Iranul iese de sub călcâiul mullahilor

Despre Iran se vorbeşte, azi, mai mult în clişee şi asocieri: Ahmadinejad şi dosarul nuclear, fundamentalism religios şi ameninţare, petrol şi şantaj politic etc. În bună parte

Despre Iran se vorbeşte, azi, mai mult în clişee şi asocieri: Ahmadinejad şi dosarul nuclear, fundamentalism religios şi ameninţare, petrol şi şantaj politic etc. În bună parte adevărate, dar simplificate la maximum, aceste asocieri nu oferă însă o imagine completă şi corectă celor interesaţi să afle de ce a evoluat, sau involuat, societatea iraniană în această direcţie.

Iranul a fost prima ţară din Orientul Mijlociu care a avut un parlament, în 1906, în urma unei "revoluţii constituţionale" sprijinite de mullahi. Atunci, ţara părea o sursă de democraţie incipientă. Ulterior, a mai avut loc o revoluţie, al cărei motor au fost tot mullahii, însă cuvântul democraţie a început încet să dispară din discursul public, îngropat sub şaria.

De ce au decis clericii iranieni - mullahii - să iasă din moschei şi să se îndrepte spre tribuna politică, pe care au transformat-o într-o redută tradiţionalistă şi intolerantă? Care a fost miza reală a bătăliei între moderaţi şi fundamentalişti? Mulţi iranieni, mai ales tineri, cunosc răspunsurile adevărate şi par pregătiţi să iasă de sub călcâiul mullahilor.

Au decis să iasă din moschei şi să ocupe tribunele politice. Acest grup de clerici ţine în mâini, de aproape un secol, destinul Iranului

Uneori forţă de schimbare, alteori redută tradiţionalistă, clericii iranieni încă reprezintă coloana vertebrală a puterii. Dar pentru câtă vreme?

Iranul a fost prima ţară din Orientul Mijlociu care a avut un parlament, în 1906, în urma aşa-numitei "revoluţii constituţionale" sprijinite de mullahi. Atunci, Iranul părea o sursă de democraţie incipientă. Ulterior, a mai avut loc o revoluţie, al cărei motor au fost tot mullahii, însă cuvântul democraţie a început încet să dispară din discursul public, îngropat sub şaria.

Iubiţi, detestaţi, dar mai ales temuţi

Promenadă în Teheran, în apropierea fostului palat regal al ultimului şah Pahlavi. E vineri, iar tinerii "hip" nu sunt la slujbă. Cuplurile se plimbă sfidător de mână, deşi, dacă ar fi prinşi de poliţia moralei islamice, riscă cel puţin o admonestare dacă nu un drum la secţie finalizat cu câteva lovituri şi o amendă. Pe lângă tineri, trec fără să-i bage în seamă mullahi în veşminte tradiţionale.

"Uite, ăsta cu turban negru. Ştii ce înseamnă? Că provine din familia Profetului. E seyyed", îmi atrage atenţia un amic. Continuă cu o grimasă de dispreţ: "Eu nu găsesc de lucru, iar ăştia sunt plini de bani; ia uite-l pe ăsta, are ochelari de firmă".

Apoi porneşte să peroreze: "Ei conduc ţara asta, ei decid tot şi au o groază de bani, nu doar din donaţii, ei controlează petrolul, tot ei au bani ca să cumpere tehnologie de orice fel". Interlocutorul meu este un tânăr student, expus la cultura occidentală prin călătorii în Europa.

Când cuvântul Coranului e lege

Nu la fel gândesc tinerii săraci din faimoasa zonă de sud a Teheranului. Aici majoritatea respectă codul de îmbrăcăminte islamic, iar pentru cei mai mulţi cuvântul mullahilor e lege. "Sunt oameni sfinţi, trebuie ascultaţi pentru că au studiat Coranul şi textele religioase, ştiu ce vorbesc, ei ne feresc de depravarea care consumă restul lumii", îmi spune o tânără iraniană.

