65 de ore sub dărâmăturile de la "Scala"

"Sunt cu spatele spre Vasile Conta, cu faţa la Nicolae Bălcescu, cu mâna dreaptă spre Rosetti şi cu stânga spre curtea blocului". Zice că nu şi-a pierdut niciun moment calmul şi a putut,

"Sunt cu spatele spre Vasile Conta, cu faţa la Nicolae Bălcescu, cu mâna dreaptă spre Rosetti şi cu stânga spre curtea blocului". Zice că nu şi-a pierdut niciun moment calmul şi a putut, astfel, să ofere detalii precise salvatorilor, ca să o scoată la lumină.

Acum e o bătrânică simpatică, de 65 de ani, cu păr alb şi boneţică roşie, lucrată cu grijă. Cu 30 de ani în urmă, Florica Iordache traversa "cumpăna" vieţii ei: se afla în spălătorul cofetăriei "Scala", prinsă sub nişte dulapuri de lemn care-i feriseră capul de bucăţile de moloz, alături de o colegă de serviciu care făcuse stop cardiac imediat după cutremur. A stat acolo, în întuneric, cu moarta lângă ea, fără apă, fără mâncare, de vineri seara până luni la ora 2. Adică 65 de ore, de pe 4 martie până pe 7, când a ieşit la suprafaţă mai mult moartă decât vie. "Le-am zis că pot să merg şi n-am putut să fac un pas, cădeam ca bobocu'..."

De trei decenii încoace, Florica Iordache îşi serbează ziua de naştere de două ori pe an: o sună rudele şi pe 1 aprilie - ziua de naştere oficială - dar şi mai devreme, pe 7 martie, când zice că s-a născut a doua oară.

Adică atunci când a fost scoasă, după strădanii îndelungi, din dărâmăturile a ceea ce fusese blocul "Scala". Bloc de 10 etaje cu cofetărie la parter. Renumită în epocă pentru bunătăţile ei şi frecventată de o sumedenie de bucureşteni.

Femeie de serviciu, nu laborantă, cum scrie în "Scânteia"

Florica Iordache zice simplu că era, în acea perioadă, femeie de serviciu la cofetăria Scala şi lucra în schimbul 2: de la ora 14.00 la ora 22.00. Ridic sprânceana, a nelămurire. "Păi, în <> şi în cărţile dedicate cutremurului scrie că eraţi laborantă la cofetărie...". N-o ia prin surprindere întrebarea. S-au mai minunat şi rubedeniile: "Ei au zis că eu am fost laborantă, dar eu n-am fost, am fost femeie de serviciu. De ce să zic eu altceva? Poate nici ei n-au ştiut ce am fost...", zice bătrâna şi-şi potriveşte ochelarii. În fine, asta e poveste veche. Vorbeşte cu calm despre nebunia din "77. "Când a început să se mişte aşa, de jos în sus, eu eram în spălător, la parter, cu o colegă de 71 de ani. <> , am întrebat-o. <> . După care a ieşit şeful de unitate din birou şi-a început să strige: <> ".

65 de ore de aşteptare

Care le-a fost norocul? Cele două dulapuri de lemn, suspendate în perete, care au căzut unul peste altul, peste chiuvetă şi peste o masă metalică. Florica şi colega ei au fost prinse dedesubt şi acolo au rămas, ferite de moloz şi de dărâmături. "La un moment dat, am mângâiat-o pe cap şi am întrebat: <> . Ce să spună? Că murise". Începe lunga perioadă de aşteptare. Foame. Sete. Mort lângă tine. S-a înviorat când a auzit, mai întâi zgomote pe la subsol, şi-a anunţat că trăieşte, şi mai apoi, zgomote deasupra, semn că salvarea nu era aşa departe. A ieşit la lumină fără niciun traumatism, dar trei luni de zile a avut coşmaruri. Acum e liniştită. Îşi ocupă timpul cu florile din balcon şi cu Mişu, pisicul, şi se pregăteşte să aniverseze 30 de ani din viaţa cea nouă.