Datoria publică a SUA măsoară şi ipocrizia politică

După luni în care cearta dintre democraţii şi republicanii americani asupra ridicării plafonului de îndatorare publică a SUA a agitat o lume întreagă, părţile ajung la un compromis inevitabil: plafonul urcă, pentru a scădea la loc în următorul deceniu, rămâne de văzut în ce condiţii. Inimaginabilul spectacol a mai avut loc şi în 1995.

Într-un articol anterior, argumentam că, de fapt, circul politic referitor la ridicarea limitei de îndatorare publică din Statele Unite nu reflectă nici pe departe o situaţie atât de îngrijorătoare din punct de vedere economic precum avertizează, eronat, politicienii republicani. În speţă, majoritatea datoriei publice este susţinută de americanii de rând care au investit în diferite obligaţiuni şi bonuri emise de trezoreria federală, motiv pentru care ridicarea limitei de împrumutare nu duce la o calamitate economică. Nu am abordat atunci şi analiza chestiunii ridicării plafonului de îndatorare publică a SUA, aprins discutată în ultimele săptămâni în toată lumea, ca şi a consecinţelor (inimaginabile!) ale unui eşec federal de a-şi respecta obligaţiile sociale şi economice.

Asemănări

Criza politică actuală din Congresul american este, paradoxal, repetarea unei situaţii similare din 1995. La acea vreme, Congresul - dominat, de asemenea, de republicani şi condus de Newt Gingrich (unul dintre actualii candidaţi prezidenţiali de dreapta!) - a încercat să pună presiune pe administraţia lui Bill Clinton pentru a accepta un plan bugetar propus de politicienii republicani.

La acel moment, datoria publică se ridicase la 4,9 trilioane de dolari, iar grupul politic condus de Gingrich s-a opus vehement ridicării plafonului datoriei publice. Termenul limită a fost atins în luna octombrie a anului 1995, însă trezoreria americană, condusă de Robert Rubin (actual consilier pe probleme economice al preşedintelui Obama), a folosit o serie de artificii economice pentru a continua să-şi respecte obligaţiile sociale în ciuda impasului din Congres care a continuat pentru încă şase luni.

În 1996, aflaţi sub presiuni foarte puternice din direcţia grupurilor de interese economice, politicienii republicani au renunţat la cerinţele anterioare, oferindu-i preşedintelui Clinton mână liberă pentru propunerea unui nou buget şi acceptând creşterea limitei datoriei publice. În acelaşi an, după alegerile parlamentare, aceiaşi politicieni au pierdut un număr record de locuri în Congres, din cauză că votanţii deveniseră convinşi că toată vina cu privire la acel circ aparţinea republicanilor.

Diferenţe

Cele două scenarii au foarte multe în comun, dar există, de asemenea, câteva diferenţe fundamentale. În primul rând, administraţia Clinton nu se confrunta cu criza economică pe care a moştenit-o preşedintele Obama. La fel, bugetul Departamentului de Apărare nu era nici pe departe atât de mare ca în prezent. Iar rata şomajului în 1995 era de numai 5.59%, pe când în prezent a atins recordul absolut din istoria Americii, de 9.64%.

Nu în ultimul rând, conflictul este bazat pe premise diferite. În 1995, republicanii au refuzat să aloce fonduri pentru anul fiscal următor, sperând astfel că democraţii vor acepta propunerile lor – aşa-numitul „government shutdown”. În prezent însă republicanii şi democraţii nu dezbat necesitatea ridicării plafonului datoriei publice, ci condiţiile în care această măsură va fi implementată - mai exact, ce se va întâmpla după ridicarea plafonului!

Aici, discuţia atinge punctul maxim de tensiune dintre cele două partide, din cauză că politicienii democraţi şi republicani sunt în dezacord total cu privire la modalitatea în care trebuie abordat deficitul bugetar. Pe scurt, democraţii vor să crească taxele pe venit pentru cei avuţi, în vreme ce  republicanii vor să reducă anumite programe sociale - asigurări medicale, pensii, împrumuturi federale pentru studenţii de facultate. Aşa că în ultimile luni reprezentanţii celor două partide au continuat să se atace între ei cu privire la eficacitatea diferitelor scenarii propuse pentru a micşora deficitul financiar.

Obama câştigă

Deşi lupta continuă, orice se va întâmpla, preşedintele Obama va avea de câştigat la următoarele alegeri, motiv pentru care a fost foarte vocal în criticile împotriva conducătorilor republicanilor. Republicanii au impresia greşită că majoritatea populaţiei americane este în favoarea menţinerii taxelor la plafonul actual. Cele mai multe sondaje de opinie arată însă că americanul de rând, indiferent de culoare politică, este în favoarea ridicării taxelor pentru cei care câştigă peste 175.000 de dolari - şi care sunt acum taxaţi la aproximativ 33%. Iar în condiţiile în care rata somajului este atât de ridicată, menţinerea programelor de asistenţă socială este absolut esenţială iar electoratul va aprecia, fără îndoială, eforturile administraţiei prezidenţiale de a nu accepta cerinţele republicanilor.

Indiferent de rezultatul dezbaterii dintre democraţi şi republicani, rămâne inacceptabil că s-a ajuns atât de departe. Faptul că liderii celei mai stabile democraţii din lume pun în pericol o economie slabă, ce abia a început să dea semne de revenire, arată cât de deconectaţi de la realitate sunt congressmenii americani. Până şi reprezentanţii partidului republican, care sunt portavocea intereselor economiei americane, par să se indepărteze chiar şi de ideologia pe care pretind să o apere. Toată această situaţie pare să-i dea dreptate jurnalistului american Russell Baker care făcea cu ani în urmă comparaţia: „Un grup de politicieni care atacă un preşedinte pentru că acesta ar fi imoral sau injust este ca şi cum mafia italiană din New York ar conspira să scape de Naş pentru că acesta nu merge la biserică duminica. La sfârşitul zilei, nu e decât o mare aberaţie.”

Codrin Arsene este masterand în cadrul programului de antropologie de la Universitatea din Chicago, unde a şi absolvit, în 2010, cu o dublă specializare, în ştiinte politice şi studii internaţionale. A locuit în România, Franţa, Argentina, Tanzania şi Africa de Sud. Este autorul blogului de politici africane African Politics Portal (www.african-politics.com).