Dicţionar FP: NATO are “opţiunea Miloşevici” şi în Libia

NATO caută soluţii pentru a ieşi din remiza libiană. Sunt voci care pledează pentru opţiuni mult mai ofensive. Un model l-ar putea oferi reţeta care i-a dat lui Slobodan Miloşevici lovitura de graţie, obligându-l să se conformeze voinţei NATO, în timpul războiului aerian din 1999.

Şi totuşi ce l-a determinat, atunci, pe Miloşevici să accepte condiţiile NATO? Nu puţini sunt cei care au numit triumful NATO drept o „victorie urâtă”. Toate acestea în condiţiile în care Alianţa a ratat cu brio obiectivul iniţial al întregii campanii - să oprească epurarea etnică condusă de trupele speciale sârbeşti împotriva populaţiei albaneze. Cert este că atunci, NATO a pierdut bătălia tactică din Kosovo, detaşamentele sârbeşti continuându-şi aproape nestigherite operaţiunile. „În parte pentru că existau atât de puţine ţinte strategice în Kosovo, în parte de teama de a nu-i lovi chiar pe cei pe care Alianţa trebuia să îi protejeze, epurarea etnică a continuat de parcă NATO nici nu ar fi existat. În plus, forţele terestre sârbeşti, majoritatea aflate la adăpost în pădurile kosovare pentru a susţine forţele speciale ocupate cu evacuarea musulmanilor peste graniţă, au rămas aproape complet intacte, în ciuda ploii de bombe lansate împotriva lor de aparatele B-52” spune Martin van Creveld, un prestigios istoric militar, în cea mai recenta carte a sa (“The Age of Airpower”). Şi atunci întrebarea devine: dacă puterea aeriană nu a reuşit să oprească epurarea etnică, nu a învins unităţile dispersate ale armatei iugoslave, totuşi, de ce a acceptat Miloşevici voinţa NATO?

Să retezăm “capul şarpelui”

În epocă au rămas celebre cuvintele celui care a comandat efectiv operaţiunile aeriene ale NATO, Generalul Michael C. Short, şi care a spus că dacă ar fi depins de el ar fi retezat „capul şarpelui încă din prima noapte” concentrându-se pe eliminarea ţintelor strategice din Belgrad. O astfel de mişcare ar fi oprit epurarea etnică din Kosovo „înfingând un pumnal în inima” leadershipului sârb. Cuvintele sunt simbolice pentru că, în cele din urmă, rezumă sugestiv reţeta care a frânt voinţa lui Miloşevici.

Astăzi, Generalul David Richards (cea mai înaltă autoritate din ierarhia militară britanică) presează pentru extinderea atacurilor şi asupra „infrastructurii” libiene în ideea de a exercita un plus de presiune asupra liderilor de la Tripoli. Robert Haddick (Editor al Small Wars Journal) interpretează sugestia britanică ca un semnal că în curând Alianţa şi-ar putea concentra loviturile chirurgicale împotriva „activelor economice” ale apropiaţilor lui Gaddafi („regime leadership assets”). La fel cum s-a întâmplat şi împotriva lui Miloşevici, când NATO a atacat ţinte economice sensibile şi preţioase aparţinând locotenenţilor acestuia. Efectul? Schimbarea de tactică a creat o suficientă presiune în interior pentru a-l forţa pe Miloşevici să sucombe. “Operaţiunea Forţa Aliată a arătat că loviturile inteligente ar putea avea un efect strategic fără pierderile cauzate de bombardamentul strategic. NATO s-a dus direct după structura de putere a lui Miloşevici, atacând activele personale ale apropiaţilor săi” spune Earl H. Tilford Jr. un istoric militar care a lucrat 20 de ani în U.S. Air Force.

Lecturi suplimentare: Interviu cu istoricul Earl H. Tilford Jr („The use of air power in limited wars”).