De la deciziile din '90 la paralizia de azi. De ce nu poate fi România lider regional

Anumite decizii istorice luate încă din 1990-1993 stau la baza lipsei de performanță a României în politica externă, azi, consideră politologul Cristian Nițoiu (Loughborough University Londra). Timiditatea excesivă în relațiile internaționale se oglindește azi în poziția țării.

Ion Iliescu le-a făcut concesii mari rușilor în primii ani după Revoluție. FOTO Getty Images

În spatele discursului public actual despre securitatea Mării Negre și ajutorul oferit vecinilor din Est se ascunde o realitate dureroasă: lipsa de viziune a Bucureștiului nu este o problemă recentă, ci o moștenire cronică. Modul în care clasa politică românească a gestionat relațiile cu spațiul ex-sovietic imediat după căderea comunismului a pus bazele vulnerabilităților geopolitice pe care le resimțim plin plin astăzi. Cel puțin aceasta este părerea politologului Cristian Nițoiu, cercetător în Marea Britanie, la Loughborough University Londra, expert în fostul spațiu sovietic. El e autorul unui studiu care analizează deciziile liderilor politici de la București între anii 1990 și 1993, într-un moment de maximă reconfigurare geopolitică regională.

Într-o analiză pentru „Adevărul”, specialistul explică cum se leagă ezitările diplomatice de după 1989 cu lipsa de influență de la Bruxelles, jocurile politice interne și teama de a reacționa ferm la provocările de securitate de la Marea Neagră.

Moștenirea anilor '90 și frica cronică a politicienilor

Incapabilitatea de a proiecta influență în spațiul fost sovietic nu a apărut de curând, ci își are originea în primii ani de după căderea comunismului. Nițoiu pregătește, alături de un cercetător din Iași, un volum dedicat exact modului stângaci în care autoritățile de la București au gestionat relația cu vecinii estici în perioada 1990–1993.

„Am publicat recent o cercetare referitor la modul în care politicienii între 1990 și 1993 au interacționat cu Ucraina, Moldova și Rusia. Toate acele discuții de acum două sau trei decenii rămân profund actuale, în condițiile în care deciziile de atunci au lăsat România fără pârghii de negociere. România a rămas la fel de timidă și azi precum era în acei ani”, subliniază Cristian Nițoiu. 

România a dat dovadă de ezitări în special în relațiile cu Moscova, dar și cu Kievul și chiar cu Chișinăul. Bucureștiul, spune expertul, a evitat în general să deranjeze mai cu seamă capitala Federației Ruse și s-a arătat mereu înclinat spre compromisuri.

Ion Iliescu, primul președinte de după Revoluție, a fost poate cel mai bun exemplu. El a încercat să mențină România în sfera de influență a Rusiei și a fost în general lipsit de ambiție. Nici liderii care i-au urmat, inclusiv până azi, nu s-au remarcat niciodată prin ambiție la nivel internațional. Singurul aspect pozitiv este că România a ieșit de pe orbita Rusiei și a reușit să se integreze în Uniunea Europeană și în NATO.

Politicienii români, la fel ca acum, au preferat să se concentreze pe politica internă și au abandonat orice ambiții pe plan extern. Este o situație care se regăsește și azi, consideră el.

Pe de altă parte, pasivitatea externă este strâns legată de vulnerabilitățile politicii interne. Nițoiu arată că politicile externe ale României sunt dictate în principal de Ministerul de Externe sau de serviciile de informații, în timp ce clasa politică preferă să se abțină din teama de represalii externe:

„Politicienii în general, ori din frică de a nu greși, ori din frică de a nu atrage atenție externă asupra lor, au ezitat să se implice pentru a susține cu adevărat interesele țării. Un motiv poate fi că dacă încearcă să joace, să intre în jocuri de putere, atunci și alte state, poate Uniunea Europeană, au diverse metode de a pune presiune pe ei. Și cum avem o serie mare de politicieni cu trecut, să spunem, nu foarte curat, cu probleme de corupție, este foarte ușor să constrângi acești politicieni, iar ei își dau seama de acest lucru”.

