Conflictele îngheţate din Caucaz, o graniţă fragilă între război şi pace

Deşi războiul-fulger ruso-georgian s-a încheiat, butoiul cu pulbere caucazian are nevoie doar de o scânteie pentru a exploda Noile pretenţii ale Osetiei de Nord şi ambiguităţile

Deşi războiul-fulger ruso-georgian s-a încheiat, butoiul cu pulbere caucazian are nevoie doar de o scânteie pentru a exploda

Noile pretenţii ale Osetiei de Nord şi ambiguităţile planului de pace acceptat de Rusia şi Georgia pot amorsa alte conflicte din regiune, deocamdată "îngheţate".

În Daghestan, cea mai mare republică din Caucazul rus, instabilitatea politică este la ea acasă. Majoritar musulmană, această ţară este, din 1999, scena unor atacuri şi atentate comise de rebelii ceceni. Violenţele au făcut pe parcursul timpului sute de morţi şi au condus la a doua campanie militară rusă în Cecenia. Atacurile împotriva autorităţilor şi poliţiei sunt frecvente în regiune. Ultimul a avut loc acum două zile, când doi poliţişti de frontieră au fost ucişi în districtul Derbent.

O altă sursă de tensiuni în Caucaz o reprezintă republica autonomă Inguşeţia din cadrul Federaţiei Ruse. Cu o populaţie ce nu depăşeşte 500.000 de locuitori şi cu graniţă comună cu Cecenia, este una dintre cele mai sărace regiuni din sudul Rusiei.

În ultima perioadă, atentatele cu bombă, răpirile şi asasinatele s-au înmulţit, determinând armata rusă
să-şi tripleze numărul soldaţilor desfăşuraţi în zonă. Inguşeţia a fost implicată în conflictul dintre Moscova şi separatiştii ceceni. Recent, peste 80.000 de inguşeţi au semnat o petiţie prin care cer autorităţilor să-l destituie pe preşedintele sprijinit de Kremlin, Murat Ziazikov.

Fitilul oset şi cel abhaz

Cu un teritoriu de 8.000 de kilometri pătraţi şi o populaţie de circa 680.000 de locuitori, Osetia de Nord (sau Alania) face parte din Federaţia Rusă şi găzduieşte cea mai mare parte a bazelor militare ruseşti din Caucaz.
În ciuda voinţei sale, a fost implicată în conflictul dintre Rusia şi Cecenia, cel mai dramatic episod în acest sens fiind criza copiilor-ostatici din Beslan, în 2004, care s-a soldat cu moartea a 165 dintre ei.

Pe de altă parte, oseţii acuză minoritatea musulmană inguşetă că alimentează terorismul în regiune. Cât priveşte Osetia de Sud, aceasta pune gaz pe focul de-abia stinsului conflict ruso-georgian, cerând alipirea de Osetia de Nord, deci de Federaţia Rusă. În 1992, Abhazia, regiunea georgiană de la malul Mării Negre, şi-a proclamat, în mod unilateral, independenţa.

Conflictul armat care a izbucnit atunci cu Tbilisi a provocat mii de victime. Iar ieri, liderul abhaz, Serghei Bagapş, a respins ideea negocierilor cu Georgia, acuzând Tbilisi de "genocid".

Tbilisi este vinovat de genocid. Abhazia nu va negocia cu Georgia. Nu se poartă negocieri cu criminalii de stat, ei se judecă
Serghei Bagapş,
liderul separatist abhaz

Cecenia, un nod gordian greu de tăiat

După destrămarea Uniunii Sovietice, în Cecenia a luat naştere o mişcare de independenţă care a intrat în conflict cu Rusia, prea puţin dispusă să recunoască secesiunea teritoriului din Caucazul de Nord.

Printre motivele opoziţiei ruse se aflau cele legate de producţia locală de hidrocarburi şi trecerea, pe teritoriul cecen, a unor gazoducte şi conducte de petrol. În 1994, preşedintele Boris Elţîn a trimis în zonă 40.000 de soldaţi pentru a împiedica secesiunea, dând astfel semnalul începerii primului război cecen.

