Se caută un lider

În Europa, acum un an şi jumătate, ar fi trebuit să se rezolve, într-un mod sau altul, dar radical, criza greacă, fie cu o repudiere sau, dimpotrivă, cu un ajutor total.

După Marea Recesiune din 2008-2009, două lucruri se aşteptau de la liderii din Occident. Mai întâi, recunoaşterea gravităţii situaţiei, apoi demonstraţia că ştiu şi vor să se privească problemele în faţă fără să le amâne pentru vremuri mai bune şi mai calme. Era nevoie de un comportament ferm, în fiecare ţară a Europei, care să nu ţină cont doar de scadenţele electorale. Apoi, era nevoie de capacitatea de a „coase" laolaltă interese diferite şi de a lua în calcul în primul rând binele comun. Clasa politică a Occidentului, de ambele părţi ale Oceanului Atlantic, a rămas repetentă la aceste capitole şi va trece prin istorie ca una dintre cele mai incompetente din perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial.

În Europa, acum un an şi jumătate, ar fi trebuit să se rezolve, într-un mod sau altul, dar radical, criza greacă, fie cu o repudiere sau, dimpotrivă, cu un ajutor total. În schimb, liderii europeni s-au risipit în discuţii sterile care nu au făcut altceva decât să împingă pieţele în haos. Preşedintele şi Congresul american şi-au pierdut mare parte din credibilitate după ce au pus în scenă un spectacol ieftin al incertitudinilor, având deasupra capului sabia lui Damocles a plafonului datoriilor. Toţi bănuiau că, până la sfârşit, s-ar fi găsit o modalitate mediocră de a ieşi din impas, cum de altfel s-a şi întâmplat. Rezultatul a fost că Wall Street a căzut şi Standard&Poor's, pentru prima dată în istorie, a declasat SUA. Chinezii, care deţin mare parte din datoria americană, sunt acum nervoşi şi furioşi.

Dar mai e ceva. Adevărata criză fiscală, oricât ar fi de greu de crezut, o reprezintă tsunami-ul cauzat de îmbătrânirea populaţiei europene. Vorbeşte vreun politician despre asta? Evident că nu, persoanele care înaintează în vârstă reprezintă încă o masă importantă de alegători. Iar generaţiile viitoare nu au de ce să fie atrăgătoare pentru actuala clasă politică europeană, interesată doar de „moment".

Lipsa unor conducători capabili care să coaguleze şi generaţiile următoare este vizibilă cu ochiul liber. Şi descurajantă. Reacţia principalelor puteri nu face altceva decât să accentueze confuzia. Merkel a demonstrat că nu înţelege mare lucru din modul în care reacţionează pieţele financiare, deficitul public francez naşte temeri. Pe scurt, daţi-ne din nou un Reagan, un Kohl, o Thatcher până când nu va fi prea târziu.