Analiză. Intenţiile Rusiei de a contrabalansa influenţa occidentală în spaţiul CSI

Zidurile Kremlinului FOTO EPA-EFE.

Rusia este deranjată de faptul că Occidentul, în principal UE, avansează în spaţiul ex-sovietic, pe care îl consideră habitatul său geopolitic natural. Pe de o parte, decidenţii ruşi vor să contrabalanseze influenţa sporită a UE în regiune, iar, pe de altă parte, să modernizeze agendele de lucru ale CSI şi Uniunii Economice Euroasiatice pentru a corespunde discursului occidental, scrie expertul politic Dionis Cenuşă, într-o analiză pentru IPN.

În contextul aniversării a 30-a de la înfiinţarea Comunităţii Statelor Independente (CSI), Rusia demonstrează intenţii clare de mobilizare a capacităţilor politico-diplomatice pentru a-şi fortifica poziţiile în spaţiul pe care în consideră habitatul său geopolitic natural. Asigurarea relevanţei CSI în spaţiul post-sovietic, inclusiv prin stimularea integrării în interiorul Uniunii Economice Euroasiatice nu dispare de pe lista priorităţilor de politică externă a Rusiei. Din contra, acest subiect a revenit în prim plan, după ce autorităţile de la Moscova au revitalizat regimul politic al lui Vladimir Putin, prin forţarea unei victorii electorale la alegerile legislative din 17-19 septembrie 2021.

Rolul factorului rusesc în gestionarea celor mai importante dosare internaţionale este (deocamdată) greu de înlocuit. Participarea Rusiei pare a fi un lucru atât inevitabil, cât şi foarte imprevizibil în varii subiecte internaţionale: de la stabilizarea preţurilor la gazele naturale pe piaţa europeană şi a situaţiei din Libia, până la reîntregirea teritorială a Ucrainei şi mitigarea efectelor pentru securitatea regională după revenirea Talibanilor la putere în Afganistan. Unele poziţii critice cu caracter generalist au ieşit la suprafaţă (UE, Septembrie 2021) în legătură cu calitatea alegerilor parlamentare. Totuşi, nu s-a observat vreo intenţie de a coordona o poziţie comună în rândul forţelor occidentale privind nerecunoaşterea legislativului rus nou votat. Pe fundalul acceptării externe tacite a realităţilor electorale ruseşti, regimul lui Putin manifestă determinare pentru a împrospăta contestarea externă a poziţiilor UE-SUA în spaţiul post-sovietic. De asemenea, cel puţin declarativ, Moscova preia priorităţile de dezvoltare promovate de Occident în domeniul digital sau al politicii climatice şi le transpune în agenda de lucru a CSI şi a Uniunii Economice Euroasiatice. În acest mod, aceste organizaţii pot fi actualizate, apropiindu-se măcar tangenţial de standardele occidentale de cooperare interstatală. Chiar şi aşa, Rusia a folosit declaraţia dedicată celor 30 de ani de funcţionare a CSI pentru a revendica suveranitatea statelor împotriva măsurilor unilaterale externe şi a interferenţelor în afacerile interne ale statelor CSI, prin care nu a avut în vedere nimic altceva decât forţele occidentale.

Emanciparea post-electorală a Rusiei

Deşi „cercul lui Putin” a obţinut un rezultat robust la alegerile parlamentare, mijloacele aplicate pentru atingerea lui a discreditat complet noţiunea de alegeri democratice în Rusia. Perpetuarea controlului asupra puterii legislative a avut menirea de a alimenta percepţia publică a populaţiei despre invincibilitatea regimului. De asemenea, s-a urmărit scopul de a bloca pătrunderea elementelor politice autonome faţă de centrul de comandă de la Kremlin în sistemul de luare a deciziilor. Necesitatea reînnoirii bazelor legitimităţii publice a explicat determinarea cu care regimul a utilizat restricţii înainte şi pe parcursul alegerilor faţă de opoziţie, mass-media, observatorii locali şi cei internaţionali.

Astfel, obstrucţionarea participării opoziţiei non-sistemice sau limitarea activităţii surselor media independente, declarate „agenţi străini”, au fost combinate cu utilizarea largă a tehnicilor tradiţionale de falsificare. În acest sens, spaţiul online a fost inundat cu evidenţe privind multiplele cazuri de introducere a buletinelor de vot falsificate, inclusiv de către reprezentanţii comisiilor secţiilor de votare locale sau votarea repetată. Drept urmare, din totalul de 450 mandate în Duma rusă, 72% sau 324 de mandate i-au revenit partidului lui Putin - „Rusia Unită”. Dacă nu era votul mixt şi alegerile ar fost organizate cumsecade, atunci votul în baza listei de partid ar fi favorizat formaţiunea lui Putin în proporţie de aproape 39% din voturi, fiind urmată de Comunişti cu 24% (Levada-Centre, Octombrie 2021). Occidentul a admis de o manieră tranşantă că condiţiile în care s-au desfăşurat alegerile nu au permis desfăşurarea unui proces corect (Reuters, Septembrie 2021), iar reprezentanţii opoziţiei în exil au solicitat nerecunoaşterea scrutinului. Totuşi, afacerile internaţionale sunt prea puternic întreţesute cu politica externă rusească. De aceea, deşi după un scrutin în stil autocratic, lipsirea parlamentului rus de legitimitatea externă poate provoca o reacţie în lanţ, cu impact greu de estimat, asupra arhitecturii internaţionale deja slăbite, fără a disciplina cumva regimul lui Putin.