Masacre la Teatrul Dubrovka şi la Beslan

Trupele ruse au făcut zeci de mii de morţi şi distrugeri masive. Din 1995, războiul a devenit unul de gherilă. În august 1996, rebelii separatişti au recucerit capitala Groznâi. Deşi în mai 1997, Boris Elţîn şi preşedintele cecen separatist din acea vreme, Aslan Maşhadov, au semnat un "Tratat de pace".

În august 1999, un grup cecen disident, condus de liderul militar Şamil Basaiev, a readus pe tapet spectrul conflictului, efectuând o incursiune armată în Daghestan.

În octombrie 1999, trupele ruseşti au invadat Cecenia, făcând una cu pământul capitala Groznâi. Cecenilor li se atribuie mai multe atacuri de o cruzime ieşită din comun, între care sechestrarea, în 2002, a spectatorilor din Teatrul Dubrovka din Moscova, soldată cu moartea a 130 de persoane, şi masacrul de la Beslan, din 2004, în urma căruia au murit 335 de persoane.

Nagorno-Karabah, un conflict uitat

Enclavă majoritar armeană, "încastrată" în teritoriul Azerbaidjanului, Nagorno-Karabah a fost scena unui conflict care a însângerat regiunea la începutul anilor '90, după destrămarea Uniunii Sovietice. La sfârşitul lui 1993, războiul făcuse mii de victime de ambele părţi şi peste un milion de refugiaţi, conform estimărilor ONU.

Rusia a manipulat rivalitatea dintre armeni şi azeri, reuşind să menţină astfel sub "control" cele două părţi beligerante, dar ţinând, voalat, partea Armeniei. Contribuţia Kremlinului la război a fost denunţată de fostul şef al Comisiei Permanente a Dumei, generalul Lev Rokhlin (ucis de soţie în iulie 1998), care a susţinut că Moscova a transferat în Armenia, între 1992 şi 1994, muniţii în valoare de peste un miliard de dolari.

Transnistria, în expectativă

Deşi nu este recunoscută internaţional, Transnistria nu mai acceptă autoritatea Chişinăului de la războiul din 1992, soldat cu sute de morţi. Anul acesta, regiunea separatistă se pregăteşte să sărbătorească pe 2 septembrie 18 ani de existenţă.

Conflictele din Caucaz le-au dat apă la moară şi autorităţilor de la Tiraspol, chiar dacă reacţia lor a fost una destul de reţinută. Liderii separatişti au anunţat doar că suspendă contactele cu autorităţile moldovene până când Chişinăul "nu va condamna ferm agresiunea Georgiei împotriva Osetiei de Sud".

În 2002, Tiraspolul a organizat un referendum, în cadrul căruia peste 97% din cetăţeni s-au pronunţat în favoarea independenţei şi alipirii la Rusia. Nici Republica Moldova şi nici ţările occidentale nu au recunoscut referendumul, pe care liderii transnistreni l-au folosit pentru a-şi consolida poziţia la negocierile privind soluţionarea conflictului.

Negocieri dificile

În pofida apelurilor Chişinăului, Rusia are în continuare trupe în Transnistria, printre care, potrivit unor surse moldoveneşti, 500 de soldaţi membri ai unei misiuni de pace şi 1.000 de însărcinaţi cu protecţia depozitului de armament de la Colbasna.

Ultima rundă de negocieri informale între Chişinău şi Tiraspol, care au avut loc luna trecută, nu au dus la fixarea unei date concrete pentru reluarea tratativelor, blocate de mai bine de doi ani. Există însă speranţe că ele ar putea fi reluate în toamnă, dar nu în format complet.

Acesta presupune participarea Chişinăului şi a Tiraspolului ca părţi aflate în conflict, cărora li se adaugă mediatorii OSCE, Rusia şi Ucraina, precum şi Statele Unite şi Uniunea Europeană, care au statut de observatori.