Din acest motiv, aproape toate inițiativele strategice din România vin din zona serviciilor de informații și a diplomației de carieră, deși delimitarea dintre ele este din ce în ce mai greu de făcut. Diplomații de carieră nu au în general suficientă susținere, iar bugetele sunt insuficiente. Ministerul Afacerilor Externe funcționează cu un deficit de resursă umană și niciun guvern nu s-a preocupat să corecteze problema.

Este adevărat, există excepții. Ambasade precum cea a României de la Washington cheltuie sume exorbitante, iar rezultatele sunt cel puțin mediocre. Dovadă și faptul că după un an și jumătate de când a fost instalată noua administrație americană, președintele Nicușor Dan nu a avut o întrevedere oficială cu omologul său american, Donald Trump, deși aproape toți liderii din Estul Europei au avut această ocazie.

Românii nu ajung în funcții de decizie

Eșecul de viziune este și mai evident în instituțiile europene, unde România suferă grav la capitolul reprezentare pe funcții de conducere. Deși comunitatea românilor care lucrează în cadrul Uniunea Europeană este numeroasă, accesul lor la poziții de putere este blocat de lipsa de susținere politică și de percepția că România nu produce idei de reformă.

Cristian Nițoiu

„În Bruxelles sunt foarte mulți români care lucrează pentru instituțiile europene, iar marea majoritate a celor români care lucrează acolo, deși unii sunt de mai mult de 15 ani în sistem, nu au reușit să promoveze pe funcții de putere. Cei mai mulți sunt pe funcții junior sau funcții intermediare, dar nu au abilitatea de a decide ce se întâmplă în instituțiile europene”, explică profesorul.

Această frustrare a comunității românești din Bruxelles a fost reflectată și de un articol dur apărut în publicația Politico. Nițoiu arată că materialul a fost perceput ca o replică dată funcționarilor români direct din interiorul instituțiilor europene: „Alte instituții europene ar fi vrut să le spună că nu sunteți promovați în pozițiile astea pentru că România este inactivă, pentru că oricum nu faceți nimic, nu aveți expertiza, nu aveți inițiativa, nu aveți dorința de a veni cu idei noi care să inoveze în lumea europeană. Vreți doar să fiți aici cuminți și de aia nu sunteți promovați, pentru că nu sunteți lideri”.

Situația este cu atât mai absurdă cu cât România este a șasea țară ca populație din Uniunea Europeană, dar stă mai prost la nivel de reprezentare ponderată decât țări precum Bulgaria, Ungaria sau Slovacia.

„În momentul acesta, dacă ne uităm în ceea ce privește ambasadorii Uniunii Europene, Uniunea Europeană are reprezentanți în marea majoritate a statelor din lume, România are unul sau doi. Ar fi cam 400 de reprezentanți în total pe lângă state și organizații internaționale și vă dați seama că reprezentarea României este profund disproporționată”, atrage atenția Nițoiu.

Pârghiile de putere din Comisia Europeană, reprezentate de directoratele generale ce gestionează agricultura, turismul sau extinderea, se împart prin concursuri unde candidații sunt susținuți puternic de statele de origine. Țări precum Franța, Germania, Italia sau Spania își plasează constant oamenii la vârf, în timp ce România rămâne la coada clasamentului. Evident, nu este vina Uniunii Europene și nici vina țărilor amintite, care au politicieni și diplomați mult mai competitivi decât cei români.

Cristian Nițoiu este de părere că de la ultimul diplomat român cu anvergură globală în cadrul UE, Viorel Isticioaia-Budura (fost ambasador al UE în China și Japonia), Bucureștiul nu a mai reușit să impună niciun nume de prim-plan.

Acest lucru s-a întâmplat și pentru că mulți diplomați valoroși au fost trecuți în plan secund, iar în locul lor au fost promovați oameni fără nicio pregătire, pe criterii politice. Și din această cauză, ambasadele României nu reușesc să-și facă datoria, iar interesele țării sunt practic neglijate în cele mai multe cazuri și la cele mai multe ambasade.

