Rusia face pace cu China, dar rămâne cu gândul la Europa

Luna aceasta, Rusia înapoiază Chinei două insuliţe dintr-o regiune de graniţă îndelung disputată. Rezolvarea diferendelor de frontieră sino-ruse este considerată istorică - şi

Luna aceasta, Rusia înapoiază Chinei două insuliţe dintr-o regiune de graniţă îndelung disputată. Rezolvarea diferendelor de frontieră sino-ruse este considerată istorică - şi potenţial ameninţătoare pe plan global pentru alianţa transatlantică. Ruşii se tem însă şi pe mai departe de expansiunea chineză, în Estul rusesc şi în Asia Centrală. Şi ar prefera parteneriatele pe care le propun europenilor.

Nu doar cu ocazia Olimpiadei, toate drumurile trec azi pe la Beijing: chiar şi ale Moscovei. Cu atât mai mult, una dintre marile probleme ale Europei/ Uniunii Europene este menţinerea Rusiei aproape - inclusiv pentru a nu pierde energia rusească în favoarea consumatorilor chinezi. Chit că suspiciunile reciproce şi interesele suprapuse ale Rusiei şi Chinei trenează această turnură comercială.

Pace istorică

Când a prezentat ambasadorilor ruşi strategia de politică externă a Federaţiei, pe 15 iulie, preşedintele Medvedev a menţionat că Rusia îşi va apăra interesele naţionale atât independent, cât şi împreună cu partenerii săi strategici India şi China - totodată, noile mari puteri emergente, cu care Rusia trebuie să împartă scena multipolară.

În ceea ce-i priveşte pe liderii indieni, singura mare certitudine este că au părăsit tabăra rusă, ba îşi înlocuiesc până şi arsenalele sovietice, aparent în favoarea americanilor - care, de partea lor, îi consideră posibili aliaţi împotriva chinezilor.

Marele parteneriat global care i-a rămas Moscovei este Beijingul, devenit noul adversar politic sigur al Washingtonului. Două cifre descriu magnitudinea acestui parteneriat: 1,5 miliarde de cetăţeni şi următoarele armate după cea americană.

Ca ultim semn de împăcare istorică, pe 22 iulie, miniştrii de externe Serghei Lavrov şi Yang Jiechi au semnat un acord final asupra celor 4.300 km de frontieră chino-rusă. Înţelegerea prevede şi înapoierea către China a două mici insule fluviale din regiunea Amur, pe care Rusia le-a ocupat în 1929. Gestul este spectaculos întrucât conflictul teritorial estic, care datează din perioada Rusiei ţariste şi a Chinei imperiale, i-a adus pe cei doi foşti rivali comunişti în pragul unui conflict nuclear în 1969-1970.

Rivalitate naturală

Finalizarea frontierei comune, după un plan iniţiat de preşedintele Putin în 2004 la Beijing, aminteşte că Rusia şi China sunt pe atât de îndepărtate pe cât sunt de apropiate. Regiunile învecinate sunt mai mult imense pustiuri, iar Moscova este mai departe de Beijing decât este Washingtonul de Londra - comerţul fiind infinit mai scump pe uscat decât pe mare.

Apoi, vecinătatea creează parteneri naturali, dar şi competitori. Dezechilibrul demografic sino-rus este de 7:1; iar în regiunea de graniţă chiar de 15:1. Diferite rapoarte constată că, după implozia sovietelor, Beijingul a încurajat migraţia chinezilor în teritoriile estice ruseşti slab populate.

O analiză Stratfor chiar compară aceste fluxuri cu politica Beijingului de a trimite etnici Han în provinciile marginale, pentru diluarea compoziţiei etnice locale şi legarea culturală de centru.

În acelaşi sens, în ultimii 15 ani Beijingul a împânzit Tibetul şi Xianjin cu şosele, căi ferate şi conducte. Această infrastructură face acum ca resursele republicilor central-asiatice ex-sovietice să poată lua calea estului, spre China, la fel de uşor ca şi drumul nordului, către Rusia - care încearcă să le menţină mai departe captive propriei reţele regionale de conducte.

Ca şi europenii, şi chinezii doresc diversificarea surselor de alimentare cu hidrocarburi caspice. Mai decişi însă decât europenii, chinezii au finanţat deja canale de drenare a petrolului kazah şi gazului turkmen.

Nu în ultimul rând, statutul economic de superputere energetică vs mare forţă manufacturieră nu satisface nici Rusia, nici China. Moscova nu poate admite că gestionează o economie de trei ori mai mică decât Beijingul - la alimentarea căreia să mai şi contribuie. (Cele două vecine discută de 14 ani construirea unei conducte care să aducă petrol şi gaze ruseşti pentru dezvoltarea nordului chinez - ultimul obstacol se arată a fi preţul cerut de ruşi.)