"Eu nu mă îmbrac în chador pentru că m-ar obliga cineva, ci pentru că aşa vreau. Voi, occidentalii, nu mai aveţi nimic sfânt! Dacă nu ar fi fost mullahii, şi azi am fi fost sub dictatura şahului şi la cheremul puterilor străine", e convinsă tânăra.

Nu toţi cei săraci gândesc aşa. Mulţi dintre cei care îl susţin pe preşedintele Ahmadinejad consideră că mullahii care au făcut revoluţia islamică sunt corupţi şi că este nevoie de o întărire a şaria, dar de către laicii cu credinţă, precum Ahmadinejad şi neoconservatorii.

"Mullahii bătrâni s-au îmbogăţit şi au devenit coruptibili, după ce a murit Khomeini. Nu i-a mai supravegheat nimeni, dar acum neoconservatorii tineri ca Ahmadinejad or să taie corupţia şi or să readucă idealurile revoluţiei islamice."

Cum a început revoluţia islamică

Anii '50 aduc în Iran o trezire a religiei şi o implicare fără precedent a clasei religioase în politică. Forţele şiite pornesc ofensiva împotriva secularismului impus de şahul Pahlavi şi cer, în premieră, instituţionalizarea rolului religiei şi a clasei clericale în societate şi politică.

Ulama (comunitatea mullahilor) trece de la sprijinirea monarhiei şi pasivitate politică la implicare. Motivul: atacurile constante ale şahului Pahlavi, care a lăsat mullahii fără surse serioase de venit.

Khomeini, aliatul comuniştilor

Ulama militantă era concentrată în oraşul sfânt Qom. De acolo, ayatollahul Ruhollah Khomeini a lansat rezistenţa militantă împotriva secularismului şi a monarhiei care îl promova, lăsând mulahii fără donaţii şi privilegii.

Iniţial, Khomeini nu a ezitat să se alieze inclusiv cu partidele comuniste, precum Tudeh, ori cu forţe liberale antiabsolutiste.

Ulterior, aliaţii aveau să fie striviţi fără drept de apel. Astfel, a pornit valul care avea să măture în 1979 Iranul prin revoluţia islamică şi care avea să aducă la putere pătura clericală într-o dominaţie absolută până în anii 2000.

Cine sunt fedainii

Ideile ayatollahului Shariati au fost preluate de mişcări de gherilă urbane precum Mujahedinii Poporului, care legau modernismul islamic de lupta armată. La fel pentru Fedaiyan-e Islam (Devotaţii Islamului), considerată poate prima formă organizată a fundamentalismului militant din lume, fundamentalism care a dominat politica în lumea musulmană după anii '80. Fedainii erau tineri seminarişti proveniţi mai ales din clasa de mijloc, promotori ai panislamismului şi ai unităţii musulmane, care ar fi garantat societăţi şi guvernări islamice.

Păstori de suflete şi stăpâni ai petrolului

Revoluţia islamică iraniană a fost rapidă şi s-a desfăşurat pe parcursul a doar 18 luni. A pornit în Qom, la 8 ianuarie 1978, cu proteste ale seminariştilor faţă de atacurile la adresa lui Khomeini. Protestul, înecat în sânge, a declanşat altele care s-au întins ca focul în tot Iranul. Khomeini devine simbolul revoluţiei.

Demonstraţiile capătă o tot mai pregnantă culoare religioasă, accentul cade pe "purificare islamică".

În faţa dezastrului, şahul încearcă să negocieze, dar Khomeini vrea guvernare islamică. Şahul fuge, revoluţia mullahilor triumfă. Pas cu pas, forţele neislamice care contribuiseră la înlăturarea şahului sunt amuţite sau lichidate fizic.

Noua constituţie nu mai lasă loc de îndoială, este islamică aşa cum a dorit Khomeini şi pune puterea în mâinile clasei clericale. Fundaţiile religioase iau în administrare petrolul Iranului, iar banii nu lipsesc.