Complexul de stat candidat și capcana discursului pro-european

Marea problemă a României constă în faptul că nu și-a internalizat statutul de membru deplin al Uniunii Europene și continuă să se comporte de pe o poziție periferică. Singurul episod în care Bucureștiul a încercat o mutare pe tabla de șah internațională a fost candidatura eșuată a lui Klaus Iohannis la șefia NATO.

„Hai să spunem că România nu a ajuns la un punct în care să-și dea seama că este, de fapt, un membru egal și integrant al Uniunii Europene. Încă mai acționăm ca și cum am fi oarecum pe la margine sau am aștepta să intrăm în Uniunea Europeană, cel puțin la nivel politic. Nu există ideea asta conștientizată că România are neapărat aceleași drepturi, dar poate veni de pe aceeași poziție cu Germania, Franța sau Polonia în ceea ce privește modul în care Uniunea Europeană trebuie să se dezvolte. Nu e vina Bruxelles-ului, nu e vina Berlinului ori a Parisului că am rămas la fel de timizi și că avem aceleași complexe de inferioritate”, susține Nițoiu.

Că lucrurile nu merg așa cum trebuie o dovedește inclusiv mentalul colectiv românesc. Militarea excesivă și împărțirea scenei politice între forțe „pro-europene” și „suveraniste” denotă tocmai lipsa de maturitate politică, vorbindu-se despre Europa ca și cum am fi încă un stat candidat în afara ei, consideră Cristian Nițoiu.

Prăpastia din societate e întreținută de politicieni

„Pot să înțeleg de ce este folosit discursul ăsta, pentru că pentru forțele care se numesc pe ele însele pro-europene este un mod de a se distinge față de forțele suveraniste. Dar este profund nociv pentru România, până la urmă, și continuă toată tradiția asta de inactivitate și lipsă de inițiativă. Nu așa trebuie făcută diferența. N-am auzit în nicio țară la tot pasul ca unii să spună că-s pro-europeni, iar rivalii lor politici sunt putiniști sau dușmani ai țării”, arată analistul.

Diferențele se văd și în tabăra suveranistă, precum AUR, care investește masiv în zona de politică externă și aduce figuri de intelectuali, unii cu prestanță, precum Dan Dungaciu, însă abordarea este mai degrabă axată pe critica și combaterea prerogativelor Uniunii Europene, nu pe dezvoltarea proiectului european din interior. Există, evident, excepții și cazuri în care critica față de birocrația de la Bruxelles este întemeiată, însă de multe ori este făcută doar în interes politic.

În plus, diplomații români își apără comportamentul. În multe cazuri, ei susțin că își fac treaba excelent la nivel tehnic.

„Ei se laudă că sunt experți în negocierile de amendamente, tratate sau fonduri. Consider însă că această scuză ratează esențialul. Critica e că diplomații români, de fapt, se uită doar la lucruri tehnice mai degrabă decât la lucruri strategice. Nu există viziune, nu sunt deloc proactivi și nici nu încearcă să obțină mai mult. Se mulțumesc cu locul pe care îl ocupă la masă pentru simplul fapt că reprezintă România, dar sunt lipsiți de ambiții și de competențe. Inclusiv politicienii sau mai ales ei. Cei care sunt competenți sunt mai degrabă o excepție de la regulă”, crede expertul.

România a avut totuși două mari realizări, dar pe care nu avea voie să le rateze. Este vorba despre integrarea în NATO și Uniunea Europeană. Cristian Nițoiu consideră că fără aceste realizări, viitorul României ar fi fost mult mai sumbru:

„Cu siguranță, cea mai bună decizie în perioada asta a fost aderarea la Uniunea Europeană și modul cum s-a desfășurat. Este adevărat, România a fost și nu a fost pregătită, merita și nu merita în totalitate. Există jurnalele lui Vasile Pușcaș, fostul negociator șef român, în care el spune că pe hârtie România nu era pregătită și că a trebuit să găsească o formulă în care să nu susțină că țara e pregătită pentru aderare, ci că poate fi pregătită. Pe scurt, diplomații români ca Pușcasc au avut o contribuție majoră, cel puțin la nivel formal, în a convinge instituțiile europene că România putea să adere la acea dată. Cu siguranță, asta este cea mai bună decizie pe care o puteam lua”.

