Cristian Tabără: „Jurnalismul de sentinţă trebuie stopat”

0
0
Cristian Tabără se declară sătul de „adevăruri fundamentale“ în presă
Cristian Tabără se declară sătul de „adevăruri fundamentale“ în presă

Cristian Tabără pune degetul pe „rănile" presei româneşti, arătând de ce suferă cu adevărat mass-media de azi: vorbeşte mai mult decât ascultă şi scrie mai mult decât citeşte.

Vă place înfăţişarea presei româneşti de astăzi? Pentru a da un răspuns în cunoştinţă de cauză, l-am invitat „La masa Adevărului" pe un apreciat om de televiziune, care s-a remarcat de-a lungul timpului prin rigurozitate profesională şi decenţă.

Cristian Tabără, trecut de curând de la PRO TV la postul public de televiziune, spune ce îl deranjează în breasla din care face parte de atâţia ani. El crede că jurnalismul de sentinţă este toxic pentru societate şi că, din nefericire, acesta a câştigat teren. Tabără face o analiză dură, dar obiectivă a stării mass-media, neezitând să le atragă atenţia celor care „se gudură mai mult decât li se cere".

Realizatorul nu mai vrea să vadă dinţi încleştaţi şi pumni strânşi într-un spaţiu ce ar trebui să fie al dezbaterii. Cristian Tabără nu lasă netaxată nici incompetenţa trădată de anumite personaje cu pretenţii de formatori de opinie. Totuşi, el crede că, peste cinci ani, presa noastră va arăta mult mai bine.

CARTE DE VIZITĂ

•Cristian Tabără s-a născut la 30 noiembrie 1967, la Oradea.
•A absolvit Facultatea de Mecanică a Politehnicii din Timişoara (1992).
•Este licenţat în Teologie Ortodoxă la Universitatea din Oradea (1996).
•Şi-a început cariera de jurnalist la „Gazeta de Vest" din Timişoara.
•S-a consacrat la PRO TV şi a primit numeroase premii pentru emisiunile realizate.
•Relativ recent a câştigat prin concurs postul de director al Departamentului Film din cadrul TVR.

„Avem de-a face cu un public năzuros"

Adevărul: Se mai poate face presă de calitate în contextul actual din România?

CristianTabără: Cred că da, cred că se poate face, dar cu o infinită grijă şi cu o echilibristică deosebit de dificilă. N-am senzaţia că există vreun complex de factori care să altereze foarte mult calitatea în presă.

Contextul românesc nu este fundamental diferit faţă de ceea ce înseamnă presă peste tot în lume. Există subordări, există obedienţă, există dependenţe, există interdependenţe, în egală măsură există bine şi rău, ca peste tot. Până la urmă, cred că dacă aceia de dincolo ne lasă impresia că pot face presă de calitate, atunci cred că ar trebui să putem şi noi.

Unde plasaţi publicul în această ecuaţie?

În postura de stăpân...

Stăpân, dar poartă vreo parte din vină pentru ceea ce vedem la televizor şi pentru ceea ce citim în ziare?

În mare măsură da şi îmi pare rău că trebuie să spun asta atât de tranşant. Mi-am hrănit şi eu, foarte multă vreme, iluzia că pe oameni îi poţi educa cu ajutorul presei...

Dar avem de-a face cu un public năzuros, răsfăţat în mod exagerat de către presă şi căruia trebuie să i se cânte în strună în permanenţă. Cel puţin în materie de televiziune, lucrurile sunt dureros de simple: n-ai cum să educi un personaj care are nevoie de mai puţin de o secundă ca să schimbe canalul.

Dar trebuie să aibă presa din România un rol formator? Sunt foarte mulţi aceia care spun că presa e doar o afacere...

Într-adevăr, presa este o afacere. Iarăşi sunt aproape cinic spunând asta, dar nu cred că educaţia trebuie să rămână în mâinile presei. În mâinile presei rămâne informarea, diseminarea de opinii, dezbaterea. Educaţia trebuie să rămână în mâinile şcolii, ale familiei, ale Bisericii.

Dar în condiţiile în care toate aceste instituţii pe care le-aţi enumerat, inclusiv soceitatea civilă, au o prezenţă din ce în ce mai ştearsă în viaţa tinerilor, nu credeţi că agenda le-o cam face presa?

Cred că peste tot în lume agenda publică are o puternică amprentă venită din partea presei. Eu cred că societatea românească nu are cum să funcţioneze foarte aşezat într-ale ei, atâta vreme cât România pe care o cunoaştem noi este doar de la 1918 încoace. În acest interval s-a mai şi suprapus o perioadă comunistă, lungă, aşa încât tot ceea ce ar fi însemnat închegarea unei Românii, din toate punctele de vedere, a fost foarte puternic lovit.

