Interviu Mai este meseria brățară de aur? România, a doua cea mai mare rată a sărăciei în rândul angajaților din UE

Politologul Vladimir Borțun, cercetător și lector la Universitatea Oxford, remarcă scăderea nivelului de trai al clasei de mijloc, în special în țările Uniunii Europene. Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, el explică de ce s-a ajuns aici și vorbește despre nevoia unei taxări mai mari a capitalului și a averilor, o întărire a drepturilor angajaților, dar și o nouă politică industrială, după ce UE și-a exportat industria în țări precum India și China.

Statisticile arată că muncim cel mai mult, dar suntem printre cei mai săraci. FOTO: Pexels

„Weekend Adevărul“: Din Regatul Unit și până în România și Bulgaria, Europa se confruntă cu problema scăderii nivelului de trai, iar clasa medie e cea mai afectată. Guvernele încearcă să o pună exclusiv în seama situației globale complicate, dar mulți specialiști consideră că ar fi și rezultatul unor politici economice greșite. Unde ați identifica principalele probleme?

Vladimir Borțun: Trebuie să pornim cu amendamentul scurt că o mare parte a clasei medii este tot clasa muncitoare, doar că e o altă secțiune, „white collar working class“. Eu sunt destul de sceptic față de noțiunea aceasta de „clasă de mijloc“, mi se pare că e un artificiu retoric pentru a diviza clasa muncitoare și pentru a-i face pe unii din clasa muncitoare să se creadă mai importanți – în România prinde grozav treaba asta. Clasa socială nu este doar despre factori economici – ce salariu ai sau ce loc de muncă ai –, ci este vorba și despre statut.

Statutul social face parte din clasa socială, iar oamenii vor să se simtă mai presus de alții. Dacă tu lucrezi într-o corporație în Pipera, deși ești exploatat, primești un salariu mic, muncești nu știu câte ore și abia plătești facturile de la o lună la alta, nu vrei să te vezi în aceeași clasă socială cu cel care lucrează pe șantierul de construcții de vizavi, unde construiește viitorul bloc în care se vor muta corporatiștii. Poate acela câștigă mai bine decât tine, dar tu vrei să te simți diferit și zici că ești „clasă medie“. De asta sunt circumspect, oferă o falsă distincție între oameni care sunt, de fapt, în aceeași barcă. Ca să răspund totuși la întrebare: mi se pare că, pe de o parte, austeritatea, care nu e doar specifică Guvernului Bolojan în Europa, ci e o politică structurală a neoliberalismului de decenii încoace este văzută ca prima soluție de fiecare dată când avem un deficit sau o criză. Or, austeritatea afectează de regulă lucrătorii din educație, administrație publică, sănătate – care compun o mare parte din clasa de mijloc în sectorul public. Apoi, în sectorul privat, problema de fond e că avem o criză mai profundă a profitabilității sectoarelor productive.

Clasa muncitoare este reprezentată și din cei care lucrează la birou. FOTO: Pexels

Capitalul productiv, cel care produce ceva, nu capitalul rentier care trăiește din speculații sau chirii, are o criză la nivel european și global care se accentuează. Asta înseamnă că marii bogați aleg să își țină banii „la saltea“ în paradisuri fiscale, gen Panama, sau investesc în sectoare neproductive: sectorul financiar-bancar ultra-speculativ, așa-numitele „hedge funds“. Acolo fac profit pe termen scurt, vând și cumpără acțiuni, speculează împotriva unor monede naționale. Citeam în „The Guardian“ că există o industrie de pariuri pe evenimente globale. Poți să pariezi pe creșterea prețului petrolului sau pe înlăturarea unui lider de țară. Actori care aveau informații despre războiul din Iran au pariat la momentul potrivit și au făcut sute de milioane de dolari. Bogații de azi preferă să își canalizeze banii către această industrie de „economie fictivă“, unde se fac bani din speculații care nu au nicio legătură cu economia reală. Banii aceștia nu se reîntorc în fabrici pentru a crea locuri de muncă. Avem un cerc vicios: absența investițiilor private productive și absența investițiilor publice – pentru că statul s-a retras. Slujbele noi sunt în servicii, HoReCa, unde totul e precar. Pe vremuri, aveai o slujbă la Fiat sau Dacia timp de 45 de ani, de la vârsta de 20 de ani până la 65 de ani. Astăzi nu mai poți lucra 45 de ani în același loc; totul e temporar și prost plătit. Asta duce la proletarizarea așa-numitei clase de mijloc.

