Generaţia care distanţează Marea Britanie de Statele Unite?

Turneul european al preşedintelui Obama continuă astăzi cu o vizită oficială în Marea Britanie. Reluăm cu această ocazie un articol publicat anul trecut despre generaţia care domină astăzi politica externă a Regatului Unit. Apariţia pe scena europeană a tandemului David Cameron - Nick Clegg indică un proces mult mai amplu. Ei par vârfurile icebergului unei schimbări de generaţie care ar putea reinventa relaţia transatlantică.

Se spune că într-o zi, Jack Kennedy l-ar fi întrebat pe bunul său prieten Harold Macmillan cam ce cred britanicii cu adevărat despre americani: “Jack, ne considerăm asemeni înţelepţilor greci, care cunosc toate secretele lumii, pregătiţi să vă dăm vouă, romanilor, întreg ajutorul pentru a o conduce”. Anecdota, povestită de John Hulsman într-un articol apărut în prestigioasa revistă ”The National Interest ” în urmă cu exact trei ani, conturează simbolic scenariul şi logica „relaţiei speciale” existentă între Washington şi Londra de atunci şi până astăzi. Rând pe rând locatarii de pe Downing Street, Nr. 10 şi-au jucat rolul după acelaşi scenariu - „Americanii sunt nebuni; întotdeauna trebuie să fim de acord cu ei pe chestiunile strategice, urmând să le temperăm excesele tactic”, continuă John Hulsman în acelaşi articol.

O schimbare de paradigmă

Alegerile de anul trecut din Regatul Unit par să anunţe o reinterpretare pragmatică a „relaţiei speciale” şi o îndepărtare a sa de reflexele tradiţiei fondate de Harold Macmillan. Atât David Cameron, cât şi Nick Clegg aparţin unei generaţii cu un alt fond, cu un registru biografic distinct: ei nu se raportează la epoca Războiului Rece ca la o experienţă fondatoare şi formativă.

Dintre ei, poate cel mai aprig revizionist este Nick Clegg, care se poziţionează fără menajamente diplomatice împotriva „automatismului atlantist”, a tentaţiei de a privi mereu peste ocean, de a se subordona intereselor americane şi de a se mulţumi cu statutul „unui ecou transatlantic al unei muzici stabilite la Casă Alba şi Pentagon”. „Nu cred că America mai trebuie să fie, dincolo de 2010, axul central în jurul căruia ne orientam întreaga politică externă. Interesele noastre strategice nu vor fi servite decât dacă ne eliberam de vraja Atlantismului instinctiv”, spunea Clegg cu puţin înainte de a deveni vicepremier.

Dacă Nick Clegg pare mult mai aproape în discurs şi filozofie de generalul de Gaulle decât de Churchill, nici premierul David Cameron însuşi „nu pare să fie preocupat prea mult de ce se întâmplă în DC, aşa cum erau Margaret Thatcher sau Tony Blair. Ba chiar este puţin agnostic faţă de America”, spune tot John Hulsman, într-un articol scris pentru revista britanică „The Spectator”.

Primul preşedinte post-european

Se pierde din vedere însă un amănunt esenţial. Nici chiar preşedintele Barack Obama nu prea poate fi numit un atlantist pasional. Atitudinea sa descinde mai degrabă dintr-o iubire platonică, rece, interesată.„Obama este cel mai puţin pro-atlantist preşedinte de după 1945. Spre deosebire de vasta majoritate a preşedintilor de după cel de-al doilea război mondial, Obama nu are o istorie personală care să îl facă să vadă Marea Britanie ca pe un Sundance Kid al unui Butch Cassidy care personifică America”, scrie Hulsman.