România nu are, în acest moment, un proiect mare, aşa cum şi-ar fi dorit foarte mulţi, pentru simplul motiv că nu a avut când să se formeze, istoriceşte vorbind.

Foto: Adevărul

„Românii n-au apucat să vorbească între ei"

Nu ar fi fost cazul să avem un proiect de ţară atunci când am aderat la Uniunea Europeană?

Nu. Mi se pare că aceasta a fost una dintre gogoriţele acelea vândute în permanenţă lumii, un soi de slogan în care mulţi au crezut cu sinceritate şi căruia i-au subscris, dar care n-avea cum să funcţioneze. Iarăşi cinic vorbind, orice încercare de a avea un proiect, pentru propria ţară, atunci când intri într-un concert european e oarecum paradoxală.

În ceea ce ne priveşte, se pare că lipsa unui proiect de ţară se suprapune unei dileme identitare...

Oare? Eu cred că ştim cine suntem, dar nu ştim ce vrem. Cine suntem începem să ne cam lămurim. Ne-au definit mulţi, de-a lungul timpului, şi dinăuntru, şi dinafară.

Cine suntem?

O naţie plină de potenţial, o naţie plină de umor, o naţie relativ educată, la care se adaugă, însă, câteva trăsături nu foarte grozave, cum ar fi înclinaţia mai degrabă spre lene decât spre muncă. Mai suntem o naţie care negociază absolut orice. Nu-mi amintesc să fi văzut în înţelepciunea altor popoare vreun proverb de genul „Fă-te frate cu dracul până treci puntea!".

Asta ne trage în jos, nu faptul că ne-am fi născut uşor retardaţi şi că n-am putea face nimic. Cred că, deocamdată, n-am hotărât foarte bine ce vrem. N-am putut vorbi între noi - şi aici intervine timpul acela istoric scurt. Românii n-au apucat să vorbească între ei, ca să hotărască ce vor cu ţara lor, cu ei înşişi.

Împărtăşiţi ideea că am suferi de un soi de „diabet naţional", adică de faptul că nu ne putem închega?

Glumind, ca gurmand pot spune că răcitura românească încă nu s-a aşezat. Şi nici nu i-am pus încă piper şi boia. Asta ne tot străduim să facem.

Dacă tot veni vorba de boia, iată că istoricul Lucian Boia merge pe ideea demitizării - unii zic necesară, după mitizarea ceauşistă, alţii spun excesivă. Cum ar trebui să ne privim trecutul, având în vedere dilema identitară de care tocmai pomeneam?

Cred că primul lucru pe care ar trebui să îl facem în legătură cu trecutul nostru ar fi să nu-l mai înfrumuseţăm atât. În altă ordine de idei, nu putem să nu privim cu bunăvoinţă ceea ce ne aparţine şi să ne prezentăm altfel decât suntem. Dar trebuie să realizăm o diferenţă între biografie şi mitografie. Şi individul îşi creează o mitografie, paralelă cu biografia reală.

Asta face şi o naţiune şi de aceea unii se visează mai mari decât sunt, mai buni, mai drepţi ş.a.m.d. O facem şi noi, dar nouă nu ne foloseşte foarte mult în acest moment. E bine să ne construim un blazon, dar este foarte bine să ştim dinainte care sunt elementele de început ale blazonului. Aici Lucian Boia are dreptate - trebuie să vedem dacă avem elemente false, poleite sau prăfuite în blazon. Toate acestea trebuie aranjate cumva şi după aceea vom vedea ce mai punem între ele. Avem destule de pus, numai că nu ştim să le armonizăm.

Pe umerii cui cade această sarcină?

Pe umerii tuturor.

Intelectualitatea nu ar trebui să fie puţin mai activă în sensul acesta?

Nu ştiu ce ar putea face, de fapt. În ce sens să fie mai activă?

În sensul dezbaterii. Nu prea avem acest exerciţiu...

Nici n-avem cum să-l avem. Exerciţiul dezbaterii îl au acele naţiuni care aveau universitate la 1.200. Noi, la 1.200, nu eram, pur şi simplu. Pe la 1.300 putem vorbi de formaţiuni statale româneşti. Altfel, nu putem să nu observăm că, într-o perioadă istorică foarte scurtă, românii au recuperat un handicap imens. Au făcut lucruri mari, lucruri pe care alţii le-au făcut într-un timp mult mai lung şi într-o manieră mult mai relaxată şi mult mai şovăielnică decât a noastră.

Încă e neclar: suntem o naţiune tânără sau suntem o naţiune veche?

