Ieri „duşmani ai poporului“, azi eroi. Monumente pentru foştii deportaţi apar în tot mai multe localităţi ale Moldovei

Publicat: 07.07.2014 08:42

Ultima actualizare: 07.08.2022 15:02

Preotul paroh Nicolae a oficiat un parastas pentru victimele deportărilor din localitate FOTO: Eugenia Pogor

Adevărul istoric este restabilit în tot mai multe localităţi din Moldova, numele victimelor represiunilor sovietice fiind săpate în piatră neagră ca un omagiu pentru trecut şi o lecţie pentru viitor.

Satele Moldovei diferă unul de altul, fiecare îşi are propriul destin, dar în istoria contemporană a tuturor găseşti aceleaşi file negre: războiul mondial, foametea organizată, deportările în masă. Încet-încet, localităţile noastre parcă se deşteaptă şi, pe lângă monumentele eliberatorilor sovietici şi ale ostaşilor necunoscuţi, răsare câte o cruce sau o clopotniţă în memoria miilor de basarabeni exilaţi în Siberia sau Kazahstan.

La 65 de ani de la cel de-al doilea val al deportărilor din RSSM, un astfel de memorial a fost inaugurat în satul Hâjdieni - primul din raionul Glodeni. 52 de familii din acest sat din nordul Moldovei au resimţit calvarul deportărilor. În total, 73 de oameni au fost ridicaţi de la casele lor, singura lor „vină“ fiind că şi-au făcut, în sudoarea frunţii, gospodării mai răsărite. Pe 6 iulie 1949, soldaţii au venit seara, când ţăranii îşi odihneau mădularele trudite, i-au băgat în maşini militare şi i-au dus la gara din Bălţi, unde au fost încărcaţi în vagoane de vite şi trimişi în surghiun. Alte 16 persoane s-au născut deja în locurile de destinaţie, departe de baştină.

„Numele tuturor celor 89 de foşti deportaţi au fost înscrise pe piatra comemorativă ca să-i cunoască toţi şi să-i trateze ca pe nişte eroi, nu ca pe nişte duşmani ai poporului, ca pe timpuri, şi ca această tragedie să nu se repete nicicând“, a spus primarul Valeriu Gârlă.

Copilărie în exil

Astăzi, 13 dintre supravieţuitori mai trăiesc în sat şi încă trei s-au stabilit în altă parte. Majoritatea s-au adunat sâmbătă la monumentul ridicat în centrul satului, la câţiva paşi de cel dedicat eroilor din cel de-al Doilea Război Mondial, pe locul unde acum o lună era doar o băltoacă. Cu două flori din grădină a venit şi Liuba Potîng (65 de ani). Trei generaţii din familia sa au suferit din cauza represiunilor staliniste. Atât bunicii săi de pe mamă, cât şi cei de pe tată au fost duşi în regiunea Tomsk, pe râul Tomi. Acolo s-au şi cunoscut părinţii săi, s-au căsătorit, au făcut trei copii şi şi-au întemeiat o gospodărie, muncind din greu.

FOTO: Supravieţuitorii represaliilor staliniste au stat la loc de cinste

„Mama lucra la o bancă de stat, îngrijea de grajd, spăla podelele, făcea focul. Tata era căruţaş la brutărie, împărţea pâinea prin magazine. De asta au şi avut pâinică şi au rezistat. Pentru noi, copiii, viaţa însă era frumoasă. Am văzut acolo statui din gheaţă ale lui Lenin şi Stalin, brazi înalţi, păduri întinse. Vara era scurtă, iarna – lungă. Tata ne făcea cuţite din lemn cu care tăiam cărămizi din zăpadă şi clădeam căsuţe pentru joacă“, rememorează femeia, care avea 10 ani când a venit la Hâjdieni şi nu ştia să vorbească româneşte.

FOTO: Liuba Potîng (dreapta) a numărat nouă oameni din familia ei pe piatra comemorativă

Pavel Oboroceanu (79 de ani) avea 14 ani la 6 iulie 1949, când familia sa a fost deportată în regiunea Kurgan. Doar sora a reuşit să fugă. Nu ştie nici acum de ce i-au luat. Pentru că era mai mărişor, a fost pus să muncească. „Păşteam vacile. Într-o duminică, am vrut să mă odihnesc, dar preşedintele colhozului m-a pălit cu o vargă peste mână. Mi s-a spart pielea, îmi curgea sânge şi, de frică, m-am dus la lucru“, îşi aminteşte bătrânul un episod din copilăria amară din exil.

„Din stejar, stejar răsare“

Pentru deportaţi, viaţa a fost grea şi după revenirea acasă. Rămaşi fără case şi pământuri, trataţi cu dispreţ şi trăind mereu cu frică, au luat viaţa de la capăt. Dar pentru că tot gospodari au rămas, au reuşit cu toţii să-şi facă un rost în viaţă.

„Am văzut dosarele şi îi cunosc pe cei trei oameni din sat care au întocmit listele şi s-au iscălit pentru deportarea noastră. Nu s-a ales nimic din aceste familii. Păcatul lor a căzut asupra copiilor lor. Părinţii mei, în schimb, şi-au construit casă în Kurgan, iar când s-au întors în sat, au mai făcut una. Au fost învăţători şi au trăit până la 86 şi 89 de ani. Vorba românească: «Din stejar, stejar răsare. Dintr-un prost, un prost mai mare!», a povestit şi Tamara Melnic-Curarari.

Citește și: Pentru cine bate clopotul durerii la Soroca

FOTO: Flori pentru consătenii duşi în Siberii de gheaţă

Clopotul ciuruit de gloanţe

Memorialul din Hâjdieni a fost construit la iniţiativa liderului întreprinderii agricole din sat, Petru Axenti, care le-a adus astfel un omagiu foştilor deportaţi, inclusiv bunicului său şi celui al soţiei sale, ambii foşti primari. Proiectul a costat 200.000 de lei şi a fost sprijinit de autorităţile locale şi de câteva companii din regiune.O cruce albă se înalţă la 11 metri pe doi piloni, care încadrează un clopot. Autorul lucrării, arhitectul Boris Griţunic, cel care a realizat un monument asemănător la Bălţi, a vrut iniţial să facă un clopot negru, dar a găsit într-un depozit unul adevărat, ciuruit de gloanţe. „Călăii au tras şi în credinţa noastră creştină“, a observat el.

Vicepremierul Tatiana Potîng, emoţionată în faţa consătenilor săi

La inaugurare au participat şi vicepremierul Tatiana Potîng – originară din Hâjdieni, preşedintele raionului Glodeni, Valeriu Ţarigradschi, şi liderul PLDM, Vlad Filat. „Satul nostru a avut parcursul său, nu mai puţin dramatic decât altele. Hâjdienenii şi-au petrecut eroii la război, s-au bucurat pentru cei întorşi şi i-au cinstit pe cei căzuţi, la monumentul din centrul satului. Dar asta a fost doar o parte din adevăr. Ni s-a făcut o nedreptate, nu am avut dreptul să-i pomenim pe deportaţi. Cei care au ştiut nu au putut să vorbească, iar ceilalţi nu au putut să cunoască. Azi pentru satul nostru a venit ziua adevărului. Azi ne reabilităm trecutul“, le-a vorbit, vădit emoţionată, Tatiana Potîng consătenilor săi.