Italia vrea garanţii

Al doilea summit italo-român din 30 şi 31 mai s-a încheiat la Bucureşti, unde s-au discutat teme de interes cu caracter internaţional şi european. S-a vorbit de probleme importante privind aspiraţiile Guvernului român, care vede în Italia un partener important.

Temele principale s-au referit la probleme privind cooperarea politico-economică şi sectorială. Este necesar să subliniem că nivelul colaborării economice dintre Roma şi Bucureşti este într-o fază extrem de avansată şi că beneficiul economic pe care România îl primeşte din acest raport cu Italia este substanţial. Firmele italiene sunt prezente în economia românească în special în sectorul energetic, al serviciilor şi al infrastructurii.

Dar problema politică cea mai presantă care poate să intereseze România este dorinţa ei de a adera la Tratatul Schengen şi de a se bucura de beneficiile ce decurg din acesta, inclusiv o posibilă creştere a afluxului de turişti străini (proveniţi din exteriorul UE) care, având deja viza Schengen, vor putea să meargă în România fără să mai fie nevoie să ceară viză românească. Acest fapt ar trebui să ducă la creşterea fluxului de turişti şi să dea o mână zdravănă de ajutor economiei româneşti.

Dar trebuie să luăm în considerare şi faptul că aderarea la Tratat incumbă şi mari responsabilităţi pe care România trebuie să şi le asume. Fiecare ţară membră a acestui Tratat (şi deci şi Italia) îşi încredinţează frontiera şi propria securitate întregului grup şi, în consecinţă, trebuie să poată conta pe corectitudinea procedurilor de eliberare a vizei şi a controalelor de siguranţă de la frontieră. Pentru moment, multe ţări europene care fac parte din Tratat au respins cererile de adeziune ale României şi Bulgariei. Şi aici ne găsim din nou în faţa unor probleme cu care ne-am mai confruntat, ce se referă la necesitatea de a standardiza procedurile de aderare la UE.  Din păcate, în timpul procesului de extindere din 2007, aceste proceduri nu au fost respectate, iar astăzi fie UE, fie noii săi membri plătesc preţul acestor incompatibilităţi.

Italia ar trebui să sprijine ambiţiile României (şi pe ale Bulgariei pe viitor) doar cu condiţia să existe garanţii adecvate, credibile şi verificabile ale infailibilităţii „sistemului" lor în general, ce trebuie să fie capabil să garanteze siguranţa pe termen lung. Ceea ce acum este puţin dificil, ţinând cont de nivelul corupţiei fie în România, fie în Bulgaria. Verificarea acestei condiţii ar trebui să revină unei comisii serioase, capabilă să determine cu precizie viabilitatea acestei opţiuni. În cazul unei turnuri pozitive, ar fi corect să li se acorde României şi Bulgariei posibilitatea unei integrări ulterioare în structurile comunitare.