Suntem o populaţie, cu bănuieli naţionale vechi, care ştie că trăieşte pe un areal foarte larg, că oamenii din arealul respectiv erau înrudiţi şi că e foarte posibil să se fi tras „ de la Râm" cu toţii. Dar această populaţie şi-a agregat foarte târziu proiectele.

Ideea de naţiune a apărut mult după 1.600...

Iar nouă ne-a mai luat încă 200 de ani până am reuşit să ne adunăm în jurul conceptului ăstuia şi să-l urmărim într-un fel. Pe de altă parte, să observăm că n-am lipsit de la revoluţiile naţionale de la 1848. Eram şi noi acolo. E adevărat, nu cu aceeaşi voce, nu cu aceeaşi putere, dar nu am pierdut foarte mult. Ceea ce nu s-a putut face la 1848, s-a recuperat la 1918.

Privind prin comparaţie, şi americanii sunt o naţiune relativ tânără, neînrădăcinată. Cum explicaţi performanţa lor, faptul că au reuşit mult mai mult, în aproximativ acelaşi interval de timp?

N-aş spune că au reuşit mult mai mult. Nu ştiu cine sunt americanii, de fapt. Au reuşit acolo şi românii plecaţi din Transilvania, şi irlandezii, şi germanii, care şi-au întemeiat localităţi cu nume nemţeşti. Au plecat oamenii care vroiau să facă ceva - acesta este succesul americanilor. Au făcut şi pentru că nu au fost obligaţi să preia foarte mult dintr-o moştenire nefericită. Pe de altă parte, au făcut-o în mod dezonorant în raport cu autohtonii de pe acolo.

Realizatorul de televiziune Cristian Tabără

„Ce ne-am fi făcut dacă ne năşteam în deşert?"

Au avut parte de mai multă linişte alte naţiuni, în comparaţie cu românii?

Nu, eu cred, mai degrabă, că alţii au avut mai multă nelinişte...

Neliniştea începutului?

Neliniştea începutului, a celor care au plecat dintr-un loc pentru a trăi mai bine în altul. Noi am trăit într-un soi de linişte ciudată, foarte multă vreme. Şi acum suntem dispuşi să ne manifestăm liniştea într-o manieră nefastă pentru bunăstarea noastră. Ceva de genul: „Las`că se putea şi mai rău!" Nu e fericită abordarea asta. Părem relaxaţi cu tot ceea ce ni se întâmplă. Până şi frustrările noastre se manifestă o dată la jumătate de secol şi atunci spunem că „a explodat mămăliga".

Putem arunca în cârca istoriei modul acesta de a aborda lucrurile?

Nu, categoric nu. Şi alţii au fost între nu ştiu câte imperii. Nu avem nicio scuză în direcţia asta. Ceea ce ni s-a întâmplat nouă cu adevărat neplăcut este faptul că ne-a aşezat bunul Dumnezeu în ţinuturi care au rodit singure şi nu a trebuit să ne zbatem noi foarte tare. Nu sunt românii mai răi decât alţii, dar s-au complăcut uşor în diverse situaţii. Nu ştiu ce s-ar fi petrecut cu românii dacă s-ar fi născut în deşert... Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat cu ei dacă ar fi trăit numai printre munţi, ca elveţienii. Probabil am fi fost la fel de performanţi ca elveţienii.

Credeţi?

Da! Nu cred că ar fi fost o problemă pentru noi. Dar, deocamdată, ni se pare că putem trăi bine aşa, motiv pentru care nici nu ne omorâm prea tare cu firea.

„Absenţa regulilor ne-a făcut agresivi"

Cum vedeţi structurată societatea civilă, într-o societate modernă?

Definiţia societăţii civile mie mi-a fost întotdeauna neclară. Nu prea ştiu ce este.

O putem defini?

Sincer, cred că e o invenţie. Nu ştiu ce ar putea fi societatea civilă şi nu-mi imaginez cum cineva s-ar putea înregimenta în societatea civilă şi ar putea milita pentru ceva.

Să spunem că societatea civilă este un grup de ONG-uri, compuse din oameni care au performat în domeniile lor de activitate şi care sunt interesaţi să promoveze o anume schimbare socială...

Bun, şi cine ar agrega societatea civilă?

O sumă de valori comune...

Valorile acestea plutesc aşa în aer, precum ideile absolute...

Să gândim pragmatic. De pildă, societatea civilă ar putea desfăşura campanii de educare, de combatere a agresivităţii.

Eu cred că lucrurile acestea, până să ajungă în sarcina ONG-urilor, au fost deja rostite acasă, în familie.

Şi iată efectul...