Nu doar economia României, ci și la nivelul UE sau chiar la nivel global pare că ne confruntăm cu o criză, deși evităm să o numim așa și îi spunem „încetinire“, „turbulențe“ etc. Analistul economic Jeffrey Sachs spunea că acum se construiesc tancuri în loc de mașini, iar Green Deal e un eșec fiindcă a fost pus tot în cârca oamenilor. Ne confruntăm cu o criză sau e doar o perioadă mai grea, dar trecătoare?

Asta așa este, marii poluatori, companiile petroliere, aviația, nu au plătit prețul. Green Deal ar fi putut fi o oportunitate pentru noi industrii, cum face China, care este pe primul loc la energie solară. Ei au și politică industrială, și politica verde. De aceea energia este de până la cinci ori mai ieftină acolo, pentru că au investit enorm. În Europa s-a ajuns ca populația să fie alergică la Green Deal pentru că vede taxe noi în facturi. Întrebarea este următoarea: când este austeritate, cine strânge cureaua? Oamenii de rând. Când e Green New Deal, cine plătește taxele? Tot oamenii de rând. Când e război, cine merge pe front? Nu fiii și fiicele bogaților, ci tinerii din familii simple. Prețul crizelor este plătit mereu de oamenii de rând.

Există totuși și exemple pozitive?

Avem un exemplu pozitiv: Spania. Nu e un caz perfect și sigur că sunt carențe, dar Spania are cea mai mare creștere economică din zona euro. A crescut semnificativ puterea de cumpărare prin mărirea salariului minim. A întărit drepturile angajaților. Șomajul a fost redus cu o treime. Nu a adoptat politica anti-imigrație feroce; tocmai a anunțat legalizarea a 500.000 de imigranți, care nu doar că primesc drepturi și demnitate prin această măsură, dar vor contribui acum la buget prin taxe și nu vor mai face concurență neloială muncitorilor autohtoni. Spania oferă un exemplu pozitiv și pe scena internațională. Are curajul să critice administrația Trump și marile puteri și are demnitatea să sprijine Palestina împotriva agresiunii Israelului.

Muncitorii, nereprezentați

De ce muncitorii, oamenii simpli, tind mai degrabă să voteze partide conservatoare și nu sunt receptivi la ideile de stânga? Cum poate un intelectual de stânga să vorbească pe limba unui curier Glovo sau a unui constructor fără să sune condescendent sau artificial?

Aș face câteva observații. În primul rând, trebuie să lărgim noțiunea de „clasă muncitoare“. Ea nu include doar munca manuală din fabrică. Pentru mine, clasa muncitoare este oricine își vinde forța de muncă pentru a supraviețui, pentru a-și plăti facturile și a pune mâncare pe masă. Cei care pot trăi din profit, moșteniri sau rente nu sunt clasă muncitoare. Prin definiția asta, majoritatea populației e clasă muncitoare. Sigur, clasa asta e diversă: „white collar“ și „blue collar“. Dar toți au interese comune: salarii mai bune, servicii publice de calitate, locuințe ieftine, drepturi la locul de muncă. Discursul de stânga ar trebui să se axeze pe aceste teme materiale care preocupă 99% din populație. Astea sunt teme care îi pot uni pe oameni indiferent de convingerile lor religioase. Toți vrem un sistem de sănătate universal și școli bune. Sondajele arată că o mare majoritate a românilor are o viziune de stânga pe teme economice. De pildă, sondajul făcut acum ceva ani de CCSAS împreună cu Fundația „Friedrich Ebert“ arată că o majoritate covârșitoare dintre români vor ca statul să se implice mai activ în economie, să finanțeze serviciile publice și să încline balanța dinspre angajatori spre angajați.

