Video Mărturia unui intelectual iranian: „Cum să nu plâng știind că un copil de 16 ani iese în stradă, conștient că poate fi ucis?”
0Iranul traversează una dintre cele mai violente și dramatice perioade din istoria sa recentă, iar imaginile cu protestatari împușcați, adolescenți arestați și orașe izolate de restul lumii sunt doar o parte a realității descrise de Mohammadifard Gholamali.
Mohammadifard Gholamali, psiholog iranian, profesor, doctor în științe politice, stabilit în Republica Moldova, a vorbit la podcastul jurnalistului Nicolae Chicu despre situația din Iran.
Profesor universitar și psiholog iranian, refugiat în Republica Moldova, acesta vorbește despre un regim care „se hrănește din vărsare de sânge” și despre un popor ajuns la limita supraviețuirii.
„Iranul nu mai este un regim funcțional. Este un cadavru. Un cadavru bolnav, dar încă extrem de periculos”, spune Gholamali. „Ca un animal mort, plin de viruși, care încă poate face rău.”
Represiunea nu este un accident, ci esența sistemului, afirmă el. „Acești oameni nu pot exista fără sânge. Asta este baza lor ideologică. Fără vărsare de sânge, regimul nu rezistă”. Potrivit mărturiilor din interiorul țării, sute de protestatari au fost uciși, mii arestați, iar peste 10.000 de oameni au ajuns în închisori. Internetul și electricitatea au fost tăiate deliberat pentru a împiedica transmiterea imaginilor.
„Nu mai există internet, nu mai există curent. Oamenii nu pot filma, nu pot arăta lumii ce li se întâmplă”, explică profesorul. „Singurele imagini care mai ajung afară sunt scoase din Iran pe ascuns, cu telefoane duse fizic peste graniță.”
Drama este și una personală. De zile întregi, Gholamali nu a putut lua legătura cu familia sa. „Sunt patru zile de când nu am mai vorbit cu nimeni. Totul e închis. Telefon, internet, nimic.” Una dintre nepoatele sale, în vârstă de doar 16 ani, l-a sunat pentru a-i spune un singur lucru: „Eu mă duc la protest”.
„Cum să nu plâng ştiind că un copil de 16 ani iese în stradă, conștient că poate fi ucis”
„Cum să nu plâng ştiind că un copil de 16 ani iese în stradă, conștient că poate fi ucis?”, spune el. „Asta nu mai este curaj. Este disperare, dincolo de disperare.”
Potrivit lui Gholamali, protestele nu sunt doar despre libertăți politice, ci despre supraviețuire. „Oamenii au răbdat lipsa libertății, lipsa presei, lipsa democrației. Dar când nu mai ai mâncare, apă, aer, atunci nu mai ai ce răbda.” În Teheran, spune el, au existat perioade în care apa era oprită complet: „Noaptea nu curgea nimic la robinet. Nimic”.
Represiunea este dusă de mai multe straturi ale forței: poliția, Garda Revoluționară și milițiile Basij. „Când intră Basijul și Garda Revoluției, nu mai există oameni. Există doar mâna, arma și trăgaciul”, afirmă Gholamali. „Ei nu văd oameni. Sunt antrenați să ucidă.”
În centrul acestui sistem se află ayatollahul Ali Khamenei, descris fără echivoc de profesor: „Este un narcisist paranoic. Se consideră reprezentantul lui Dumnezeu. Pentru el, oamenii nu există.” Legitimitatea sa, spune Gholamali, „nu vine de la popor, ci dintr-o pretinsă divinitate”.
Chiar și așa, regimul se clatină. „Este un cadavru politic. Nu mai poate fi reparat, nu mai poate fi reformat”, afirmă el. „Chiar dacă va mai ucide, chiar dacă va mai reprima, nu mai are viitor.”
„Revoluțiile costă milioane de vieți. Nu vreau o revoluție sângeroasă”
Profesorul avertizează însă asupra riscului unui haos total. Iranul este un mozaic de etnii și religii, iar prăbușirea violentă a puterii centrale ar putea duce la război civil. „Avem kurzi, azeri, baluci, arabi, zeci de etnii. Orice slăbire bruscă a centrului poate produce tragedii.”
De aceea, Gholamali nu își dorește o revoluție clasică. „Revoluțiile costă milioane de vieți. Nu vreau o revoluție sângeroasă.” Idealul său este o schimbare prin justiție: „Nu să-i împușcăm în prima zi, ci să-i judecăm corect. Chiar și pe liderul suprem.”
Despre eventuale intervenții externe, profesorul recunoaște dilema: „De unii singuri, ne va fi foarte greu. Dictatorul cunoaște doar frica.” Totuși, el nu cere bombardamente: „Nu aș vrea să-mi fie bombardată casa ca să scap de un tată criminal”.
În final, apelul său este unul uman, nu geopolitic. „Oamenii din Iran au nevoie de solidaritate. De empatie. De un cuvânt.” Pentru el, fiecare mesaj contează: „Un comentariu, un semn că nu sunt singuri. Asta poate salva suflete”.
„Iranienii nu cer moarte. Cer viață. Cer demnitate. Cer să fie oameni”, spune Mohammadifard Gholamali. „Iar asta este ceva ce niciun regim criminal nu poate opri la nesfârșit.”
Se încarcă comentariile...