Efectul îl pun în relaţie cu ceea ce se întâmplă în momentul acesta. România traversează o perioadă previzibilă sociologic. Era de aşteptat ca după răscoala din 1989 să urmeze disoluţia tuturor valorilor şi chiar disoluţia autorităţii. E perioada de anomie aproape perfectă: nu mai funcţionează aproape nimic din ceea ce credem noi că funcţionează, societatea merge înainte inerţial sau ghidată de nevoi simple şi directe.

Acea pătură subţire de businessmani, mai mult sau mai puţin oneşti, duce România înainte, în absenţa oricărei startegii, în absenţa oricărei politici guvernamentale, a oricăror mecanisme economice foarte bine puse la punct. La fel se întâmplă cu învăţământul, pentru că, deşi li se pun în faţă tot felul de tâmpenii, copiii trebuie să meargă la şcoală. Profesorii se duc şi ei la şcoală, deşi sunt frustraţi că n-au bani.

Totul merge înainte, în absenţa oricăror reguli. Este o inerţie absolut anomică şi atunci, unul dintre puţinele „argumente" care mai funcţionează este agresivitatea. Agresivitatea nu este un defect care poate fi atribuit românilor. Este efectul relativ predictibil al evoluţiilor sociale postrevoluţionare. Au trecut şi alţii prin aşa ceva. Nu suntem noi singurii care au numărat trei guverne în două luni. Italienii, de pildă, cred că au avut vreo 20 de miniştri într-o lună...

Aici se vede foarte bine că avem rădăcini comune...

În lupta antimafia au căzut miniştri după miniştri în Italia. La francezi, în timpul „afacerii Dreyfus", societatea a fost divizată crunt. S-a scris şi s-a spus în presă ce nu şi-a imaginat nimeni pentru o societate evoluată. Au căzut câţiva miniştri de război în trei săptămâni, deci n-am fost noi cei mai cu probleme.

La noi ar fi scuzabile derapajele francezilor din vremea „afacerii Dreyfus"?

Noi mai avem puţin şi ajungem la discriminări pozitive...

Dar ce mă deranjează pe mine cu privire la absenţa societăţii civile este atunci când aud voci care vor să intervină în societatea românească şi care se lamentează continuu. Asta mă omoară! Nu văd construcţia. Ne spun ce nu merge. Asta vedem şi noi. Dar ce merge, ce funcţionează, nu ne spune nimeni.

Ce funcţionează, în viziunea dumneavoastră?

Totul funcţionează, dar anomic, aşa cum vă spuneam.

„Există încă dorinţa de jefuire a României"

Unde începe şi unde se termină responsabilitatea clasei politice pentru situaţia în care ne aflăm?

Clasa politică ar fi capabilă să producă strategii şi proiecte agregate. Dacă e să atribuim vreo vină, nu putem să o atribuim numai politicienilor, ci şi celor care au interese conectate cu politica. La interesele economice mă refer.

Pe scurt, încă mai există dorinţa de jefuire a României. Încă n-am ajuns la situaţia din Germania, acolo unde nimeni nu mai fură atât de tare. E drept că după ce a căzut Helmut Kohl au fost şi acolo câteva scandaluri de corupţie. Şi în Israel s-a mai întâmplat, şi în Italia, şi pe la francezi. Aşa afli că, în raport cu aceste cazuri, imperfecţiunea noastră nu este chiar atât de mare. Însă avem problema aceasta a căpătuirii, a jefuirii fără limite.

Obsesia înavuţirii pleacă de la privaţiunile pe care le-am suportat în comunism?

N-aş crede neapărat că de acolo. Ştiu că unii istorici au obiceiul de a spune că astfel de tare comportamentale vin chiar din vremea lui Burebista. De atunci ar fi fost românii beţivi, spre exemplu, şi ar fi trebuit să li se smulgă via ca să nu mai bea. Dar eu cred că lucrurile persistă de această manieră pentru că lipseşte un proiect românesc. De aceea rămâne loc pentru altceva. De exemplu pentru furtişaguri. Dacă proiectul ar fi bine închegat şi ar începe să funcţioneze, până şi furtişagurile ar fi incluse în proiect.

„Jurnalismul de sentinţă trebuie stopat"

Presa românească ar putea avea un rol ordonator în devălmăşia socială de la noi? Poate deveni gazetăria proactivă?

Cristian Tabara

Este o problemă sensibilă şi interesant pusă. Cred că ceea ce ar trebui să se întâmple în jurnalismul românesc pentru ca el să devină cu adevărat proactiv ar fi stoparea jurnalismului de sentinţă. Noi nu mai avem jurnalism de opinie, ci jurnalism de sentinţă. Avem jurnalismul pumnului strâns, al venei umflate pe tâmplă, al tâmplelor cărunte înainte de vreme şi pline de adevăruri fundamentale. Ăsta nu mai e jurnalism.

