Interviu Radu Afrim, mai întâi prof de Română

Regizorul povesteşte că i-a plăcut să fie profesor de Română, iar în cei cinci ani petrecuţi la catedră, s-a întâlnit în liceele clujene cu elevi care „chiar voiau să-nveţe“.

A fost explorator în copilărie, în pădurile care înconjurau blocul părintesc, din Ardeal, sau în grotele mai depărtate. Se scălda în Someş cât era de lungă ziua de vară, în timp ce părinţii se întrebau pe unde hoinăreşte.

Neconformist şi cu un simţ estetic curajos, şi-a schimbat de mai multe ori imaginea personală, începând de la culoarea podoabei capilare. Are o pasiune pentru fotografie, pe care a făcut-o mai ales din vremea studenţiei la Litere şi a primelor călătorii în afara ţării.

Artistul îşi poartă mesajul pe tricou: „Cinematografia este o artă, televizorul este o mobilă“

Locuieşte în mai multe oraşe, în funcţie de următorul spectacol şi teatrul care-l găzduieşte. I-a rămas însă felul special în care vede lumea, iar uneori, în spectacolele sale, îţi pune în faţă pădurea rătăcirilor copilăriei.

„Weekend Adevărul": Copilăria la Beclean, în inima Transilvaniei. Cum a fost?

Radu Afrim: Foarte liberă. În oraşul meu abia atunci se produceau începuturile comunismului. Încă se împărţeau multe lucruri din vechiul oraş, care era totuşi un oraş de grofi unguri, aşa că mi-am petrecut copilăria cumva între conacele grofilor şi primele blocuri din beton. Eu chiar am locuit în primul bloc construit în Beclean, ne-am mutat imediat după inundaţii acolo. Asta înseamnă că aveam câteva păduri de jur- împrejurul blocului. După aceea au început defrişările masive, s-au distrus parcurile şi bibliotecile grofilor şi a început comunismul acela agresiv, atroce... Sigur, eu nu l-am simţit aşa în timpul copilăriei. Din contră, jocurile dintre betoniere şi fundaţiile blocurilor erau fascinante, era un adevărat labirint prin care ne pierdeam, adică... dacă aveai puţină imaginaţie, şi copiii au, te puteai simţi în Ţara Minunilor într-un fel, pentru că eram absolut liberi, aveam atâtea locuri în care să ne ascundem de părinţii noştri, plecam de-acasă şi stăteam până noaptea târziu în pădure.

Jocurile din faţa blocului au lipsit?

Dimpotrivă, când nu eram în pădure, acolo eram de găsit, ne jucam tot timpul „Ţară, ţară, vrem ostaşi!" şi multe altele, ale căror nume însă nu mi le mai amintesc. Iar când stăteam în casă inventam jocurile mele, construiam lumi ale mele; aveam indieni, animăluţe de plastic, erau figurinele acelea micuţe cu care făceam filme, filme întregi! Iar poveştile acestea, pe care le construiam cu imaginaţia mea se mutau în pădure când mergeam acolo. Existau în apropiere şi câteva grote, ne plăcea să le explorăm; mai era şi Someşul, iar vara eram toată ziua la scaldă, ajungeam noaptea acasă, epuizaţi, era fantastic! Am fost foarte liberi, nu am avut nicio constrângere în toată copilăria mea... Părinţii erau ocupaţi cu serviciul, o alternativă nu prea exista... Exista doar Casa Pionierilor, unde într-adevăr, m-am înscris mai târziu şi am învăţat enorm de multe lucruri, am fost înscris la atâtea cercuri...

Noiembrie 2011, la München

Serios? Ce vă plăcea?

