Specialist în Orientul Mijlociu: „Hamas a sifonat banii comunității internaționale printr-o practică al-Qaeda“
0Hamas a primit de-a lungul timpului miliarde de euro de la comunitatea internațională, inclusiv de la Uniunea Europeană, pe care le-a folosit printr-o tactică de dublă contabilitate, banii fiind utilizați după intrarea în contul firmelor de construcții sau de servicii, explică Ovidiu Raețchi.
Frăția Musulmană a modelat multe dintre conflictele din lumea islamică, iar când a declarat lupta împotriva Israelului drept „jihad defensiv“, adică o obligație morală individuală, teologii radicali au susținut că orice crimă, oricât de cumplită împotriva israelienilor, este permisă.
Profesorul Ovidiu Raețchi explică pentru „Weekend Adevărul“, modul în care Hamas – aripa din Fâșia Gaza a Frăției – a reușit să deturneze miliarde de euro de la comunitatea internațională pentru a plănui atacul barbar din 7 octombrie și a transforma zona într-un câmp de luptă de gherilă infernal.
Pentru a înțelege ce se întâmplă în Israel și în Fâșia Gaza, dar și în alte conflicte din lumea islamică, trebuie să înțelegem rolul Frăției Musulmane, o mișcare apărută în Egipt, în 1928, al cărei scop era de a aduce islamul către mase, nu ca religie, ci ca ideologie politică.
Cum poate o organizație teroristă să câștige alegerile în Fâșia Gaza? A fost lăsat Hamas să construiască în Fâșia Gaza un stat palestinian prosper? Îi împiedică ceva pe palestinieni să-și înființeze statul mult dorit? Care este soluția pentru pacea între Israel și Palestina? sunt câteva dintre întrebările la care ne-a răspuns profesorul Ovidiu Raețchi, autorul cărții „Frăția Musulmană (1928-2023). Un secol între moderare și radicalizare“, recent lansată la Editura Corint.
„Weekend Adevărul“: Voi începe cu întrebările la care vă propuneți să răspundeți în cartea pe care ați lansat-o recent: se pot modera islamiștii?
Ovidiu Raețchi: Da, islamiștii se pot modera, dar mai greu decât au făcut-o partidele marxiste sau radical-creștine în Europa. În primul rând, pentru că ei operează în interiorul unor regimuri autoritariste care nu doresc cu adevărat să îi integreze în sistemul politic, ci mai degrabă să-i utilizeze ca pretext pentru suprimarea unor drepturi și libertăți. E adevărat că și doctrina islamiștilor – chiar și a celor moderați – prevede că, în timp, prin propagandă religioasă intensă, societatea, în ansamblu, va deveni una islamică pură, lucru care va duce la islamizarea naturală a statului. Din acest motiv liderii autoritariști, de obicei militari, nu au încredere în islamiști, iar islamiștii nu au încredere în liderii autoritari care îi invită să participe la alegeri, dar toată lumea se preface, de dragul aparențelor și al Occidentului, că are loc un proces democratic.
- În ce condiții pot deveni activiști politici care acceptă principiile democrației?
Condițiile identificate de mine pentru un proces reușit de moderare a islamiștilor includ, între altele, o tradiție laică anterioară la nivel național, care îi obligă pe islamiști să evite ideile prea radicale (cazul Tunisiei și al Turciei), o anumită omogenitate teritorială, etnică sau confesională, care nu încurajează războaie civile sau separatisme, dar și existența unor lideri puternici și longevivi, ideal expuși ideilor occidentale, care să impună idei chiar și împotriva curentului – cazul lui Rached Ghannouchi în Tunisia sau chiar al lui Recep Tayyip Erdoğan în primii ani de exercitare a puterii.
„Islamismul lângă conflict, ca benzina lângă flacără“
- Cum a ajuns Frăția Musulmană, de la o organizație care recruta membri din elita societății și punea accentul pe educație religioasă intensivă și pe activități sociale, la manifestările barbare din 7 octombrie 2023, din Israel? A fost o evoluție care își avea originea în ADN-ul organizației sau a fost o adaptare inevitabilă la realitățile din țările unde s-a dezvoltat?
