Dezastrul de PR al Israelului

Israelul a fost, de-a lungul scurtei sale istorii statale moderne, o proiecție a vinovăției, valorilor, spiritului și neîmplinirilor Occidentului. Totuși, acesta din urmă simte că undeva, statul evreu a făcut o cotitură greșită. Voalat sau, dimpotrivă, virulent, opinia publică, mass-media și chiar cancelariile occidentale, blamează Israelul, încetând să-l mai vadă drept unul dintre egali. Ipocrit sau nu, Occidentul pare să fi

De curând, Israelul a anunțat abordarea unei noi filosofii față de blocada pe care a instituit-o, în 2006, împotriva Gazei. Reacția dură și disproporționată cu care a tratat episodul “Mavi Marmara” a atras un val de critici internaționale, la care, în prima fază, Ierusalimul a rămas aparent nepăsător. Dacă administrația Netanyahu a mizat pe principiul “afaceri ca de obicei”, a făcut-o greșit, atât opinia publică internațională, cât și cancelariile occidentale, aliate fidele ale Israelului, au avut o reacție mai dură decât de obicei.
Un rol cheie în întreaga afacere a aparținut Turciei, aliat fidel al Israelului în trecut, a cărei politică regională, dominată de reconștientizarea identității islamice, prevede armonizarea relațiilor cu statele Orientului Mijlociu. Într-o perioadă în care Uniunea Europeană are o poziție critică față de politica Israelului în teritoriile ocupate, Turcia devine virulentă diplomatic și Statele Unite, aliatul tradițional al Israelului, pare din ce în ce mai puțin dispus să scoată “castanele” din focul ațâțat de chiar acțiunile Ierusalimului, cabinetul Netanyahu pare să-și fi pierdut mult din influența pe scena internațională și orice atitudine refractară a sa, se va traduce prin și mai puțină simpatie.

Marele beneficiar: Hamasul
Practic, miza centrală a dezbaterii, dincolo de construcția de așezări, care au iritat Washingtonul în luna martie, este asediul asupra Gazei , care pare o cauză moartă, atât din  perspectivă umanitară, cât și politică. Asediul a fost inițiat ca o încercare de a distruge Hamasul sau, dacă asta se dovedea imposibil, de a-i determina pe palestinieni să respingă gruparea teroristă, indentificând-o ca sursă a mizeriei în care trăiau. Din păcate pentru liderii israelieni, până în prezent nu s-a întâmplat nici una, nici alta. Din contră, demonstrând o rezistență surprinzătoare, Hamasul, supus unei duble blocade – israeliene și egiptene – a reușit să-și solidarizeze populația locală și, într-o completă autarhie, a subzistat. Mai mult, veniturile Hamas, în loc să scadă, cum se anticipa la Ierusalim, au crescut, iar traficul cu produse a devenit o întreprindere suficient de profitabilă și de eficientă încât să suplinească necesarul de produse de consum curent. Dacă palestinienii și-au asumat mizeria în care trăiau și au acceptat de voie, de nevoie, Hamasul, identificând Israelul ca opresor, nu același lucru l-a făcut comunitatea internațională, care a început  să respingă cu mai multă fermitate principiile asediului. Dacă în fază inițială, atacarea Israelului de către Hamas a oferit o motivație legitimă pentru reacție în ochii Occidentul, trecerea timpului a schimbat optica, calibrând-o pe dimensiunea umanitară. 
Pe lângă faptul că nu a reușit să distrugă relația stabilită electoral între palestinieni și Hamas, Israelul s-a pus și într-o situație diplomatică defavorabilă, jucând, atât în ochii opiniei publice (în special cea europeană) cât și a cancelariilor occidentale, rolul unui stat intransigent, incapabil de dialog și compromis. În consecință, modul în care Israel a tratat episodul flotilei de ajutor umanitar, o capcană de PR, cu siguranță, nu a fost decât corolarul unei politici pe care Israelul nu o poate purta decât singur, în oprobiul tacit sau vocal al comunității internaționale.