La cor... Am avut o profesoară excelentă de chitară, în ultima fază a copilăriei cumva. O chema Lidia Gherman şi toată clasa, toţi copiii făceau chitară. După aceea am mers la teatru tematic, cel cu care am fost foarte implicat în „Cântarea României". Am „jucat" totul, de la un bob din spicul din stema ţării până la o parte din steaua de la bază (râde). Deci am avut toate experienţele copilăriei comuniste, dar nu ştiu dacă au lăsat urme dezastruoase. Nu cred că au lăsat, pentru că eu am făcut, de exemplu, mult desen, am avut şi norocul unor profesori fantastici care ne puneau în mână albume de artă adevărată, nu artă socialistă, şi ne-au crescut cu Picasso şi cu Salvador Dali, chiar dacă eram într-un oraş care devenise „metalurgic".

La şcoală ce vă plăcea? Tot Desenul?

Sigur că îmi plăcea Desenul, dar eram bun şi la Română, ca orice copil care fabulează pe hârtie... În schimb eram foarte slab la Matematică şi la altele asemenea. Sigur, în şcoala primară am fost un elev foarte bun, am mai luat premii chiar şi în clasele V-VIII, dar după aceea, la liceu, a fost un dezastru!

De ce?

Am făcut liceul tot la mine în oraş şi am făcut un liceu electrotehnic, pentru că în afară de ăsta mai era doar unul de Biologie sau aşa ceva... Şi toate examenele mele erau din Matematică şi Fizică... Dar mai făceam şi Pictură, cu pictorul Marcel Lupşe, cu Elvira Făgărăşan, profesoara mea de Desen, pentru că ei erau conducătorii de cercuri la care eram înscris, pe lângă Casa de Cultură. Părinţii mei, neavând posibilitatea să mă ducă la o şcoală din Cluj (era cel mai apropiat oraş mare), m-au lăsat să mă duc în direcţiile care mă interesau pe mine.

Cum a fost admiterea pentru Litere, la Cluj? Aţi prins încă o perioadă în care se dădea admitere serioasă,  nu?

Sigur că da, am dat înainte de Revoluţie. Aşa că am făcut armata un an şi am intrat efectiv în facultate cu  câteva luni înainte de Revoluţie, deci primul semestru l-am făcut pe vremea lui Ceauşescu. A fost o admitere foarte grea, pentru care m-am pregătit mult înainte, mai ales că înainte dădusem şi la Arte Plastice, la Grafică, şi am picat, pentru că erau doar vreo cinci locuri. Aşa că mi-am luat un profesor la Română şi unul la Franceză, profesori din facultate, aşa se făcea pe atunci chestia asta, şi am intrat din prima, şi chiar foarte bine...

Deci aţi prins Revoluţia ca student la Cluj...

După primul semestru, în vacanţa de iarnă a fost Revoluţia. Apoi au fost schimbări mari la facultate; se dădeau afară profesorii, veneau alţii noi... A fost un an în care nu s-a prea mers la şcoală, a fost un an ciudat de tot.

August 2011, în Bucureşti

Cum a fost după aceea viaţa de student, aveaţi... ştiu eu, toată lumea era preocupată într-o formă sau alta de politică. Aţi avut şi dumneavoastră astfel de preocupări sau aţi mers...?

Nu eram capabil de asta, la fel era toată grupa... Erau câţiva băieţi foarte buni în anul nostru. Atunci la Litere nu se intra aşa de uşor ca acum, erau oameni chiar pasionaţi fie de literatură, fie de lingvistică, fie de limbile străine... Mulţi au ajuns filologi sau personalităţi literare. Eu m-am rupt de ei; probabil că nu eram atât de bun ca ei. În plus, îmi doream deja un soi de libertate, pentru că în anii aceia am şi început, pe cât am putut eu, să călătoresc. Până atunci nu ieşisem nici măcar până în Budapesta, iar atunci am profitat de statutul meu de student la Cluj şi mergeam la Budapesta, la Viena... Am avut şi o bursă la Bruxelles, timp de câteva luni, care a schimbat multe în educaţia mea. Între timp, lucrurile s-au mai limpezit, unii dintre profesorii pe care i-au dat afară s-au întors la catedră... Am întâlnit la Cluj câţiva profesori foarte, foarte buni, Ruxandra Cesereanu, Mircea Muthu sau Mircea Zaciu, Ion Vlad, la Literatură comparată, aşa că, deşi prezenţa nu mai era obligatorie, mergeam la cursuri, la cele mai multe dintre ele, cele care chiar îmi plăceau.

