De ce atacarea infrastructurii energetice și de apă a Iranului nu este o strategie câștigătoare pentru SUA
0Ideea unei lovituri directe asupra infrastructurii critice a Iranului – centrale electrice, câmpuri petroliere sau instalații de desalinizare – este prezentată, în anumite cercuri politice de la Washington, drept o opțiune de presiune maximă. Însă o astfel de abordare riscă să declanșeze consecințe greu de controlat, avertizează analiștii Atlantic Council.
Declarațiile recente ale președintelui american Donald Trump, care a sugerat distrugerea completă a infrastructurii energetice iraniene în lipsa unui acord, au readus în prim-plan această strategie. Totuși, experiența ultimelor decenii arată că reacția Teheranului ar fi, cel mai probabil, una simetrică – și potențial devastatoare pentru întreaga regiune.
O logică a „simetriei” în răspunsurile Iranului
Potrivit experților care au studiat îndeaproape comportamentul strategic al Iranului, regimul de la Teheran răspunde adesea prin acțiuni care reflectă tipul de atac suferit. Această „simetrie” nu este întotdeauna identică la nivel strategic, dar se manifestă frecvent la nivel operațional și tactic.
De-a lungul anilor, au existat numeroase exemple: atacuri cibernetice lansate ca reacție la sancțiuni, lovituri asupra infrastructurii energetice ca răspuns la presiuni economice sau atacuri militare după eliminarea unor lideri-cheie.
În acest context, un atac american asupra infrastructurii iraniene ar putea determina Teheranul să lovească, la rândul său, infrastructura energetică și de apă a statelor din Golful Persic. Ținte precum instalațiile de petrol și gaze sau rețelele de alimentare cu apă potabilă ar putea deveni vulnerabile, cu efecte economice globale.
Riscuri regionale și globale
Un astfel de scenariu nu s-ar limita la un schimb de lovituri. Țările din Golf sunt esențiale pentru aprovizionarea globală cu energie, iar orice perturbare majoră ar putea scoate din funcțiune milioane de barili de petrol pe zi.
Chiar dacă aceste state au investit în sisteme de apărare și planuri de urgență, amploarea unor atacuri simultane ar putea depăși capacitatea de reacție rapidă. Într-un astfel de context, o criză energetică globală și chiar o recesiune nu ar fi excluse.
În paralel, distrugerea infrastructurii interne a Iranului – în special a sistemelor de apă și electricitate – ar putea provoca deplasări masive de populație, amplificând instabilitatea regională.
Un calcul strategic diferit
Un alt element esențial este diferența de perspectivă dintre Washington și Teheran. Liderii iranieni nu urmează în mod necesar logica doctrinelor militare occidentale. În schimb, experiențele istorice – în special războiul cu Irakul din anii ’80 – au modelat o strategie bazată pe reziliență, autosuficiență și utilizarea mijloacelor asimetrice.
Iranul a investit masiv în rachete și drone, considerând că acestea pot compensa lipsa unei forțe aeriene comparabile cu cea occidentală. De asemenea, controlul asupra Golfului Persic și asupra rutelor maritime rămâne un element central al strategiei sale.
Strâmtoarea Ormuz, prin care trece o mare parte din comerțul global cu petrol, este unul dintre principalele instrumente de presiune ale Teheranului. În cazul unei escaladări, aceasta ar putea deveni un punct critic pentru economia globală.
Supraviețuirea regimului, prioritatea absolută
În pofida diferențelor, există un punct comun între gândirea strategică iraniană și cea occidentală: prioritatea absolută acordată supraviețuirii regimului.
Acest obiectiv explică atât investițiile în aparatul de securitate internă, cât și disponibilitatea de a suporta pierderi economice semnificative fără a schimba direcția politică sau militară.
Din această perspectivă, atacurile asupra infrastructurii nu ar determina neapărat o schimbare de comportament, ci ar putea întări determinarea regimului.
O strategie cu efecte inverse
În aceste condiții, o campanie militară limitată în timp – de câteva săptămâni – ar putea avea efecte contrare celor dorite. Dacă Iranul reușește să reziste presiunii și, în același timp, să provoace pagube comparabile în regiune, rezultatul ar putea fi perceput ca o victorie la Teheran.
Pentru Statele Unite, aceasta ar însemna nu doar costuri economice și de securitate, ci și un risc reputațional.
Concluzia experților este că orice strategie eficientă trebuie să țină cont de modul specific în care Iranul își calculează reacțiile – inclusiv această tendință de a răspunde „în oglindă”. Ignorarea acestui aspect ar putea transforma o demonstrație de forță într-un conflict cu consecințe greu de anticipat.
Se încarcă comentariile...