Provocarea dronelor rusești și radicalizarea din societate

Inactivitatea strategică de la Bruxelles se revarsă direct în modul în care România gestionează incidentele de la granița cu Ucraina, unde dronele rusești cad frecvent pe teritoriul național. În timp ce autoritățile se ascund în spatele dreptului internațional, susținând că interceptarea rachetelor sau dronelor pe teritoriul ucrainean ar transforma România în stat beligerant, Nițoiu respinge categoric acest argument. În opinia sa, România și ceilalți vecini ai Ucrainei ar trebui să lovească dronele rusești încă de când acestea se află pe teritoriul ucrainean. Deși există temerea că Rusia ar reacționa și chiar ar trece la represalii, Cristian Nițoiu este de părere că Vladimir Putin nu ar îndrăzni să atace vreun stat NATO și că rușii s-ar limita la obișnuitele lor lamentări și amenințări.

„Eu cred că România și alte state care sunt vecine cu Ucraina trebuie să încerce să doboare dronele rusești în colaborare cu ucrainenii încă înainte să ajungă pe teritoriul țărilor lor. Este un argument destul de slab cel al beligeranței, pentru că odată ce trimiți arme și trimiți consiliere deja ești cobeligerant. Și nu e ca și cum Rusiei îi pasă foarte mult de dreptul internațional”, punctează Cristian Nițoiu. O astfel de protecție s-ar putea realiza chiar prin operațiuni clandestine sau o cooperare transfrontalieră strânsă la graniță, fără ca România să fie expusă direct.

Mult PR, puține realizări

Într-un final, România a reușit totuși să ia atitudine și a doborât trei drone. Totul a fost prezentat populației ca un succes uriaș și nu ca normalitate. De altfel, hiperbolizarea reușitelor minore reprezintă o marcă înregistrată a tuturor forțelor politice și a politicienilor din România, iar șefii armatei nu puteau decât să se molipsească.

Pe de altă parte, lipsa unei poziții oficiale echilibrate și ferme din partea statului a dus la o polarizare toxică în rândul populației. De la unii extremiști care susțin deschis Rusia și până la voluntari români care aleg să lupte în Ucraina, opinia publică este divizată de discursuri violente. Iar politicienii nu doar că profită de această prăpastie din societate, dar o și cultivă.

„Părinții mei se uită la interviurile mele și îmi trimit comentariile de la oameni. Unii sunt pro-ruși și vor să justifice crimele rușilor, alții din contră ar vrea să mergem în război în Ucraina, să ne înrolăm toți și să mergem să luptăm pentru ucraineni chiar dacă România ar avea de suferit și mulți oameni de aici ar muri. Nu mai există deloc echilibru, din păcate. Sunt oameni care probabil caută un motiv ca să utilizeze violența, limbajul este unul foarte violent și ambele tabere se îndeamnă la violență. Este de neînțeles”, observă analistul.

Fie că vorbim despre gestionarea crizelor de securitate de la Marea Neagră sau de negocierea pozițiilor de putere de la Bruxelles, România rămâne prizoniera propriei sale lipse de viziune, conchide expertul.

„Atâta timp cât politicienii de la București vor prefera confortul funcțiilor tehnice și teama de a nu deranja marile cancelarii, România nu își va face auzită vocea și va pierde ocazia de a fi un lider regional autentic. Acum trei decenii politicianul român se temea să nu-i supere pe ruși, acum umblăm în vârful picioarelor nu numai cu rușii, cu toată lumea”, este concluzia lui Cristian Nițoiu.