Votul clasei de mijoc, cel mai important pentru politicieni. FOTO: INQUAM

Tocmai această clasă muncitoare de care spuneţi e tot mai săracă, iar statisticile Eurostat arată că 93 de milioane de europeni din UE, cam unul din patru, e sărac. Cum s-a ajuns în această situație deloc una care să facă cinste Bruxelles-ului și statelor europene și de ce clasa de mijloc nu caută să-și apere interesele, ba mai mult, votează tot mai mult cu dreapta extremistă?

Clasa muncitoare este cel mai puțin reprezentată clasă socială. În deceniile de neoliberalism, partidele mainstream au convers în jurul privatizărilor și austerității. Clasa muncitoare are cele mai mari rate de absenteism. Chiar le predam studenților în Anglia: în 2019, rata de prezență la vot în rândurile așa-zisei clase de mijloc a fost cu aproape 15% mai mare decât pentru clasa muncitoare. Partidele tradiționale de stânga s-au mutat atât de mult la dreapta pe teme economice, încât și-au abandonat bazele sociale. Acești oameni acum fie nu mai votează, fie votează extrema dreaptă.

În Franța, fostele zone industriale care votau socialist sau comunist votează acum cu Rassemblement National (fostul Front Național). În Germania, m-a șocat statistica: 40% din muncitorii din industrie au votat cu AfD la cele mai recente alegeri. În mod tradițional, muncitorii industriali votau cu social-democrații. Undeva la 60% votau cu social-democrații, iar acum 40% din ei, aproape jumătate, au votat cu extrema dreaptă. Deci da, din punctul de vedere al ascensiunii extremei drepte, e o problemă faptul că nu mai este reprezentată politic clasa muncitoare de partidele sale istorice.

Investitorii vin greu, pleacă și mai greu

Există multe voci printre economiști importanți și analiști politici care susțin că europenii, dar mai ales românii, nu suntem prietenoși cu investitorii și că am mărit prea mult taxele pentru corporații. Au dreptate?

Este foarte vehiculat argumentul acesta că dacă mărim taxele pe corporații sau taxa pe profit, pleacă investitorii străini. Doar că cei care aduc acest argument nu prea vin cu dovezi că acest lucru se întâmplă neapărat atunci când taxele cresc. Adevărul este că, în practică, e foarte complicat pentru o companie – mai ales pentru o companie mare – să își mute producția în altă parte peste noapte.

Și ce îi oprește să facă acest lucru?

Sunt costuri ridicate legate de relocalizare: ai contracte cu forța de muncă, ai contracte de concesionare sau de închiriere a spațiilor respective. Uneori, forța de muncă pe care o ai, mai ales în industriile care necesită specializare ridicată, este greu de înlocuit; e dificil să găsești o forță de muncă la fel de bine calificată în altă parte. În plus, există costuri legate de reglementări. Poate te duci într-o altă țară unde taxa pe profit e mai mică, dar există alte taxe sau alte tipuri de reglementări care nu te avantajează ca investitor. Cei care susțin acest argument ar trebui să aducă dovezi clare, deoarece în literatura de specialitate nu există un consens. Există dovezi în ambele direcții: cazuri în care investitorii nu au plecat după mărirea taxelor și cazuri în care au plecat. Depinde foarte mult de modul în care o faci.

Statul atrage foarte greu investitori străini și fonduri europene. FOTO: Pexels

Să luăm cazul particular al României, țară care nu prea reușește să atragă investiții serioase comparativ cu Polonia, Ungaria sau chiar Bulgaria. Avem zone în care, într-adevăr, s-a investit mult, dar și zone în care am rămas ca în anii ’80 și totul e încremenit. Unde ați identifica problema?

Vreau să subliniez că nu putem să ne bazăm exclusiv pe investițiile străine. Avem investiții străine de zeci de ani, care au sporit exponențial după aderarea României la Uniunea Europeană și integrarea în piața unică, dar procesul de reindustrializare din ultimii aproape 20 de ani a fost unul extrem de inegal. Aproximativ 60% din investițiile străine s-au dus către regiunea București-Ilfov, în timp ce în cea mai săracă regiune a țării, care are și cea mai mare rată de emigrație, au ajuns doar 2% din investiții. În regiunea de sud-vest, a doua cea mai săracă, e tot atât. Prin urmare, nu putem conta doar pe capitalul străin pentru a dezvolta și moderniza țara, pentru a oferi un trai decent tuturor cetățenilor sau pentru a construi infrastructură și servicii publice funcționale în toate regiunile, nu doar în București, Cluj și Timișoara.