Frăția Musulmană a recrutat elite, dar proiectul său a fost unul popular, de a duce islamul în stradă, către mase, nu ca religie, ci ca ideologie politică. Aici apare o primă problemă majoră, niciodată argumentația de ordin religios, bazată pe autoritate divină, nu e sănătoasă în politică – aviz inclusiv conservatorilor noștri, care invocă Biblia pentru a contesta drepturi civile. Atunci când ești convins că ai o misiune sacră, nu îţi mai pasă de mijloacele folosite. Și Inchiziția utiliza argumentul: „Îi vom ucide pe toți și Dumnezeu îi va mântui pe cei nevinovați“. În momentul în care lupta împotriva statului Israel a fost declarată de Frăția Musulmană, încă din 1948, ca fiind o formă de „jihad defensiv“, adică o obligație morală individuală, a devenit ușor pentru teologii radicali să susțină că orice crimă, oricât de cumplită, este „halal“.
La începutul activității Hamas, de pildă, nu toți activiștii lor erau convinși că atentatele sinucigașe sunt acceptabile religios – sunniții sunt, în general, mai moderați, mai ales dacă au fost expuși influenței Imperiului Otoman, care practica o teologie și o jurisprudență hanefită, mai blândă. Însă șiiții Hezbollah, mai înclinați spre martiraj, cu o doctrină mai mistică și mai violentă, au dat lovituri atât de puternice Israelului și Statelor Unite folosind atentatori suicidari, încât Hamas a găsit repede o justificare teologică pentru asemenea operațiuni. În 7 octombrie 2023, ziua pogromului din sudul Israelului, Hamas a mai făcut un pas către al-Qaeda și Daesh, ba chiar și mai departe decât ele, asumându-și integral imagologia morbidă a celor mai sângeroase organizații teroriste. Atât al-Qaeda, cât și Daesh au cultivat ideea mega-crimelor, care genereză un șoc psihologic și mediatic mondial. Avioane în clădiri, decapitări, incendieri, orice pentru atenția presei. Hamas a parcurs așadar un proces de daesh-izare, nu unul de moderare politică, deși teoretic exercita guvernarea.
- Hamas este o aripă a Frăției Musulmane, Frăție despre care s-a spus, cel puțin în prima parte a existenței, că este o organizație care nu poate fi comparată cu al-Qaeda sau ISIS din punct de vedere al violenței extreme folosite. Putem vorbi despre o deraiere a Hamas față de principiile Frăției Musulmane? Sau ceea ce a făcut Hamas în octombrie se înscrie în cadrul de acțiune al Frăției Musulmane?
Eu am analizat în lucrarea mea 11 cazuri de partide fondate sau inspirate de Frăția Musulmană egipteană (Ikhwan al-Muslimin). Și există, trebuie spus, mai multe cazuri de partide Ikhwan care se moderează în timp, sunt partide rezonabile, deși islamice, decât de grupări care o iau razna precum Hamas. Mai putem invoca Frontul Islamic Național din Sudan, un alt Ikhwan care, pe fondul războiului civil, s-a radicalizat și a coordonat crime sinistre. Islamismul este o ideologie periculoasă în orice context de război, rebeliune, revoluție, fie că e vorba de Frăția Musulmană, fie de salafiști. Putem invoca și cazul din Siria lui Hafez al-Assad, în anii 1970-1980, sau cazul Frontului Salvării Islamice din Algeria. Islamismul lângă un conflict e ca benzina lângă o flacără, contactul este fatal. Pe de altă parte, așa cum spuneam, în condiții istorice favorabile putem avea Frății care se comportă ca niște partide relativ comune, așa cum se întâmplă în Tunisia, Kuwait, Maroc, Iordania. Aceste partide propun o altă față a Frăției Musulmane, mult diferită de ce am văzut la Hamas în 7 octombrie. Mă tem însă că, cel puțin în spațiul privat, dacă nu și în cel public, un frate musulman tipic, moderat chiar, aprobă acțiunile Hamas. Doctrina Ikhwan al-Muslimin este anti-israeliană chiar și în cazurile mai moderate și expuse la guvernare, cum se întâmplă în Turcia.