Avem mai multe certitudini decât dileme?

Pe alocuri vorbim mai mult decât ascultăm, scriem mai mult decât citim, emitem mai mult decât absorbim ş.a.m.d. Dacă aş fi cu adevărat răutăcios, aş spune că ne gudurăm mai mult decât ni se cere.

Manifestăm un exces de obedienţă, în anumite cazuri?

Avem un exces şi atât. Punct. După asta putem adăuga orice. Pe de altă parte, există semnele bune, ale faptului că lucrurile încep să se aşeze. Mai devreme sau mai târziu până şi presupuşii moguli - cine ori fi aceia - vor fi obligaţi să se reaşeze într-o formă onorabilă. Sau dacă nu ei, măcar feciorii lor, măcar „valul doi".

E o chestiune de timp.

Da, pentru că se va întâmpla ca în Statele Unite. Generaţia anilor `30 făcea contrabanda cu alcool, nepoţii acestei generaţii făceau filmele despre mafia. Fiii şi nepoţii sunt nume mari în cinematografia mondială, părinţii şi bunicii sunt legendele frumoase ale banditismului, ale prohibiţiei. Asta se va întâmpla şi în România. Vor începe să-şi spele imaginea şi o vor face lăsând lucrurile să intre pe un făgaş relativ normal.

În ce orizont de timp se va întâmpla asta?

Din punctul meu de vedere, într-un orizont de timp destul de scurt. Dacă ne uităm la vârsta medie a mogulilor, în curând o să-i mănânce şi reumatismul, şi guta, şi alte, fiind obligaţi să-şi scoată în faţă progeniturile. (n.r. râde)

Cum va arăta presa românească peste 5 ani, în opinia dumneavoastră?

Mult mai bine, pentru că fiecare efort la care este supusă, este un efort care o fortifică. Exact ca pe un atlet pe care poţi să-l chinuieşti, să-l alergi, care mai face câte-o întindere, dar care până la urmă ajunge la performanţă. Nu cred că presa românească a involuat şi nici nu cred că va involua.

Cred că pe umerii ei au fost puse, la un moment dat, lucruri mult prea grele, de unde şi abaterile, şi situaţiile atipice gen jurnalism de sentinţă. Câtă vreme, într-adevăr, pe umerii presei apasă anumite lucruri, se mai deformează, pe ici, pe colo, câte ceva. Dar, una peste alta, presa a evoluat şi dacă societatea românească arată relativ bine în momentul ăsta, şi presa are un mare merit.

"Avem jurnalismul pumnului strâns, al venei umflate pe tâmplă, al tâmplelor cărunte înainte de vreme şi pline de adevăruri fundamentale. Ăsta nu mai e jurnalism!"

„Şi în Biserică apare «valul doi»"

Unde credeţi că ar trebui să se situeze Biserica Ortodoxă Română în proiectul de redesenare a societăţii româneşti?

Acolo unde se situează acum. Nici nu cred că ar trebui să aibă un rol mai mare decât atât pentru că, în momentul în care aştepţi de la Biserică mai multă implicare socială înseamnă că ai uitat pe cine reprezintă. Biserica îl reprezintă pe Dumnezeu, pe Hristos în cazul creştinilor. Hristos a spus în permanenţă: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta". Trebuie dat cezarului ce-i al cezarului şi Lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu. Respectaţi stăpânirile, spune Hristos, dar nu uitaţi, scopul vostru e mântuirea!

Mântuirea este individuală, nu colectivă...

Ba şi colectivă pentru că te poţi mântui şi prin ceilalţi. Nu cred că un individ care, de la un moment al vieţii sale, s-ar închide singur într-un loc anume ar mai cunoaşte ce înseamnă mântuire, adică fapte bune în raport cu ceilalţi.

Iată, am ajuns la fapte bune. Prin urmare, implicarea socială a Bisericii poate fi privită în această lumină...

Nu. Biserica are rostul ei. Este o instituţie şi nu văd cum ar putea face fapte bune. Oricum, Biserica face o sumedenie de lucruri - are zeci de lăcaşuri de asistenţă socială, de case de copii, de cămine pentru bătrâni, de cantine. Despre toate acestea se ştie foarte puţin. Dar Biserica nu poate suplini - şi nici nu ar trebui să suplinească - absenţa unor instituţii de genul acesta, venite din zona laică.

Aş zice că Biserica este mai degrabă o comunitate decât o instituţie...