Ce ne lipsește în acest moment pentru a ieși la liman și a corecta aceste inegalități?

Avem nevoie de o politică de stat, de o reindustrializare condusă de stat. Avem nevoie de un stat care să investească public în industrii noi, sustenabile din punct de vedere ecologic, care să fie deținute în proprietate publică. Nu putem să ne bazăm doar pe investiții private pentru a recupera decalajul față de Occident și pentru a rezolva multitudinea de probleme socio-economice cu care se confruntă milioane de români – de la salarii scăzute la proasta funcționare a educației și sănătății. Acolo unde investitorii străini decid să plece, statul trebuie să fie pregătit să le ia locul, să preia în proprietate publică facilitățile de producție respective și să le administreze într-un mod care servește interesele economiei naționale și ale populației, nu doar profitul unei companii străine care refuză să plătească o taxă corespunzătoare pe profitul realizat aici.

România e o țară bogată relativ la cum era acum 20 de ani, cum era în anii ’90, dar și comparativ cu alte țări din regiunea noastră. Bucureștiul singur are un PIB mai mare decât Serbia, dar este o bogăție concentrată la vârf. E o bogăție care nu e distribuită în mod echitabil. Acesta e principalul motiv pentru care avem niște indicatori sociali absolut catastrofali: aproape jumătate din populație, mai exact 45%, continuă să trăiască fie în sărăcie, fie în pragul sărăciei. Avem a doua rată a sărăciei în câmpul muncii din UE, avem mulți oameni care muncesc și totuși sunt săraci.

De fapt, se spune că românii nu se înghesuie să muncească și că nu avem productivitate. Să fie chiar așa?

Există mantra asta că ești sărac pentru că ești leneș și pentru că nu muncești. Nu, oamenii muncesc și totuși sunt săraci, pentru că sunt salariile foarte mici. Avem dublul procentului de angajați pe salariul minim în România față de media europeană. În jur de 40% din forța de muncă din România e pe salariul minim sau puțin peste. În ciuda unor creșteri salariale din anii recenți, salariul minim este cu 23% mai mic decât coșul minim pentru un trai decent, calculat de Institutul pentru Cercetarea Calității Vieții. Deci am avut ani la rând o creștere economică respectabilă în raport cu trecutul României și în raport cu alte țări din regiune (nu și acum), dar de care nu beneficiază majoritatea populației, din păcate. Practic, politicile actuale ne duc la sapă de lemn.

Unde e România mai deficitară, la capitolul politici economice sau în privința politicilor sociale?

La ambele. Toți conducătorii care s-au perindat la guvernare în ultimii 35 de ani au întreținut acest model economic neoliberal care se bazează pe o economie cu taxe mici, cu salarii mici, cu o dereglementare a pieței, inclusiv a pieței muncii, unde angajații nu au capacitate de negociere colectivă. Codul muncii a fost schimbat în 2011 într-un mod prin care s-a flexibilizat forța de muncă, s-a subminat capacitatea forței de muncă de a se organiza sindical, pentru că de-a lungul istoriei așa s-au obținut venituri mai mari pentru oamenii de rând. Nu prin ordonanță de urgență sau prin decizii guvernamentale, ci prin faptul că angajații aveau capacitatea de organizare necesară pentru a pune presiune pe angajatori să crească salariile. Or, Codul muncii actual, practic, face foarte, foarte dificilă organizarea sindicală în sectorul privat. Avem sindicate relativ puternice în sectorul public, dar în sectorul privat aproape că nu există sindicate. Sunt foarte disparate și n-au putere de negociere colectivă. Or, asta înseamnă că angajații nu au pârghii prin care să poată să își crească veniturile. Iar asta ține de legislația muncii modificată în 2011. Apoi, în România avem o taxă unică pe venit, după cum știm, de 10%, dar care, de fapt, dezavantajează angajații de rând pentru că ei trebuie să plătească din salariul lor contribuțiile sociale. Din ce văd, practic aproape până la 40-45% ajungi să plătești din salariu impozitul pe venit, apoi pentru pensii și pentru asigurarea medicală.

