect prin social media, naturalizează acest comportament ca și cum e ceva normal, dar de fapt e o traumă adânc înrădăcinată”, continuă Roxana.

Admite că o astfel de muncă nu poate decât să ducă la depresii și insomnii și că de multe ori oamenii ca ea, care au văzut atât de multe, nu vor mai avea niciodată „normalitatea” celorlalți.

„Oamenii care lucrează în zonele astea foarte greu mai pot fi integrați înapoi într-o societate normală. Vei retrăi în mod constant ceea ce vezi și suferi pentru ceea ce vezi. Ai vrea să ajuți pe toată lumea și îți dai seama că nu poți, pentru că și ajutorul acesta umanitar... câteodată, când scrii propuneri sau ceri donații, îi lași pe alții să creadă că o să schimbe lumea, dar crede-mă, e atât de limitat. Când ai 20 de milioane de oameni în nevoie, ceea ce oferi tu nu este de ajuns”, mărturisește Roxana Diaconescu.

Anchetarea crimelor de război și mecanismul de dedublare al călăilor

În toți acești ani, ea a pierdut șirul nopților nedormite. Scenele de coșmar, văzute sau pur și simplu povestite ori citite printre rândurile rapoartelor, o bântuie. Revolta, tristețea și sentimentul neputinței o macină încă, de multe ori, deși are ani de experiență în mijlocul acțiunii.

„Am avut foarte multe nopți în care, de exemplu, când citesc rapoarte despre ce li se întâmplă oamenilor acolo... că e Siria, că-i Irak, Ucraina. ONG-ul la care lucrez acum se ocupă mult de anchetarea crimelor de război comise de Armata Rusă. Sunt niște lucruri oribile pe care chiar nu le pot descrie. Câteodată, când citesc rapoarte despre sistemul de filtrare, nu pot să dorm noaptea. Îmi ia foarte multe ore să mă liniștesc când mă gândesc la acele familii care și-au pierdut membrii și nu știu absolut nimic de ei. Mi se pare o chestie îngrozitoare”, mai spune ea.

Indivizi cu chipuri umane, dar cu inima neagră joacă un dublu rol, la fel ca în Siria sau Irak. Unii dintre ei își joacă, probabil, zi de zi rolul de părinți, frați, soți sau copii. Și intră, probabil, inclusiv în rolul de oameni aparent respectabili în comunitățile unde își duc traiul. Ajunși pe front, ei se transformă în adevărați demoni, însetați de sânge, care își ucid „inamicul” și trăiesc o plăcere perversă provocând suferință semenilor.

„E vorba de oameni care merg și ucid în continuu, aceiași oameni care merg acasă, se schimbă de hainele pătate cu sânge, se dezbracă, se spală, au familia lor, își sărută copiii pe frunte, sărbătoresc zile de naștere. Și pot părea oameni de treabă printre ai lor, dar, de fapt ei au cauzat atâta suferință altora”, se referă ea la acești monștri.

În atâția ani, Roxana a încercat să găsească o explicație pentru această capacitate a unora de a trăi o viață dublă, jucând acasă rolul de oameni absolut normali, pentru a se transforma în adevărate bestii departe de casă, în fața unor semeni cu care nu au nimic în comun și care nu le-au greșit cu nimic. Sute, mii de oameni pier zilnic victime ale unor monștri de acest fel, iar singura lor „vină” este că se găsesc la locul și în momentul nepotrivit.

„Eu cred că are loc o dedublare. Are loc un clivaj între „ei” și „noi”. „Ei” sunt dezumanizați, nu mai sunt văzuți ca oameni. Ceilalți sunt văzuți ca un dușman, nu mai sunt personificați, sunt doar niște numere și niște obiecte care trebuie distruse. Se inventează tot felul de narative: cum că ne-ar amenința, că ne-ar face aia și cealaltă. Și suntem „noi”, care suntem ok, avem o viață normală și vrem doar să scăpăm de „cealaltă problemă” pentru a putea trăi. Din păcate, mintea umană are această capacitate de a se dedubla pentru a putea supraviețui”, explică Roxana.

Cruzimea regimului Assad și paralelele istorice cu Holocaustul

Comparând acest comportament dezumanizat al măcelarilor din deșerturile Asiei Mici și până în Ucraina cu cel al naziștilor germani, românca trage propria concluzie.

„Seamănă puțin răutatea naziștilor de atunci cu a acestor oameni și nu prea. Din punctul meu de vedere, ceea ce nemții au pus la cale e un sistem super-birocratic, unde cei mai mulți își declinau responsabilitatea și dădeau vina pe un ordin. Când îi ucideau pe evrei și pe rromi, cumva totul era sistematizat. Oamenii erau trimiși în camere de gazare, iar călăii nu le prea vedeau privirea. În schimb, din cercetările pe care le-am făcut atunci când mi-am făcut doctoratul pe Primăvara Arabă și am discutat cu oameni care au fost în închisoarea Saydnaya, poate că acolo a fost totul dus chiar la un alt nivel. Sigur, nu îl compar cu Holocaustul ca număr de victime, dar e vorba și aici de o cruzime extraordinară”, punctează ieșeanca.

Închisoarea Saydnaya, locul unde au murit mii de nevinovați. FOTO: Arhivă personală

Metodele barbare ale ucigașilor din prezent sunt la fel dacă nu chiar mai abominabile decât crimele de neiertat ale naziștilor.

„De exemplu, regimul Assad a folosit metode inumane. Există un raport Amnesty International pe care l-am citit la începutul carierei mele, care descrie ce se întâmplă în închisoarea Saydnaya. Pe lângă că erau supuși la înfometare și alte chestii îngrozitoare, oamenii erau puși în cauciuc, de exemplu - mâinile și picioarele forțate într-o roată de mașină - și apoi erau bătuți cu bețele de lemn. Sau erau înfășurați într-un covor și apoi plesniți. Și cred că cea mai îngrozitoare parte era atunci când se decidea să fie spânzurați: îi băteau până îi omorau înainte să îi spânzure. Și nu li se spunea că vor fi spânzurați, li se punea o cagulă pe cap și li se dădea jos fix înainte de a fi omorâți, astfel încât li se lua și singura oportunitate de a-și lua rămas bun în gând de la oamenii dragi”, povestește Roxana Diaconescu.

Concluzia sa, după ani petrecuți în această lume a crepusculului, în care încearcă să mai aducă alinare, este la fel de tristă ca însăși experiența ei.

„Am învățat în toți acești ani lecții triste. Am învățat că nu mai poți să crezi în oameni. Trist, dar real. Cred că am învățat niște mecanisme care mi-au fost utile”, conchide trist Roxana Diaconescu.