Dezintegrarea moştenirii Khomeini

La 6 iunie 1989, Khomeini moare. Curând, încep lupte intense între diverse facţiuni, cu interpretări diferite ale islamului în politică. Rapid, mullahii care cer separarea religiei de stat sunt amuţiţi. Lupta politică se duce exclusiv între clerici. Conservatorii au câştig de cauză şi îl aleg ca lider suprem pe Ali Khamenei. Elementele mai moderate, aşa-numiţii "pragmatici", se coagulează în jurul lui Hashemi Rafsanjani.

Bătrânii ayatollahi, înlocuiţi de "lupii tineri"

În timp, mullahii pragmatici fac presiuni pentru libertăţi sociale limitate, ca în cazul presei, şi reluarea relaţiilor diplomatice cu ţări demonizate de Khomeini. În această atmosferă ajunge preşedinte clericul reformist Mohammad Khatami, în 1997.

Iranul cunoaşte o oarecare libertate de expresie, dar reformele economice lasă de dorit. Se vorbeşte tot mai deschis de corupţia clasei clericale, de bogăţii fabuloase. Neputinţa guvernelor reformiste de a aduce bunăstare economică este exploatată de o nouă tabără, a neoconservatorilor, în special foşti membri ai miliţiilor revoluţionare islamice, precum Ahmadinejad.

Încet dar sigur, Iranul este măturat de o nouă revoluţie, tăcută, dar sigură. Economia iraniană e tot mai mult controlată de Basij şi Pasdaran, cu îngăduinţa unei părţi a ulama. Treptat, controlul este predat, de voie, de nevoie, din mâna bătrânilor ayatollahi ai revoluţiei islamice în mâna "tinerilor lupi" precum Ahmadinejad, susţinuţi puternic de ayatollahi fundamentalişti precum Mesbah Yazdi.

Tradiţionalismul religios, mai tare ca secularismul

La începutul secolului al XX-lea, ulama (comunitatea mullahilor) se plasase în prima linie în procesul reformelor în Iran, alături de curentele marxiste, seculariste şi prodemocratice. Atunci, Seyyed Hassan Taqizadeh, politician şi diplomat iranian, decreta o apropiere de Europa, de neconceput astăzi: "Trebuie să acceptăm şi să promovăm necondiţionat civilizaţia europeană. Iranul trebuie să se europenizeze în imagine, în esenţă, în aspectele fizice şi spirituale".

Când în Iran a început să bată vântul reformelor, în secolul al XIX-lea, toate segmentele societăţii iraniene s-au implicat, inclusiv ulama. Clasa religioasă iraniană a avut un rol esenţial în coagularea sprijinului public pentru reforme.

Dar, pe măsură ce reformele au căpătat trăsături seculare tot mai puternice, coaliţia de forţe s-a sfărâmat. Un istoric iranian spunea că "încercarea de a face vin a avut ca rezultat oţet". Schimbarea radicală în politica iraniană nu a fost tolerată de segmentele tradiţionale religioase ale societăţii, iar rezultatul a fost prima generaţie de iranieni orientaţi aproape exclusiv pe renaşterea islamică.

Modernism islamic

Iranul a cunoscut un fenomen uimitor: o topire a ideilor marxiste într-o nouă ideologie a mullahilor modernişti, "intelectuali". Moderniştii islamici iranieni din anii '40 promovau reformarea şaria ca să reflecte epoca modernă. În acest punct, ideologiile de stânga şi filosofia dialectică au avut un rol covârşitor.

În anii '60 şi '70, aşa-zisul şiism socialist era larg răspândit în clasa politică iraniană. Ideolog a fost ayatollahul iranian Shariati, care a ajuns cu interpretarea până la a demonstra că marxismul este islamic, mai ales prin orientarea spre dreptate socială.

Unul dintre misterele lumii clericale iraniene este cum câţiva teologi, puţin expuşi la lumea modernă, pot dezvolta idei uimitor de moderniste, în timp ce majoritatea, cu aceeaşi experienţă, cred că textele islamice sunt infailibile şi ar trebui să rămână neschimbate până la sfârşitul timpurilor
Geneive Abdo în "Răspunzând doar în faţa lui Allah"