Soluția: taxe ca afară?

Se vorbește frecvent despre faptul că România are taxe mici. Problema este nivelul taxelor sau felul în care sunt distribuite acestea între diferitele categorii de contribuabili?

Aici, un pic să nuanțăm. Taxa pe venit, ca atare, este mică. Doar că de ea beneficiază în mod disproporționat de mult cei mai bogați din societate. În general, taxa unică îi avantajează în mod disproporționat pe cei care au mai mulți bani. Pentru că 10% din un milion nu te lasă mult mai sărac decât dacă pierzi 10% din 10.000. Pentru unul care ia 10.000, 1.000 luați înseamnă mai mult decât pentru unul care pierde 100.000 dintr-un milion. Dar, pe lângă asta, avem una dintre cele mai mici taxe pe corporații, pe profit: 16%. Să ne uităm cum procedează țările cu care vrem să ne asemănăm, pe care vrem să le ajungem din urmă. Niciuna nu are taxă unică pe venit.

În toată Uniunea Europeană, singurele țări care au taxă unică pe venit sunt România și Ungaria. Nici măcar țări din regiune. Poate nu putem să ne comparăm cu Suedia, Olanda, Germania, Franța. Dar să ne comparăm cu țări din fostul Bloc Estic, ca Cehia, Estonia, Slovacia, Slovenia. Toate astea au peste 20% taxa pe corporații, majoritatea au taxare progresivă. De exemplu, Cehia are taxare progresivă. Croația are până la 30% taxarea pe cele mai mari venituri. Polonia are 32% pe cele mai mari venituri. Slovenia merge și mai departe: cei mai bogați plătesc 50% prin taxa pe venit. Deci, țări din regiune care o duc mai bine decât România în privința majorității indicatorilor de calitatea vieții, a indicatorilor socio-economici și care au alt model fiscal. Noi avem acest model fiscal de aproape 20 de ani. Și nu se îmbunătățesc în mod semnificativ condițiile de viață în România. E clar că trebuie o schimbare mai fundamentală decât actualele elite politice sunt dispuse să ia în considerare.

FMI și Banca Mondială au recomandat insistent României să treacă la impozitarea progresivă. Ar fi suficient pentru a rezolva pe fond problema impozitelor pentru populație?

Ar fi un pas înainte. Personal, cred că e nevoie de măsuri și mai radicale, precum renaționalizarea sectoarelor-cheie ale economiei și elaborarea unei noi politici industriale de stat. Dar aici vorbim de o măsură pur social-democrată, aproape centristă, pe care până și FMI-ul o susține.

Să nu uităm totuși că România arată mai bine decât țări ca Ungaria, Slovacia și Grecia la PIB per capita (cap de locuitor), prilej de laudă pentru ultimele guverne, dar dvs. spuneţi că românii trăiesc mai prost decât alți europeni. Nu e o contradicție?

Nu, pentru că PIB-ul per capita e o cifră pur abstractă. Practic, este o medie care se face: împarți PIB-ul dintr-un an la numărul populației. Dar asta nu înseamnă că fiecare român chiar beneficiază de un PIB în apropierea mediei respective. Dacă ne uităm la indicatorii mai concreți care ne arată tabloul distribuirii acestui PIB în cadrul societății, constatăm că avem cel mai ridicat risc de sărăcie din Europa alături de Bulgaria. Nu o spun eu, o spune Eurostat. Și cum spuneam, avem cel mai mare număr de angajați care trăiesc în sărăcie. Avem aceste discrepanțe între salariul minim și coșul minim pentru un trai decent. Aceștia sunt indicatori mult mai grăitori pentru calitatea vieții într-o țară. Or, PIB-ul per capita este abstract și nu oferă o imagine concludentă.

