Analiză De ce nu reușește România să finanțeze Educația la nivelul promis de 20 de ani și cum ar trebui făcută reforma dacă am avea bani

De aproape două decenii, România discută aceeași țintă: 6% din PIB pentru Educație. Este un prag care apare în lege și programe de guvernare, dar care nu a fost niciodată atins în mod real. În acest context, o declarație a Oanei Gheorghiu - „Bugetul educației este mic pentru că nimeni nu luptă pentru el” - readuce în prim-plan o întrebare esențială: problema este lipsa banilor sau modul în care sistemul reușește (sau nu) să îi transforme în educație de calitate?

FOTO: Inquam Photos/Octav Ganea

Ce a spus Oana Gheorghiu

În cadrul unei dezbateri organizate de studenții de la Universitatății Politehnica Timișoara, Oana Gheorghiu, vicepremier interimar, a fost întrebată și despre bugetul alocat Educației.

"Eu cred că bugetul educației este mic pentru că nu există proiecte reale în educație și că nimeni nu luptă pentru acest buget. Cu scuzele de rigoare, dar n-am văzut să se ridice din zona de educație un leadership format din 10 oameni din universități, din mediul ăsta de licee și de școală generală, care să vină să pună pe masa Guvernului: ăsta e proiectul, asta trebuie să facem, ne dați bani! Societatea ar lupta pentru ei. Dar nu, nu există”, a răspuns Oana Gheorghiu. 

În opinia sa, bugetele sunt construite în funcție de „istoric”, iar educația pierde teren în lipsa unei strategii asumate colectiv:

"Așa că poate la nivelul ăsta de universități se creează acest grup de lucru care la anul se va lupta cu orice guvern va fi și nu va pleca de acolo până nu… Eu vă îndemn să faceți asta, trebuie. Investiția în educație este singura care asigură viitorul acestei țări”.

Ținta de 6% din PIB. Când a apărut și cât s-a alocat real în ultimii ani

Produsul Intern Brut (PIB) este un indicator macroeconomic care reflectă valoarea totală a bunurilor și serviciilor produse într-o țară într-un an.

În cazul României, ideea de a aloca 6% din PIB pentru educație a fost prezentată de-a lungul timpului ca un prag minim pentru modernizarea sistemului.

Această țintă a apărut inițial în jurul anului 2007, în contextul unor angajamente politice privind reformarea educației. Ulterior, a fost inclusă în Legea Educației Naționale din 2011, dar aplicarea ei a fost amânată în mod repetat.

În forma actualizată din legislația recentă (2023), obiectivul a fost transformat într-un mecanism echivalent: 15% din bugetul general consolidat, ceea ce ar corespunde aproximativ aceluiași nivel de 6% din PIB. Și această prevedere a fost însă amânată în implementare.

Datele din ultimii ani arată o creștere relativă, dar fără stabilitate pe termen lung:

• 2023: 3,2% din PIB (aprox. 49,5 miliarde lei)
• 2024: 4,3% din PIB (peste 74 miliarde lei)
• 2025: 4,5% din PIB (creștere de 9,78% față de execuția din 2024)
• 2026: ~3,03% din PIB (aprox. 62 miliarde lei, conform estimărilor)

E de ajuns condiția a 6% din PIB pentru o educație de calitate?

Specialista în Educație Gabi Bartic vine cu o perspectivă intersantă: dacă s-ar aloca mai mulți bani pentru învățământ, cum ar fi folosiți?

,,Să facem un exercițiu de imaginație concret. România primește, începând de mâine, 6% din PIB pentru educație. Pragul prevăzut de lege, ignorat sistematic de toate guvernele. Aproximativ dublul a ceea ce are azi. Ce se întâmplă?", spune Gabi Bartic.

Specialista crede că dezbaterea s-ar concentra mai întâi pe salarii. Dar asta nu înseamnă că ar crește și calitatea actului educațional. 

"E legitim — profesorii români sunt printre cei mai prost plătiți din Europa raportat la nivelul de trai. Dar am mai făcut acest tip de reformă. Am făcut-o în sănătate. Am crescut salariile medicilor — și era drept să o facem. Dar au devenit spitalele locuri în care intri cu convingerea că ești pe mâini bune? S-au schimbat mentalitățile, relația cu pacientul, responsabilitatea față de cel care stă în pat? Nu, sau extrem de puțin. Și doamna vicepremier știe asta, venind din zona medicală. Pentru că am dat bani fără să construim concomitent un cadru în care responsabilitatea să funcționeze altfel. Am plătit mai bine același sistem, cu aceleași reflexe. Banii au mers către medici, nu către grija pentru pacient — și pacientul a rămas în același loc", e de părere Gabi Bartic.

Paralela cu Sănătatea continuă: 

"Riscăm să repetăm exact același lucru în Educație. Creștem salariile — bine. Dar dacă nu schimbăm concomitent modul în care un profesor e format, evaluat, sprijinit și tras la răspundere, când e cazul, plătim, în scurte vorbe, mai bine, aceleași practici. Și copilul rămâne în același loc."