Este o instituţie divino-umană. Aşa este ea definită. Şi atunci partea divină îi revine bunului Dumnezeu, respectiv învăţăturilor Lui transmise prin Biblie şi prin alte căi, iar partea umană îi revine comunităţii. Aceasta are libertatea de a alege. Nici cel mai performant dintre episcopi, nici cel mai puternic dintre duhovnici nu vor putea impune nimănui nimic. Cel mult vor putea propune. Şi atunci membrii comunităţii religioase sunt liberi să meargă sau să nu meargă la biserică, să facă sau să nu facă fapte bune, să trăiască sau să nu trăiască întotdeauna foarte aproape de cuvântul Lui Dumnezeu.

Oare poate comunitatea credincioşilor să influenţeze decizia la nivelul ierarhilor?

Aici există încă o fractură şi cred că fractura aceasta este, poate, singurul punct real de discuţie cu privire la felul în care există Biserica în lume, în acest moment. În România lucrul acesta este destul de complicat pentru că laicatul este destul de împărţit.

Unii sunt destul de mulţumiţi de modul cum funcţionează ierarhia Bisericii, alţii, care vin dinspre zona intelectualizată, au impresia că mesajul lor fie nu este auzit, fie nu este pus în practică aşa cum ar trebui. Cei din urmă trăiesc, într-adevăr, cu senzaţia că s-a instalat un soi de clericalism şi un sindrom de „ureche surdă" din partea unor ierarhi. Cred că şi Biserica, asemenea societăţii româneşti, traversează o perioadă de schimbare a generaţiilor.

Aceasta nu e rezolvată foarte bine nici în ierarhia Bisericii, nici în lumea laică. Şi în Biserică apare „valul doi" care vine cu alt tip de abordare şi cu un alt gen de mesaj, pe care nu le pot exprima foarte bine din cauza „valului vechi".

„Valul vechi" este responsabil pentru ce se întâmplă acum în Biserică?

Foto:Adevărul

Să ştiţi că şi acest „val vechi" are elemente de valoare care, la rândul lor, nu se pot exprima foarte bine din cauza mecanismelor după care funcţionează Biserica. Uitaţi aşa, dintr-una într-alta, lucrurile se prezintă foarte complicat. Dar nu de nedesfăcut!

„Ne-a atins comunismul la cap, chiar şi în Biserică fiind"

Un preot îmi spunea, „La masa Adevărului", că, nereuşind să distrugă Biserica din exterior, comuniştii s-au infiltrat în sânul ei. Poate fi aceasta o „variantă de lucru" în discuţia noastră?

Cu tot respectul pentru această opinie, zâmbesc întrebându-mă unde nu s-au infiltrat comuniştii, timp de 50-60 de ani?! Dar nu cred că acum plătim „nota" pentru ceea ce s-a întâmplat în trecut. Punând problema de această manieră, am impresia că ne îndepărtăm de ceea ce înseamnă creştinism. „Dacă Dumnezeu este cu noi, cine este împotriva noastră?" Ce ar putea dărâma Biserica, până la urmă?!

Credeţi că am ajuns la acest nivel al conştiinţei creştine? Aceasta este, într-adevăr, teologie trăită, dar pentru oamenii obişnuiţi contează mai mult exemplul personal şi ceea ce văd în Biserică.

Da şi nu. Baba sărută icoana, fără să cunoască teologia icoanei. Intelectualul i-ar putea spune: „Stai, babo, esti idolatră!" În realitate, însă, baba nu-i idolatră. Ea ştie foarte bine că nu sărută icoana pentru lemnul din care e făcută sau pentru vopseaua de pe ea.

Acum, nu cred că un intelectual ar putea manifesta un asemenea grad de incultură teologică încât să nu-şi dea seama că nu săruţi icoana pentru lemnul din care e făcută...

Dar majoritatea intelectualilor spun asta... De unde se vede că în mod natural se petrec anumite lucruri în viaţa Bisericii, fără a fi nevoie de mecanisme de reglementare ierarhică foarte severe. Revenind, nu cred că ne aflăm în pericol de a plăti poliţele coexistenţei - prin forţa lucrurilor - dintre Biserică şi comunism.

Dacă plătim ceva, o facem pentru că ne-a atins comunismul la cap chiar şi atunci când ne-am considerat membri ai Bisericii. Dar nu pentru că Biserica în sine a fost asaltată de comunişti. Nu, Biserica în sine n-avea cum să fie distrusă de comunism pentru că e şi Dumnezeu acolo. Chiar dacă oamenii au fost parţial atraşi, putreziciunea locală nu poate afecta toată Biserica.

Spuneţi că Biserica este un organism viu care va elimina corpurile străine...

Da, cu siguranţă. N-am nici cea mai mică îndoială în privinţa aceasta.