AGRICULTURA, MĂRUL DISCORDIEI. Pământ da, strategie nu

Multă vreme s-a spus că în anii ’90, chiar mult timp încă în anii 2000, România semăna cu statele latino-americane, acolo unde sunt mulți oameni incredibil de bogați, dar nu există o clasă de mijloc și cei mai mulți sunt incredibil de săraci. Mai e valabilă comparația?

Dacă facem o radiografie onestă a României de azi, doar București și, poate, încă două-trei mari centre urbane, Cluj, Timișoara, Iași, sunt mai aliniate cu standardele de viață din Europa de Vest. Mai ales Bucureștiul concentrează foarte mult din bogăția țării, dar în restul României, mai ales în fostele orașe industriale mai mici, ca să nu mai zic de mediul rural, este o precaritate comparabilă cu cea din țările latino-americane. De asta și avem cea mai mare migrație economică din toată Europa, o diasporă de circa 5 milioane de oameni, aproape un sfert din populația țării, care au plecat tocmai din cauza acestor condiții economice, din orașele mai mici, din orașele unde industria a murit și nu au fost create noi oportunități, din mediul rural, unde avem, reamintesc, în mediul rural avem cel mai ridicat procent al forței de muncă din întreaga economie care lucrează în agricultură. Peste 20% din forța de muncă din România lucrează în agricultură. Este un procent uriaș pentru o țară în secolul XXI, pentru o țară membră a Uniunii Europene.

Agricultura este una dintre soluțiile pentru creșterea economică. FOTO: Pexels

Ce indică acest 20%?

Indică încă un grad relativ scăzut de industrializare, de urbanizare, un grad relativ scăzut de mecanizare a agriculturii. Pentru că acești 20% sunt în imensa lor majoritate mici fermieri de subzistență sau mici comercianți care, practic, reușesc să vândă cât să se poată întreține. A doua țară ca procent al forței de muncă ce lucrează în agricultură este Polonia, cu 10%, deci jumătate din România, iar o țară ca Franța, care e una dintre marile puteri agricole ale Europei – o mare parte din politica europeană pe agricultură a fost modelată de Franța pentru a servi sectorul agricol francez –, doar 2,4% din forța de muncă lucrează în agricultură. De ce? Pentru că e un sector agricol foarte mecanizat, modernizat, care nu se bazează atât de mult pe forța de muncă omenească. Pe când în România avem 20%, ceea ce iarăși indică un grad de subdezvoltare similar cu aceste țări din Sudul Global, care sunt încă țări cu un grad ridicat de ruralitate și de pondere a agriculturii în economia națională. Și pe care avem grijă să le disprețuim și să le privim de sus.

Banii ar putea crește în copac

Totuși, nu am reușit să profităm nici de potențialul agricol și importăm mere din Polonia și alte fructe și legume de la capătul lumii. Chiar nu suntem capabili să facem nici măcar asta?

Noi nu avem o strategie, pentru că agricultura ar putea deveni unul dintre avantajele competitive ale economiei românești. Dar nu există o strategie națională pe termen lung de a investi în agricultură, de a sprijini acești mici fermieri, de a-i încuraja să se asocieze în ferme colective, în cooperative, care știu că nu sună bine, dar e un model economic care ar avea mult sens în contextul românesc. Și asta au făcut polonezii într-o anumită măsură, care au o agricultură mai eficientă și pentru că au mult mai multe cooperative agricole.

Unii susțin că nu ne ajută nici legislația UE, că jocurile sunt făcute pentru a prospera agricultura Franței, Italiei și Spaniei. Nu e mult spus?

Și aici trebuie să fim onești. Asta ține și de legislația europeană, care nu este o legislație neutră, care să servească în mod egal toate statele membre. E o legislație care, ca întreg proiect european, servește interesele marelui capital din țările fondatoare ale Uniunii Europene. Să nu ne imaginăm că Uniunea Europeană e o familie în care toate țările au statut egal. Nu neg beneficiile pe care le-a adus aderarea la Uniunea Europeană. Clar, sunt beneficii certe, dar să nu ne iluzionăm că Uniunea Europeană e o alianță de state cu drepturi și cu puteri egale. Este un proiect de la bun început care favorizează anumite țări și anumite clase sociale din țările respective.