Hamas, militanți sau teroriști?
- S-a vorbit mult în aceste ultime zile în legătură cu Hamas, în ce măsură vorbim despre militanți sau teroriști (unele instituții de presă occidentale chiar au refuzat să-i caracterizeze drept teroriști). Ce părere aveți?
Nu există nimic „militant“, nicio formă de „rezistență națională“ în uciderea nou-născuților sau în violarea și mutilarea unor adolescente. Este o subspecie psihotică, sadică a terorismului. Există o întreagă teorie a războiului asimetric, a asasinatului politic și terorismului politic, dar nici măcar aceasta nu se aplică acestor barbarii. Oricât de urâtă ar fi lumea, sunt niște lucruri care pur și simplu nu se fac, nu se admit în nicio cultură, în niciun sistem etic de referință: ce a făcut Hitler, ce a făcut al-Qaeda, ce a făcut Daesh, ce a făcut Hamas.
Cei care au păcălit o lume întreagă
- Cum a reușit Hamas, în 2006, să câștige alegerile în Fâșia Gaza? Cum i-au convins pe palestinieni că se pot transforma dintr-o organizație teroristă într-una care să administreze în mod eficient zona și să le ofere o oarecare prosperitate?
Fatah nu era pregătit atunci de alegeri. Yasser Arafat lipsise decenii întregi din Palestina, locuise ba în Iordania, ba în Liban, ba în Tunisia. El venea, de altfel, din Egipt, unde crescuse; avea sânge palestinian, dar nu era un autentic fiu al taberelor de refugiați, probabil nu ar fi știut să ajungă din Khan Yunis în Gaza City dacă îl lăsai pe jos. Organizația lui ar fi devenit irelevantă politic în refugiul comod din Tunisia dacă nu ar fi apărut prima Intifadă, care a fost o mișcare bine speculată de Hamas. Pe scurt, Hamas era format, în 2006, din oameni din Fâșia Gaza, născuți în taberele de refugiați, care puteau vorbi despre teme locale, în vreme ce Fatah era condusă de lideri care acționau într-o nebuloasă internațională, ca politicieni de profesie. Abu Mazen, de pildă, Mahmoud Abbas, succesorul lui Arafat, a făcut studii la Moscova și a fost educat de KGB. Pur și simplu părea din altă lume. Hamas a speculat șansa de a nu avea o concurență locală moderată; moderații păreau că vin de la Moscova, Washington, Londra – și asta îi făcea mai greu de crezut.
- Cum i-au convins cei din Hamas pe oficialii israelieni că sunt un partener de discuții credibil, respectiv cum au convins instituții internaționale și țări care au donat sute de milioane de euro/dolari pentru Fâșia Gaza? Una dintre organizațiile internaționale care au donat pentru Fâșia Gaza a fost Uniunea Europeană. Proiectele de finanțare europeană, știm din experiența noastră, din România, sunt foarte greu de fraudat. Banii s-au dat fără nici cea mai mică monitorizare?
În primul rând, a fost optimism, gândire deziderativă. Conform teoriei, era logic și de așteptat ca Hamas să se modereze. Erau la putere, primeau miliarde de euro în diferite forme, ar fi avut toate motivele să se apuce de reconstrucția Fâșiei Gaza, nu? Să lase copiilor lor o țară care, la ce ajutor internațional vine anual, poate ajunge rapid prosperă – are plaje, are porturi, e pe un culoar comercial bun. Cui i-ar fi putut trece prin cap, din această perspectivă, că liderii Hamas vor alege, în schimb, să ucidă copii israelieni și să fie uciși, la rândul lor, pentru asta? E foarte greu să prevezi o opțiune irațională dacă folosești instrumente raționale.