O a doua linie critică vizează modul în care sunt cheltuiți banii în educație, nu doar nivelul lor. Gabi Bartic descrie un tipar recurent: investiții în echipamente și infrastructură realizate înainte ca sistemul să aibă capacitatea de a le integra eficient în procesul educațional.

"Dar mai rămân bani, 6% e enorm. Așa că ne-am pune pe cheltuit. Iar laptopuri, iar table interactive, poate o rundă de reabilitări de clădiri. Pereți mai colorați, scări cu citate inspiraționale. Achizițiile publice se mișcă greu, cu licitații contestate și întârzieri, dar până la urmă ajung undeva. Prin depozite, prin cancelarii, prin săli în care nimeni nu știe exact cum se folosesc. Nu pentru că profesorii sunt incompetenți — ci pentru că nu a existat niciodată un program serios de formare sau, vai, de transformare care să preceadă dotarea. Cumpărăm instrumentele muzicale scumpe înainte să știm să cântăm. Că poate ne-om apuca, că poate ne-om descoperi vreun talent. Se întâmplă și asta, dar sunt fericite întâmplări, nu realități sistemice".

Exercițiul de imaginație continuă, dar rezultatele nu se schimbă:

"Inspectoratele școlare — structuri ample, costisitoare, cu rol difuz și putere reală de blocare a oricărei schimbări locale — rămân intacte. Ba mai mult, cu bugete mai mari, capătă și mai mult de administrat. Concursurile pentru directori continuă să fie, în multe județe, un ritual în care rezultatul e cunoscut dinainte. Evaluarea elevilor rămâne orientată spre notă, spre etichetă, nu spre învățare. Programa — supraîncărcată, multe bucăți — nu se atinge, pentru că reforma curriculară e un câmp minat în care fiecare disciplină își apără orele ca pe un teritoriu. Împotriva oricui, chiar și împotriva elevului."

În această perspectivă, problema nu este că România investește prea puțin în educație, ci că investește fragmentat, fără o logică de transformare sistemică.

"Asta nu înseamnă că trebuie să renunțăm la ideea că educația publică trebuie finanțată corect și condusă bine. Înseamnă că, în paralel, avem nevoie urgentă de altceva: alternative reformate, construite cu organizare mai suplă, cu atenție reală la copil și la fiecare leu cheltuit, care să demonstreze concret că se poate altfel. Școli, rețele-model, modele care să existe, să fie vizibile, să crească — și să exercite o presiune reală prin exemplu asupra sistemului mare", mai spune Gabi Bartic. 

Mihai Dimian: E nevoie de buget mai mare, dar nu din împrumuturi

Despre subiectul bugetului a vorbit recent și ministrul interimar al Educației, Mihai Dimian. Acesta susține că, de fapt, procentul din PIB alocației e mai mare de 3%, dacă sunt luate în calcul și cheltuielile gestionate de autoritățile locale. 

"În momentul de față, modul în care funcționează societatea românească spune așa: o parte din bugetul pentru învățământ vine din partea ministerului, altă parte de la autoritățile locale și ele intervin în învățământ. Spre exemplu, masa sănătoasă. Programul nu este acum în bugetul Ministerului Educației, este la primării. Vorbim de 1,5 miliarde. Investițiile care se fac în școli nu sunt în bugetul ministerului. De aceea bugetul actual aprobat prevede 4,08% din produsul intern brut la capitolul învățământ", a declarat Dimian la Digi24.

Ministrul interimar a spus că este nevoie de 6% din PIB, dar că în acest moment România nu își permite, din cauza deficitului bugetar. În plus, a completat ministrul, acest lucru nu trebuie făcut "trăind din împrumut și punându-i tocmai pe elevii pe care încercăm să îi educăm acum să plătească aceste împrumuturi pe care noi le facem ca să ne plătim anumite cheltuieli”. 

Daniel David: În fiecare an, bugetul trebuie să fie mai mare decât în anul precedent

Cu o perspectivă pragmatică venea fostul ministru al Educației, Daniel David. 

"Am propus factorului politic acel ,,Pact pentru Educație și Cercetare", un pact pentru un deceniu al Educației și Cercetării, cu trei puncte simple. Primul punct: în fiecare an, bugetul Educației și al Cercetării să fie mai mare decât în anul precedent. Vedeți că n-am spus cu cât, fiindcă trebuie să fie realist. Nu știi situații de criză. Poți să spui 6%, dar spunem 6% de 20 și ceva de ani și n-am reușit să facem acel lucru. Dar dacă gândim mai rațional și spunem <<în fiecare an, timp de 10 ani, mai mare decât în anul precedent>>, sunt convins că în 5, 6, 7 ani ne apropiem și de acel 6% sau 15% din bugetul general consolidat pe cheltuieli, cum discutăm acum, și 1% în zona de cercetare", spunea Daniel David în octombrie 2025, la Interviurile Adevărul.