Cele trei lentile ruseşti de interpretare a influenţei occidentale

Reieşind din propriile constrângeri întâmpinate în relaţiile cu Occidentul, începând cu sancţiunile în vigoare din 2014, Rusia manifestă disponibilitate de a împărtăşi cu alţii propriul exemplu de rezistenţă în faţa presiunii exercitate din exterior. Supravieţuirea Rusiei în condiţiile sancţiunilor occidentale a fost prezentată de către Preşedintele Putin drept know-how ce poate fi transferat, în caz de necesitate, către alte state membre ale Uniunii Euroasiatice (Kremlin.ru, Octombrie 2021). Răspândirea practicilor ruseşti în spaţiul ex-sovietic nu reprezintă nicidecum un fenomen nou. Anterior, legislaţia rusă anti-LGBT (adoptată în 2013) a servit ca sursă de inspiraţie pentru unele guverne conservatoare din spaţiul ex-sovietic, dar şi din cadrul UE. Deşi parţial trecut cu vederea, modelul rusesc de opunere împotriva influenţei occidentale constituie un risc major pentru statele Parteneriatului Estic. Acestea se confruntă cu tranziţii democratice împotmolite în reforme ce stagnează din motive pur politice. De asemenea, pentru majoritatea reformelor sunt necesare capacităţi instituţionale şi resurse umane şi financiare, care sunt în deficit.

Rusia încearcă să pătrundă percepţia publică, în primul rând din spaţiul post-sovietic, cu ideea că „Occidentul colectiv” vrea să instaleze „democraţii din exterior” cu ajutorul organizaţiilor neguvernamentale şi celor internaţionale, dirijate de serviciile secrete din Vest (SVR.ru, Octombrie 2021). În aceeaşi ordine de idei, sancţiunile sunt interpretate ca instrument de intervenţie atunci când componentele puterii blânde nu sunt operaţionale.

Aşadar, utilizarea sancţiunilor este primul reproş la care apelează Moscova pentru a discredita motivaţiile pro-democratice ale UE şi SUA în spaţiul ex-sovietic. Potrivit percepţiei ruseşti, suveranitatea proceselor politice şi electorale locale prevalează asupra instituţiilor democratice şi drepturilor omului, pe care le apără şi promovează Occidentul. Cazul Belarusului este folosit pe larg de către oficialii ruşi pentru a adăuga substanţă la critica anti-occidentală. În cadrul reuniunii CSI de la Minsk, Ministrul de Externe Serghei Lavrov a reiterat că sancţiunile direcţionate împotriva Belarusului încalcă „statutul ONU”, iar încercările de acest fel trebuie “reprimate cu fermitate” (MID.ru, Octombrie 2021). Partea rusă şi-a exprimat interesul de a sprijini autorităţile belaruse, dar şi alţi parteneri strategici, în crearea unui front comun împotriva sancţiunilor neaprobate de către Consiliul de Securitate al ONU. Aflat în faţa unui nou val nou de sancţiuni, în proces de definitivare pe motivul facilitării traficului de migranţi în UE, regimul lui Alexandr Lukaşenko vrea să folosească potenţialul cooperării din interiorul CSI pentru a reduce impactul presiunilor externe (Belta.by, Octombrie 2021). Exteriorizarea costurilor economice este unica modalitate prin care Minsk poate supravieţui în faţa sancţiunilor sectoriale, iar CSI şi Uniunea Euroasiatică oferă pieţe de desfacere şi alte resurse vitale pentru a absoarbe de o manieră mai eficace şocurile socio-economice.

Cel de-al doilea unghi de reproş formulat de actorii politici ruşi constă din faptul că UE nu doar oferă sprijin Ucrainei, ci adoptă o poziţie tranşantă vizavi de implicarea directă a Rusiei în încălcarea suveranităţii şi integrităţii teritoriale a Ucrainei. Şeful diplomaţiei UE Josep Borrell a înşirat aceste obiecţii într-o formă deschisă în dialogul cu omologul său rus Lavrov (UE, Septembrie 2021). În luna iunie 2021, UE a formulat liniile directorii în relaţia cu Rusia bazate pe cooperare selectivă, sancţionare şi constrângere. Acestea au specificat că Rusia este „parte la conflict” şi că comite agresiune împotriva Ucrainei (UE, Iunie 2021). Constatări foarte similare s-au regăsit în Declaraţia summitului UE-Ucraina din 12 octombrie 2021, la care însă Serghei Lavrov a reacţionat sanguinic. El a acuzat UE de calificarea explicită a Rusiei drept “agresor”, care în calitate de parte la conflict este obligat să implementeze Acordurile de la Minsk (MID.ru, Octombrie 2021). În realitate, iritarea pe care o emană Rusia pare a fi cauzată de faptul că UE şi-a sincronizat practic integral discursul public cu cel al Kievului, lucru care avantajează Ucraina în „Formatul Normandia”, în care Franţa şi Germania joacă roluri neutre. Odată ce viziunea europeană se suprapune cu cea a guvernelor din spaţiul ex-sovietic, UE îşi sporeşte legitimitatea locală, iar cea a Rusiei scade.