În al doilea rând, s-a dovedit că Netanyahu a greșit considerând că poate beneficia la nesfârșit de ruptura dintre Hamas și Fatah. Atât timp cât palestinienii sunt dezbinați și separați în două state, a crezut el, vor fi mai puțin periculoși și mai puțin credibili pe scena internațională. Hamas a fost deci tolerat ca element de sciziune, de diviziune. E drept că nici nu era misiunea lui Netanyahu să îi împace pe palestinieni atât timp cât nici măcar liderii arabi nu o pot face.
În al treilea rând, sifonarea banilor comunității internaționale de către Hamas nu are loc, foarte probabil, decât în momentul în care aceștia intră în conturile firmelor de construcții sau servicii. Acolo există o dublă contabilitate: una a lucrărilor executate conform înțelegerii – un spital, să spunem – și alta care include și un tunel sub spital. E o practică deprinsă de la al-Qaeda – amintiți-vă că firma de construcții cea mai importantă din Golf poartă numele Bin Laden Group.
- Credeți că existau semne conform cărora ceva „era putred“ în Fâșia Gaza și se pregătește o lovitură cum a fost cea din octombrie?
Nu. Să fim sinceri, Yahya Sinwar a păcălit pe toată lumea. A păcălit lumea academică, lumea diplomatică, lumea arabă, spionajul israelian, spionajul egiptean. În general, operațiunile aberante, ilogice, au capacitatea să ne păcălească, pentru că nu au sens la o analiză rațională – și atunci o minte normală nici măcar nu le ia în calcul ca ipoteze. Gândiți-vă la atacul lui Hitler împotriva URSS din iunie 1941. Era atât de absurd, încât Stalin a refuzat să creadă, deși avea cel puțin zece dovezi categorice. Sau la 11 septembrie 2001. Sau la Pearl Harbor, în 7 decembrie 1941. Sau la 7 octombrie 2023. Toate sunt decizii criminale și auto-distructive.
„Problema reală e Ierusalimul“
- S-a vorbit mult în ultimele zile despre soluția celor două state. Credeți că a fost lăsat Hamas „să construiască“ un stat prosper în Fâșia Gaza de către autoritățile israeliene? Spun asta și în contextul în care s-a vorbit despre Fâșia Gaza ca despre o mare închisoare în aer liber.
Decenii întregi nu a existat un zid de securitate în jurul Fâșiei Gaza. În anii ’50, fedainii din Fâșie intrau nestingheriți în Israel și atacau civilii. În anii 2000, după eșecul Camp David II, în Israel au intrat numeroși atentatori sinucigași trimiși de Hamas și de Jihadul Islamic. Abia apoi a apărut gardul care, până în 7 octombrie 2023, a fost o soluție foarte eficientă din punctul de vedere al securității. Acum vor trebui găsite soluții și mai severe.
Discursul despre „închisoarea în aer liber“ și „apartheidul“ din Gaza e unul incorect istoric și moral. Ce să facă Israelul? Să accepte să îi moară mereu civilii în atacuri teroriste? Societatea israeliană e una cu o puternică componentă liberală, social-democrată, pacifistă, auto-critică, chiar dacă dreapta naționalistă și religioasă a crescut constant după 1977. Dar chiar și aceste voci trebuie să accepte soluțiile de securitate.
Care e alternativa? Ca israelienii să accepte să fie uciși fără să adopte măsuri defensive? E greu să pretinzi asta unui popor care a renunțat vreme de două milenii la autoapărare – și a primit în schimb Holocaustul, 6 milioane de victime care nu greșiseră cu nimic și care nu s-au apărat. Eu chiar cred că Israelul și-ar dori o Fâșie Gaza prosperă și pașnică, gândiți-vă câte costuri militare ar putea fi distribuite spre dezvoltare economică, spre business.