Sigur, întotdeauna se vor spune lucrurile „corecte politic”, care trebuie să se spună pentru menţinerea brandului Atlantist şi a relaţiei speciale cu Londra. Dar într-o lume în care Washingtonul este preocupat de balanţa de putere din regiuni tot mai îndepărtate, precum Oceanul Pacific sau Indian, utilitatea Londrei este una tot mai marginală. Nu este un actor care are prea multe de spus în modelarea trendurilor strategice din aceste regiuni. Pur şi simplu Londra nu mai contează atât de mult. Cu totul altfel stăteau lucrurile în miezul Războiului Rece - momentul de apogeu al mariajului. „Există o vorbă veche americană despre Hollywood: acolo toţi vorbesc precum hippies, dar acţionează precum gangsterii. Acest lucru este şi mai adevărat în cazul politicienilor de Chicago. Dincolo de cuvintele dulci, rămâne o perspectivă nesentimentalistă”, centrată mai puţin pe vârsta de aur a trecutului şi mai mult pe datele structurale ale prezentului, crede John Hulsman.

Cariera solo nu-i o opţiune

Şi totuşi, într-o lume multipolară, Statele Unite - acest CEO informal al Consiliului de Administraţie Global are nevoie, mai mult ca niciodată, de alianţe pe termen lung. Într-o lume tulbure, predispusă la crize, în care vechile certitudini geopolitice par în fiecare zi tot mai anacronice, Londra continuă să rămână un aliat de nădejde al Washingtonului, chiar dacă unul dintr-o listă lungă. Nu trebuie să ne aşteptăm la rupturi sau clivaje spectaculoase. Pe fond, SUA şi Marea Britanie au mai multe lucruri în comun decât diferenţe: sunt în esenţă puteri cu o agendă statu-quo interesate în conservarea unui sistem internaţional în care Vestul are încă o influenţă decisivă. De cele mai multe ori se vor afla de aceeaşi parte a baricadei, interpretând aceeaşi partitură. Pur şi simplu, Londra şi Washingtonul nu pot avea cariere solo, ci vor rămâne în aceeaşi formaţie. Ele vor continua să se comporte asemeni celebrilor Rolling Stones „care au înţeles că nu au opţiunea unei cariere solo şi, fie că le place sau nu, sunt blocaţi unul cu celălalt” (John Hulsman).

Dar asta nu înseamnă că Europa nu se schimbă sau că generaţiile politice aflate astăzi la guvernare nu au sisteme de referinţă cognitive care transcend reflexele atlantiste deprinse în urmă cu 61 de ani. Este suficient să ne uităm la poziţia asumată recent de Guido Westerwelle, ministrul german de Externe, preocupat de eliminarea cu orice preţ a arsenalului nuclear american din Europa, uitând virtuţile umbrelei de securitate care au asigurat liniştea continentului în ultima jumătate de secol. Sau criza de solidaritate din sânul NATO, care înstrăinează Noua Europă în raport cu mai Vechea Europă. Poate cel mai recent simptom al acestei crize este problema reasigurării strategice a flancului estic al Alianţei şi care ar fi putut să fie demult rezolvată dacă Berlinul şi-ar fi reamintit propria experienţă din timpul Războiului Rece când singura garanţie credibilă de securitate a însemnat desfăşurarea de infrastructură NATO pe teritoriul său.

Şi totuşi, ce a produs această criză de solidaritate? Cred că, indirect, cel mai bun răspuns l-a dat istoricul Timothy Garton Ash , într-un editorial de anul trecut din The Guardian, unde încearca să ofere un diagnostic asupra surselor crizei comunitare, dar care pot fi cu uşurinţă transferate în registru euroatlantic: „Experienţele personale şi memoria care au împins înainte proiectul integrării europene după 1945 îşi pierd astăzi forţa. Memoria personală a războiului, a ocupaţiei, a umilinţelor, barbarismul european, teama de Germania, inclusiv teama Germaniei de ea însăşi, ameninţarea sovietică, Războiul Rece” sunt tot mai mult repere ale unui trecut care bântuie coridoarele muzeelor făcându-şi tot mai puţin simţită prezenţa în cancelariile europene. „Toate acestea erau motivaţii biografice masive care i-au împins pe oameni precum Mitterand şi Kohl chiar să accepte euro. Pot oare europenii să construiască Europa în lipsa acestor motivaţii profunde?”. Cert este că memoria instituţională a Războiului Rece, şi până la urmă adezivul fondator al comunităţii euroatlantice a intrat în recesiune.