La fel de grav pentru Moscova este că exporturile de echipamente militare navale sau aeriene către China s-au diluat. Iar pe alte nişe, produsele ruseşti găsesc piaţa chineză ocupată de cele americane ori nipone. Ca rezultat, anul trecut Rusia a avut primul deficit comercial cu China (8 mld. USD) de la dispariţia URSS.

Alternativa de rezervă

Cu toate aceste tensiuni sau blocaje, ori tocmai din cauza lor, preşedintele Medvedev a făcut prima deplasare în afara CIS, în mai, la Beijing - unde este bine-cunoscut, după ce a coprezidat "Anul Rusiei în China" (2006) şi "Anul Chinei în Rusia" (2007).

În afara repetării consensului asupra unor subiecte globale, rezultatul concret al vizitei a fost contractul de un miliard de dolari pentru o uzină rusească de îmbogăţire a uraniului care să deservească industria energo-nucleară chineză.

După 1990, şi mai ales după 2000, interesul de a reduce influenţa SUA în propriile regiuni de interese a încălzit considerabil relaţiile dintre Moscova şi Beijing. Dar o alianţă strânsă cere mult mai mult decât un adversar comun.

Într-o analiză pentru Asia Times, profesorul Dimitri Şlapentok, de la Indiana University, crede că ruşii - atât elitele, cât şi simplii cetăţeni - mai mult se tem de chinezi. E acceptabil că harnicii migranţi chinezi pot transforma tundra în orezării, dar ruşii s-ar pierde în numărul lor. Apoi, ruşii au încă memoria mongolilor/ tătărilor, singurii estici care au cucerit pământuri ruseşti, în secolul 13.

Astăzi, invazia mongolilor este asociată cu cea a chinezilor. În opinia profesorului american de origine rusă, mai ales vecinătatea unei Chine care dă pe afară face ca Rusia să rămână orientată spre Vest - în pofida extinderii NATO ş.a.m.d.

"Moscova se aşteaptă ca state precum Franţa sau Germania să recunoască importanţa economică, militară şi demografică a civilizaţiei ruseşti creştine - în faţa aceloraşi presiuni din Est", crede Dimitri Şlapentok.

Deocamdată, o atare nouă relaţie Rusia-UE este servită doar de partenerii europeni ai Gazprom. Dornice să-şi consolideze poziţiile în Rusia, germanii de la BASF sau francezii de la Total ajută gigantul energetic rus să dobândească doritele active în Europa.

Dacă şefii Gazprom vorbesc despre cooperări transfrontaliere, analişti ruşi - precum sankt-petersburghezul Timofei Bordachev, în Europe's World - speculează chiar în jurul ideii unui pact energetic între Rusia şi UE, de tipul comunităţii oţelului şi cărbunelui… Deocamdată, Kremlinul a propus Casei Albe utilizarea în comun a unui radar rusesc din Azerbaidjan în locul celui din Cehia.

Europei i se propun aranjamente de securitate mai largi, cu nuanţe antiamericane. Tot ceea ce-i posibil: după trei ani de colaborare, Agenţia Spaţială Europeană şi Roscosmos au prezentat, luna trecută, modelul viitorului modul ruso-european care să poată trimite patru astronauţi pe Lună - concurent sistemului la care lucrează Nasa.

Alianţa dictatorilor

Consilier de politică externă al candidatului John McCain, neoconservatorul Robert Kagan arată, în recenta sa carte "The Return of History and the End of the Dreams" (Atlantic Books, 2008), că, în locul victoriei definitive şi generalizate a ideologiei liberale pe care miza Fukuyama în anii '90, se petrece o revenire în forţă a autocraţiilor, precum cea rusă sau chineză, pe fondul ridicării la luptă a radicalismului islamist.

Potrivit lui Kagan, liderii de la Moscova şi Beijing cred că un guvern central puternic poate asigura stabilitatea socială necesară creşterii economice, iar majoritatea ruşilor ori a chinezilor sunt gata să accepte autoritarismul atâta timp cât le creşte standardul de viaţă.

Pe plan extern, în timp ce democraţiile liberale încearcă impunerea noului concept al "suveranităţii diminuate", care ar permite intervenţiile externe în favoarea unor populaţii violentate de dictatori, autocraţii se agaţă de vechiul principiu ONU al neamestecului străin în afacerile interne, care ţine la adăpost guvernări autoritariste, precum cele proprii. În acest sens, Rusia şi China au votat, recent, contra unor sancţiuni ale Consiliului de Securitate împotriva liderilor de la Harare şi Khartoum.

Invers, republicanii americani conduc un curent internaţional de şuntare a cadrului ONU - cazul Kosovo -, eventual de creare a unei "ligi a democraţiilor", care să poată impune sancţiuni economice ori politice fără acordul ONU (vezi şi FP-România nr. 5).

Petre Munteanu este Managing Editor al revistei Foreign Policy - România.