- În ceea ce privește Cisiordania, se spune că ar fi imposibil să vorbim despre construirea unui stat palestinian, în condițiile în care nu poți să ai o frontieră, având în vedere pătrunderea coloniilor israeliene adânc în zonele locuite de palestinieni. Cum vedeți această situație?
Ariel Sharon a renunțat la toate coloniile israeliene la retragerea din Gaza. Ehud Barak a fost dispus să renunțe la coloniile din Cisiordania la Camp David II, dar atunci Yasser Arafat a cerut și Ierusalimul. Problema reală e Ierusalimul, nu atât coloniile. Acestea au fost mereu dezvoltate în momentele în care procesul de pace trena, pe principiul: renunțăm la ele în schimbul unui acord de pace, dar, până atunci, oferă un plus de securitate. În Fâșia Gaza, de pildă, Hamas a fost lăsat de capul său, fără colonii israeliene, fără securitate israeliană – iar rezultatul e catastrofal în comparație cu situația din Cisiordania. Pe scurt: dacă Israelul va avea cu cine să negocieze serios din partea palestinienilor – dar, atenție, o negociere înseamnă ca ambele părți să facă concesii – se va renunța la colonii în schimbul altor ținte diplomatice.
- Ce soluție vedeți la conflictul israeliano-palestinian? Este posibilă înființarea unui stat palestinian?
E soluția logică, acceptată de comunitatea internațională, de acordurile în vigoare, din 1947 până azi. Pe această cale trebuia mers încă din 1948, palestinienii trebuiau să își proclame atunci statul, nu să aștepte un război care să le aducă și teritoriile israeliene. Dar pentru asta e nevoie de acest pas care e amânat de 70 de ani: să se admită existența statului israelian, în granițele sale acceptate de comunitatea internațională. Apoi să se unească tabăra palestiniană, care e profund divizată.
Cu alte cuvinte, dispariția Hamas e cel mai bun lucru care se poate întâmpla pentru cauza palestiniană. Dar mai e nevoie acolo și de apariția, din cadrul Fatah, a unui lider precum egipteanul Anwar Sadat, sau precum Yitzhak Rabin – oameni care și-au dat viața pentru că au avut curajul să spună: „Hai să facem pace!“ și care să impună palestinienilor acest proiect.
Cine este Ovidiu Raețchi
Ovidiu Raețchi este doctor în istorie (Facultatea de Istorie a Universității București) și doctor în științe politice (SNSPA). Deține un master în Cultură Arabă (Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității București) și un master în Civilizația Ebraică (Facultatea de Litere a Universității București).
El este președintele Centrului Euro-Atlantic pentru Reziliență (E-ARC), un centru de excelență în domeniul rezilienței, partener al NATO și UE, care acționează în beneficiul acestor organizații, precum și al statelor membre sau partenere.
Predă, în calitate de profesor asociat, cursuri de „Istoria diplomației”, „Istoria integrării europene” (licență) și „Conflicte și diplomație: strategii de mediere și reziliență”, respectiv „Instituții și organisme în arhitectura Uniunii Europene” (master). A susținut, în calitate de specialist, prelegerea „Conflictul Israel-Palestina” pentru Institutul Diplomatic Român, precum și prelegerile „Etapele Holocaustului în Europa” și „Istoria conflictului arabo-israelian” pentru Colegiul Național de Apărare.
Cărți scrise: „Frăția musulmană (1928-2023). Un secol între moderare și radicalizare” (2023), „Excentricii. Diplomația secretă din 1977. Nahum Goldmann, Hassan II, Nicolae Ceaușescu și pacea din Orientul Mijlociu”; „Istoria Holocaustului: desființarea omului. De la ascensiunea lui Hitler până la execuția lui Eichmann”; „Avangarda Califatului, O istorie intelectuală a jihadismului”; „Tzahal, O istorie a armatei israeliene”, „Soldatul Putin și filozoful Dughin. Civilizația rusă în fața unei noi erori imperialiste”.
Se încarcă comentariile...