A treia lentilă prin care Moscova priveşte la UE şi îi reproşează impactul asupra regiunii este gradul de independenţă a guvernelor pro-europene din spaţiul ex-sovietic în desfăşurarea unei politici externe autonome. În acest context, Lavrov consideră că reticenţa Preşedintelui Moldovei Maia Sandu în raport cu Rusia este cauzată de faptul că decidenţii politici europeni ar dirija de la distanţă politica externă moldovenească (MID.ru, Octombrie 2021). Contactele active dintre Chişinău şi Bruxelles, intensificate după alegerile anticipate din iulie 2021 (IPN, Octombrie 2021), pe fundalul dezinteresului preşedinţiei de la Chişinău de a interacţiona cu Kremlinul, creează un soi de frustrare în rândul oficialilor ruşi. Deşi şi-a început mandatul în decembrie 2020, Preşedintele Sandu nu a prioritizat clarificarea relaţiilor cu Rusia, care după mandatul preşedintelui filorus Igor Dodon au rămas în suspans. Recent, premierul Natalia Gavriliţă a sugerat că Moldova este interesată în continuare Acordului de liber schimb din CSI, care însă să fie cu adevărat funcţional. Urmează ca Ministrul de Externe Nicu Popescu să se deplaseze la Moscova în luna noiembrie pentru a începe pregătirea pentru resuscitarea dialogului bilateral, dar problema majoră care tensionează dialogul bilateral este contractul pentru achiziţia de gaze naturale. Moldova depinde în totalitate de livrările de gaze din Rusia. De aceea, dacă preţul din octombrie (790 dolari pentru mia de metri cubi) se va menţine pe toată perioada rece a anului, atunci situaţia socio-economică a ţării va fi subminată înainte ca să-şi revină după şocul provocat de pandemie. Declaraţiile lui Lavrov despre lipsa unei politici externe a Chişinăului autonome faţă de UE poate fi analizată prin prisma crizei energetice pe care o traversează ţara. Prin urmare, nu este deloc exclus că Moscova aşteaptă implicarea directă a preşedintelui moldovean în negocierea contractului pe gaze.  

În loc de concluzii...

Rusia este deranjată de faptul că Occidentul, în principal UE, avansează în spaţiul ex-sovietic, pe care îl consideră habitatul său geopolitic natural. Pe de o parte, decidenţii ruşi vor să contrabalanseze influenţa sporită a UE în regiune, iar, pe de altă parte, să modernizeze agendele de lucru ale CSI şi Uniunii Economice Euroasiatice pentru a corespunde discursului occidental (digitalizare, economia verde etc.).

Neintervenţia în afacerile interne şi respectarea suveranităţii democraţiei electorale constituie părţile frontale ale demersului rusesc împotriva Occidentului. Cel din urmă este criticat prin cel puţin trei lentile de reproşuri. Rusia consideră ca occidentalii utilizează sancţiunile cu scopul de a declanşa schimbări de regim ca urmare a izbucnirii nemulţumirii publice, invocând cazul Belarusului. Totodată, partea rusă este iritată de faptul că Occidentul, şi în particular UE, nu ar fi imparţial în soluţionarea situaţiilor critice din spaţiul post-sovietic. De aceea, Moscova problematizează solidarizarea necondiţionată a UE cu Ucraina. Nu în ultimul rând, Rusia învinuieşte UE (mai puţin SUA) pentru că ar exercita presiuni asupra guvernelor pro-europene din Estul Europei, ceea ce le-ar împiedica să dezvolte dialog constructiv cu partea rusă, referindu-se la Moldova.

În calitate de exponent principal al influenţei occidentale în regiune, UE trebuie să se asigure că politica sancţiunilor este perfecţionată pentru a avea efecte înainte ca regimul lui Lukaşenko să absoarbe şocurile, folosind modelul rusesc de adaptare. În privinţa Ucrainei şi Moldovei, solidaritatea europeană ar avea o pondere considerabilă dacă ar cuprinde accelerarea procesului de integrare a celor două ţări în spaţiul energetic european şi diminuarea dominaţiei energetice ruseşti prin implementarea integrală a Pachetului Energetic 3.