Ce aţi făcut după absolvire? Cum aţi ajuns până la urmă să deveniţi atât de interesat de teatru?

În timp ce făceam Litere, se înfiinţase la Cluj şi Facultatea de Teatru, în aceeaşi clădire şi în aceeaşi curte. Între timp, devenisem şi „echinoxist", adică eram în redacţia ziarului „Echinox", pentru care scriam chiar cronica de teatru. Cum totul era la început, era aşa, o frenezie, nu semăna deloc, bănuiesc, cu ceea ce se făcea la Bucureşti. Clujul mergea mai mult pe tehnici alternative, mergea pe experiment, în ciuda politicii oficiale... Atunci, la Cluj, erau anii lui Funar (n.r. - politician naţionalist, primar al Clujului în perioada 1992-2004), teatrul din Cluj era subordonat acelor linii politice şi se făceau spectacole la comandă. Erau nişte spectacole destul de slăbuţe, exceptând piesele lui Măniuţiu, care nu făceau concesii, sau turneele lui Purcărete, atunci am văzut de altfel şi „Phaedra" şi atunci am zis prima dată că aş vrea şi eu să fac ceva în genul acesta. Dar, evident că am terminat mai întâi cinci ani de Litere, am predat apoi, timp de cinci ani, am fost profesor de Română în Cluj. Iar din al doilea an de învăţământ m-am înscris şi la Regie, că aveam salariu, puteam să mă întreţin.

V-a plăcut perioada în care aţi fost profesor?

Da, foarte mult! Adică eram şi foarte tânăr, eram foarte apropiat de copii. Timp de trei ani am fost în învăţământul de stat, la licee bune din Cluj. Trebuia să fac treabă serioasă, pentru că nu ştiu care mai e starea învăţământului acum, dar atunci copiii chiar voiau să înveţe pentru că voiau să meargă mai departe. Era foarte frumos, pentru că aveam de la 8.00 la 9.00 cu o clasă de gimnaziu, de la 9.00 la 10.00 cu a XI-a sau a XII-a, apoi din nou cu piticii şi era o alternanţă pe care şi acum o folosesc în spectacole, pentru că şi actorii sunt nişte copii mai mari, de fapt. Ultimii doi ani ca profesor am predat la Şcoala Waldorf, în învăţământul alternativ. Dar anii aceia cinci, de învăţământ, mi-au prins incredibil de bine!

„Marea la Corbu, în septembrie“

Ce v-a plăcut în Facultatea de Teatru, după aceea? Care erau cursurile dumneavoastră preferate?

Facultatea de Teatru din Cluj este destul de teoretică, sau era, nu ştiu dacă mai este. Mulţi profesori veneau din zona filologică aşa că eu deja îi cunoşteam. În plus, citisem şi citeam foarte mult; cum am făcut la Româno-Franceză, cunoşteam deja toată dramaturgia franţuzească clasică, Beaumarchais, Molière, Corneille sau Racine. Mă rog, îmi plăceau sau nu-mi plăceau... Dar am avut un profesor de Regie care mi-a dat toată libertatea, se numea Tudor Chirilă, este regizor de televiziune acum. Iar cel mai mult mi-a plăcut, cred, că la Practică puteam să fiu liber să lucrez cu colegii mei de actorie ce vreau eu şi cum vreau eu. Iar în anul al II-lea am mers deja cu „Trei surori", o primă variantă, la un festival de teatru... Erau şi puţin alte vremuri, şansele studenţilor la Teatru erau mai mari decât sunt acum. Nu era nici invazia asta de şcoli şi nici criza asta de locuri de muncă, mai ales în teatru, cum este acum.