Aliante anti-Israel
Dacă pe termen scurt, repercusiunile unei astfel de politici sunt asumabile de Ierusalim, pe termen lung, depășirea limitelor răbdării aliaților tradiționali se poate materializa prin schimbarea relațiilor de putere din Orientul Mijlociu. O apropiere a Istanbului de Teheran, dublată de vidul geopolitic lăsat de căderea Irakului Baathist, pot însemna, à la longue, afirmarea unei puteri musulmane preeminente în Golful Persic, care ar putea deveni o amenințare pentru Israel. De asemenea, la Washington sunt din ce în ce mai multe voci autorizate care iau în calcul acceptarea unui Iran nuclear și adaptarea politicilor americane în regiune, plecând de la această premisă. Dacă în timpul administrației Bush, ideea unui atac preventiv vehiculat de Ierusalim părea o ipoteza fezabilă de lucru, astăzi, o asemenea posibilitate este din ce în ce mai puțin probabilă. Perspectiva de a fi ținta mai multor rachete Shabab-3 încărcate cu focoase nucleare este extrem de neliniștitoare pentru Israel. Având în vedere întinderea teritorială a Israelului și densitatea populației sale, un număr mic de astfel de arme ar putea distruge în totalitate statul evreu. Această perspectivă a distrugerii iminente este, pe bună dreptate, de neacceptat pentru autoritățile israeliene. Din nefericire, o politică lipsită de concesii, surdă la opiniile occidentale, limitează aria de influență diplomatică a Ierusalimului.

Aroganţa Israelului
După întâlnirile reci dintre Netanyahu și Obama, divergența explozivă cu Turcia, Israelul se află într-o relație încordată și cu Berlinul. Pentru asta este de vină “aroganța administrației Netanyahu”, spune Der Spiegel, care i-a recomandat Cancelarului german, Angela Merkel, să nu amintească în timpul vizitei premierului evreu la Berlin despre politica Israelului privind coloniile. În aceeași arie temporală, Ierusalimul a negat accesul în Gaza unui ministru german, care vroia să viziteze o stație de epurare a apei construită din fonduri germane și a respins oferta negociată de agenția germană de informații externe, privind salvarea lui Gilad Shalit, un soldat evreu capturat de Hamas. În concluzie, țâfna israeliană nu ajută restabilirea unei relații de cooperare cu Occidentul și propria încăpățânare poate determina ratarea unor obiective de politică externe importante pentru statul evreu. Israelul, după cum a observat în timpul crizei din Mediterana, se află într-o postură ingrată, și trebuie să transceandă ideea că orice cedare înseamnă slăbiciune.

O blocadă îmblânzită?
Revenind la prima idee, Israelul va permite, chiar dacă va menține blocada maritimă,introducerea de bunuri în Gaza, cu excepția armamentului sau a produselor din care se pot realiza materiale explozibile. Recunoscând deficiențele propriei strategii, Netanyahu a declarat că “Pe parcursul timpului, eficiența blocadei civile a scăzut. Problema cu ea este că a oferit Hamas-ului un avantaj de PR”.   Este de prevăzut că, asemeni oricărei destinderi, Hamas-ul și adersarii Israelului vor percepe o slăbiciune și vor accelera eforturile departamentului de PR. Totuși, noua atitudine, eventual cuplată și cu alte decizii similare, va fi suficientă pentru a calma agitația diplomatică din jurul Israelului.
În schimb, dincolo de empatia umană a Occidentului față de tragedia Holocaustului și de războaiele juste purtate de Israel cu vecinii în miezul Războiului Rece, Israelul are, așa cum observă figuri proeminente ale establishment-ului politic și intelectual israelian, o problemă democratică. Viața într-un mediu nesigur, ostil și vitreg, poate naște aceste reacții chiar și între cei mai buni dintre noi. Totuși, este suficientă înțelegerea umană a psihicului israelian, pentru ca Ierusalimul să fie capitala unui stat-fortăreață susținut de Occident?