„Nu mai avem exerciţiul iertării"

Poate ar fi timpul ca Biserica să înceapă să comunice mai bine cu publicul, cu presa. Nu credeţi?

Da şi nu, pentru că, vedeţi, presa le cere deseori celor aflaţi în răspundere din partea Bisericii nişte lucruri, nişte abordări care nu sunt ale Bisericii. Am întâlnit des asemenea situaţii în care presa se scandaliza pentru nu ştiu ce caz de homosexualitate în rândul monahilor. Un astfel de caz e la fel de grav ca şi un caz de homosexualitate în rândul ofiţerilor din armată. Nu e nici mai mult, nici mai puţin grav.

Acum vor sări anumite ONG-uri să vă explice că nu e nimic grav în a fi homosexual. Apropo de discriminarea pozitivă şi de noile concepte cu care operăm...

E o problemă a unui individ care întâmplător purta haina monahală, care s-a manifestat după cum l-a dus capul. El a adus atingere, într-un fel sau altul, imaginii clericului, dar atât şi nimic mai mult. Or, uneori, presa se apucă şi strigă ca Biserica să facă nu ştiu ce. Dar ce ar putea face Biserica? Biserica, în conformitate cu mecanismele ei, poate să-i ceară respectivului penitenţă. Aşa lucrează Biserica!

Nu prea mai avem exerciţiul iertării şi nici nu-l mai înţelegem...

Da, nu prea... Să ne amintim şi de cazul Mitropolitului Nicolae Corneanu. A fost o mare tevatură că s-a dus la catolici şi nu ştiu ce a făcut, că s-a împărtăşit cu ei.

Să nu uităm, totuşi, că e vorba despre un înalt ierarh care trebuia să-şi reamintească de faptul că ortodocşii nu au comuniune sacramentală cu catolicii.

Da, dar presa a cerut capul lui Corneanu, uitând că Biserica operează cu alte criterii.

Dar canoanele ortodoxe prevăd sancţiuni aspre pentru astfel de fapte...

Canoanele pot fi interpretate în duh şi în literă, cu iconomie sau cu acrivie. Canoanele nu sunt făcute să decapiteze pe nimeni, după cum nici Hristos nu a venit ca să pedepsească, ci ca să-i salveze pe cei bolnavi. N-a venit pentru cei sănătoşi, ci pentru cei bolnavi, nu doreşte moartea păcătosului, ci îndreptarea lui. Acesta e şi rostul canoanelor.

Mitropolitul Corneanu avea în faţă două instanţe - el trebuia să-şi rezolve această problemă cu Dumnezeu, cu duhovnicul - până şi mitropoliţii au duhovnici! -, respectiv cu ierarhia bisericească. Paşii aceştia au fost cumva împliniţi. În altă ordine de idei, într-adevăr, nu avem comuniune liturgică cu fraţii catolici, dar suntem în situaţia paradoxală în care ni se spune, totuşi, că un credincios ortodox care nu are altundeva unde să se spovedească şi să se împărtăşească poate face asta şi la catolici.

Eu ştiam că o asemenea decizie a fost luată doar de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, sub ameninţarea revoluţiei bolşevice...

Şi la noi se pune această problemă. În caz de forţă majoră, un credincios ortodox se poate spovedi şi chiar împărtăşi la catolici.

Nu ştiu în ce măsură ar fi de acord cu această afirmaţie marii duhovnici români, precum Părintele Arsenie Papacioc, Părintele Iustin Pârvu...

Sunt duhovnici îmbunătăţiţi şi radicalizaţi, unii dintre ei...

Aici trebuie să discutăm... Ce înseamnă „radicalizat"? Aceşti mari duhovnici continuă să fie vectori de mesaj. Ei ar aplica respectivele canoane în spiritul lor. Să nu uităm nici de faptul că orice gest al unui mitropolit are forţă de exemplu...

Eu cred că duhovnicii de care aţi amintit ar aplica respectivele canoane în litera lor. Părerea mea este că gestul Mitropolitului Corneanu nu este unul foarte grav. Cel care ar avea curajul să afirme, cu tărie şi fără dubiu, că în cadrul liturghiei catolice Hristos nu este în Sfânta Împărtăşanie eu zic că riscă. Nimeni nu poate să spună cu certitudine unde doreşte şi unde nu doreşte să fie Hristos.

Hristos este acolo unde se păstrează nemodificate învăţăturile şi Tainele Lui.

Noi acceptăm, în teologia noastră, că avem în comun cu catolicii măcar trei Taine - Botezul, Mirungerea, Cununia. Recunoaştem inclusiv Euharistia.

Dacă am recunoaşte-o, am avea comuniunea liturgică de care vorbeaţi. Dar este o chestiune extrem de sensibilă pe care nu o înţeleg foarte mulţi...