"Am avut norocul unor profesori fantastici care ne puneau în mână albume de artă adevărată, nu artă socialistă, şi ne-au crescut cu Picasso şi cu Salvador Dali, chiar dacă eram într-un oraş care devenise «metalurgic»."

Radu Afrim regizor de teatru

"După primul semestru, în vacanţa de iarnă a fost Revoluţia. Apoi au fost schimbări mari la facultate; se dădeau afară profesorii, veneau alţii noi... A fost un an în care nu s-a prea mers la şcoală, a fost un an ciudat de tot."

Radu Afrim regizor de teatru

„Încerc să fur lumina adevărată şi s-o duc în sala de teatru"

„Weekend Adevărul": Cum a apărut pasiunea dumneavoastră pentru fotografie? Profilul dumneavoastră de Facebook e aproape o expoziţie permanentă cu peisaje desprinse parcă din alte lumi, cu actorii, pe măsură ce intră in pielea personajelor...

Radu Afrim: A început în copilărie, cu fotografiile de familie, ca toată lumea... Mergeam la munte, la mare, aveam un aparat Smena, rusesc, şi atunci erau numai filme alb-negru, cred că cele color nici nu apăruseră, sau erau foarte scumpe, şi nu se punea problema să faci poze color, vorbim de anii '70. Făcusem, aşadar, o pasiune pentru fotografia alb-negru, dar odată ce am început să ies din ţară a început să-mi placă să fac tot felul de fotografii... Şi în weekenduri făceam autostopul şi mergeam la Oostende, la Marea Nordului, fotografiam dunele de acolo... Atunci a venit, practic, în timpul primei facultăţi, la Litere, cu adevărat pasiunea pentru fotografii, şi mi-am cumpărat chiar şi laborator, să îmi developez singur filmele... Mi-a plăcut mult şi când a apărut digitalul. Mulţi dintre fotografii profesionişti nu sunt foarte fericiţi de digital, dar eu am zis că pentru un fotograf care nu este profesionist, cum sunt eu, e perfect! Şi nu mă mai despart de el, oriunde mă duc, trebuie să fac fotografii, mă relaxează mult lucrul acesta...

Cum folosiţi pasiunea aceasta pentru fotografie şi felul special în care fotografia te face să vezi lumea, în munca de regizor de teatru?

În primul rând, totul pleacă de la lumină, lumina adevărată, pe care eu nu o pot avea în sala de teatru. Nu fac niciodată fotografii de studio, cu reflectoare. Încerc să fur cât mai mult din lumina aceasta adevărată şi s-o duc şi în sala de teatru, cât se poate. Dacă anumite teme sau anumite compoziţii de corpuri sau peisaje ar putea fi duse cu totul pe scenă, nu ezit să fac acest lucru. Nu leg niciodată teatrul direct de fotografie, nu vreau ca fotografia să fie subordonată procesului de creaţie regizorală, sunt independente, dar fotografiez foarte mult actorii în timpul în care lucrez cu ei, la repetiţii. Mă ajută foarte mult să mă joc cu trupurile, cu situaţiile, cu relaţiile; şi pe ei îi ajută să ne împrietenim mai repede. Până acum nu a fost teatru în care să nu fac fotografii cu actorii, la lucru, dar îmi place mai mult să fotografiez pur şi simplu oamenii, pe stradă. Prefer ca alţi fotografi să-mi fotografieze repetiţiile sau premiera.

În câte oraşe aveţi acum spectacole?

Cred că am câte un spectacol cam în fiecare teatru mai important din România, adică teatrele care vor să facă artă şi nu doar divertisment. Am spectacole la Timişoara, la Bucureşti, Piatra Neamţ, Iaşi, Ploieşti... Poate mai sunt şi altele, dar nu mai ştiu. Nu cred că este vreo zonă în care să nu fi avut măcar un spectacol... Urmează acum să am noi spectacole la Oradea, Târgu-Mureş, Sfântu Gheorghe, Covasna, acolo sunt şi angajat cu carte de muncă acum...