Eu cred că oamenii obişnuiţi nici măcar nu sunt interesaţi de asta. Am senzaţia că noi suntem acum într-un soi de autism doctrinar. Nu prea vedem că oamenii se înţeleg relativ uşor între ei, că ortodocşii nu au traume psihice când vizitează Catedrala San Pietro, că ortodocşii şi catolicii vieţuiesc împreună în Moldova şi în Transilvania.

Vorbeam strict despre respectarea canoanelor, fără de care am asista la relativizarea oricărui fundament de credinţă.

Cred că deschiderea către dialog şi căutarea refacerii unităţii Bisericii nu înseamnă relativizare. Cum anume se va realiza unitatea Bisericii în timp, asta e greu de spus. Dar fără dialog şi fără deschidere sigur nu se va reface. Cu inflexibilitate, sigur nu se va ajunge nicăieri. Inflexibilitatea a născut ruptura de la 1054.

E adevărat, dar ce facem cu inovaţiile dogmatice apărute între timp?

Se pot discuta. Nu spune nimeni că dacă deschidem dialogul pierdem ceva din ce este al nostru.

Categoric. De altfel, dialogul a şi fost deschis...

Dar sunt oameni care nu acceptă sub nicio formă acest dialog. Există aceşti părinţi ai Ortodoxiei româneşti care, din foarte multă grijă, s-au împietrit pe nişte poziţii.

Acestea sunt bune pentru cei care într-adevăr au nevoie de o mână forte şi restrictive pentru aceia care nu-şi pierd echilibrul chiar şi atunci când se lansează în dialog. Literatura patristică e plină de exemple de părinţi riguroşi şi de părinţi înţelegători, fără ca vreunii sau alţii să piardă ceva din valoarea lucrurilor sau din adevăruri. Ştim pilda cu Antonie cel Mare şi cu arcul.

Antonie a fost mustrat că zâmbeşte alături de călugării lui, deşi de la aceştia s-ar fi aşteptat mai multă seriozitate. Antonie i-a cerut celui care a făcut acest comentariu să-şi întindă arcul din ce în ce mai tare, până când cel în cauză a obiectat spunând că se va rupe. Ei bine, uite aşa este şi cu călugării, i-a spus Antonie, dacă tragi prea mult de ei, se rup. Sunt căi şi căi.

Foto Adevărul

„Dan Puric este o prezenţă binevenită în spaţiul public românesc"

Vi se pare necesară existenţa unui trust de presă al Patriarhiei?

Da, dar nu în felul în care există el acum. În felul în care există acum acest trust, nu e absolut deloc relevant pentru aşteptările credincioşilor. Un trust de presă al Patriarhiei ar trebui să funcţioneze, în principiu, după aceleaşi reguli după care funcţionează orice trust de presă sănătos care se adresează publicului. Nu trebuie să se transforme într-o agendă a ierarhiei, într-o structură de prelegeri academice, într-o platformă de elocinţă şi de doctrină obositoare. Asta este ceea ce cred eu.

Multă lume reproşează Bisericii că nu se implică foarte mult în zona laicatului, în sensul cultivării unor intelectuali care să exprime anumite mesaje.

Dan Puric este un asemenea laic.

Este adevărat, însă ştiţi cât de atacat este Dan Puric, mai ales în ultima vreme...

Nu judec nici în stânga, nici în dreapta. Tot ce spuneam este că există asemenea voci, voci care vin şi din zona Bisericii.

Cum găsiţi discursul lui Dan Puric?

Cred că riscul mare al unui om aflat în situaţia lui Dan Puric şi înzestrat cu carisma lui e acela al autosuficienţei. Dar aceasta se regăseşte şi la anumite voci din presă. La un moment dat poţi să ai impresia că tu deţii adevărurile şi că trebuie să le lansezi continuu.

Demonstrează ceva atracţia pe care o exercită Dan Puric în spaţiul public românesc? Nu cumva exprimă tendinţa românilor de a se reîntoarce spre valorile tradiţionale?

Cred că Dan Puric este o prezenţă binevenită în spaţiul public românesc, însă nu cred că este produsul unei situaţii de criză morală. Dacă publicul îşi doreşte cu adevărat răspunsuri, ştie unde să le caute. Există cărţi, oameni cu care se poate vorbi, suficienţi preoţi buni cu care se poate lua legătura. Iată, îmi trec acum prin minte încă două nume: Părintele Constantin Necula de la Sibiu şi maica Siluana de la Iaşi. Mai sunt şi alţii şi nu vreau să ofensez pe nimeni prin nepomenirea numelor.

Evenimente


Ultimele știri
Cele mai citite