Dumneavoastră aţi lucrat destul de mult şi în afara României în ultimii ani...

Nu ştiu dacă mult, dar am lucrat în câteva locuri importante. Am lucrat la Paris, la Luxembourg, la München, la Lausanne, în Elveţia... Mai mult în ţările de limbă franceză. Nu mă simt foarte bine când lucrez în afară, sincer. Chiar dacă spectacolele sunt bune, mă înţeleg bine cu actorii, prefer cumva aici, nu ştiu de ce.

Aprilie 2012. Fotografie din timpul spectacolului „Fetiţa din bolul peştelui auriu“

Aveţi şi o evidentă aplecare către textele noi. Sunt mai deschişi actorii de afară către textele noi faţă de români sau dimpotrivă?

În Germania, la München, actorii de acolo se mirau că au dat peste un text contemporan foarte bun. Iar din faptul că ei se mirau de lucrul acesta, am concluzionat că nu se prea întâlnesc cu textele contemporane, deşi în foarte multe teatre din Occident se pune în scenă şi câte un text contemporan. Actorii români nu au probleme cu textul contemporan, dacă acesta este bun şi dacă vorbeşte despre oameni, despre emoţiile oamenilor, despre relaţii adevărate... Iar eu detectez foarte repede viaţa, mulţumită Filologiei. Simt de departe un text care mimează umanul, care mimează adevărul. Nu pot fi păcălit şi nici nu aş putea păcăli actorii cu un text doar pentru că este la modă şi este pus în zece teatre din Europa în acest moment. Eu trebuie să empatizez cu un personaj de acolo şi să pot construi acolo o lume, dincolo de cuvinte. Dacă sunt blocat la lectură şi nu pot să construiesc o lume pe lângă acele cuvinte, atunci prefer să nu-l fac. Despre asta e vorba. Actorii români n-au probleme cu textul contemporan dacă le este bine vândut, ca să zic aşa. Dacă îi convingi de la primele lecturi că sunt nişte personaje puternice, în care ei se văd, personaje din carne, care nu sunt doar apariţii într-un decor modern, vor depune efort.

Pentru că sunteţi un adevărat „globe-trotter" al teatrului, spuneţi-mi în ce oraş locuiţi acum?

Acum sunt la Iaşi, timp de două luni, adaptez un Shakespeare. Dar  stau şi în Bucureşti, şi am o casă la mine în Ardeal, la Beclean, şi acolo vreau să mă duc, din ce în ce mai mult, între proiecte.

"Până acum nu a fost teatru în care să nu fac fotografii cu actorii, la lucru, dar îmi place mai mult să fotografiez pur şi simplu oamenii, pe stradă."

"Simt de departe un text care mimează umanul, care mimează adevărul. Nu pot fi păcălit şi nici nu aş putea păcăli actorii cu un text doar pentru că este la modă şi este pus în zece teatre din Europa în acest moment."

Radu Afrim regizor de teatru

CV

- Premiat UNITER pentru cea mai bună regie

- Numele: Radu Afrim

- Data şi locul naşterii: 2 iunie 1968, Beclean, judeţul Cluj

- Studiile şi cariera:

- 1995: Facultatea de Litere (secţia Româno-Franceză) a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj

- 1995-2000: profesor de Limba şi literatura română, Cluj

- 2000: Facultatea de Teatru (secţia regie) a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj

- Premii:

- 2004: Premiul „Opera Prima" al Fundaţiei Anonimul, Premiul CultuRAAL pentru originalitate în arta teatrală

- 2006: Premiul UNITER pentru cea mai bună regie (spectacolul „Plastilina", Vasili Zigarev, Teatrul „Toma Caragiu" din Ploieşti)

- Locuieşte în: (luna aceasta) Iaşi