Rusia a păstrat reminiscenţe din perioada Războiului Rece

Constantin Gîrbea, fost ambasador al României la Tbilisi, a explicat într-un interviu acordat cotidianului "Adevărul" cauzele şi efectele conflictului din Georgia.

Adevărul: În calitate de fost ambasador al României în Georgia, cunoaşteţi bine situaţia din această ţară. Ce credeţi că l-a determinat pe preşedintele Mihail Şaakaşvili să trimită trupe în Osetia de Sud? Nu a anticipat ce avea să urmeze?

Constantin Gîrbea: Avem de-a face cu un conflict separatist intern din Georgia. E greu de spus ce a gândit preşedintele georgian când a luat această decizie.

N-ar fi trebuit în prealabil să se consulte cu Statele Unite?

SUA au fost şi rămân principalul susţinător al politicii de emancipare a Georgiei. Tocmai din acest motiv sunt puţin uimit de pasivitatea oficialităţilor americane, inclusiv a preşedintelui George W. Bush. Sigur că e îngrijorat, asta înţelegem toţi.

Dar nu se poate să spui doar că eşti îngrijorat atunci când este vorba de invadarea unui stat suveran. Şaakaşvili a comparat situaţia de acum cu evenimentele din 1921, când Georgia nu a dorit să facă parte din URSS. A venit armata roşie şi a ocupat ţara. Nici atunci nu a reacţionat nimeni. Dar era alt context, trecuseră doar trei ani de la încheierea Primului Război Mondial.

Nici reacţia europenilor nu a fost prea fermă…

Într-adevăr. Asta îmi aminteşte de 1938, an în care armata germană a intrat în regiunea sudetă. Europenii au crezut că vor potoli apetitul agresiv al lui Hitler prin încheierea Acordului de la München. S-a dovedit că nu a fost aşa.

Dar negocierile vor fi complicate, întrucât, din câte îi cunosc, ruşii nu vor ceda cu uşurinţă anumite poziţii pe care le-au cucerit prin forţă.

Acţiune de intimidare

Dacă la summitul NATO de la Bucureşti din primăvară Georgia ar fi primit MAP-ul, aşa cum sperase, ar mai fi îndrăznit Rusia să lanseze un astfel de atac?

Nu pot să nu fac o legătură între summitul de la Bucureşti şi evenimentele actuale. Este o acţiune de intimidare nu numai a Georgiei, ci şi a altor ţări din spaţiul ex-sovietic care au relaţii strânse cu lumea occidentală. Mulţi dintre cei care au aspiraţii de europenizare ar putea avea acum strângeri de inimă, când văd cum procedează Federaţia Rusă. Pe de altă parte, s-ar putea ca şi reacţia lui Şaakaşvili să nu fi fost atât de dură faţă de Osetia de Sud, dacă la Bucureşti Georgia obţinea MAP-ul.

Părerile sunt împărţite în privinţa viitorului transatlantic al Georgiei. Gestul Rusiei va îndepărta această ţară de NATO sau i-ar putea determina pe liderii Alianţei să accelereze procesul de admitere?

Georgia, ca şi Ucraina, este o ţară independentă care vrea să treacă dintr-o sferă de influenţă în alta. Nu poţi să intervii în forţă pentru a împiedica o astfel de reorientare. Iar ceea ce a făcut Rusia acum este o încercare de forţă de tipul Războiului Rece, deşi Vladimir Putin spunea că reacţia Occidentului demonstrează existenţa unor reminiscenţe din perioada dinainte de 1989. Eu cred însă că este invers. Că reminiscenţele sunt de partea rusă. Intervenţia din Georgia arată că spiritul generalilor sovietici s-a transmis şi la cei ruşi.

Imaginea Rusiei, afectată

Va avea de suferit imaginea Rusiei pe plan internaţional după această demonstraţie de forţă?

Kremlinul şi conducerea armatei consideră probabil că Rusia s-a refăcut suficient şi foloseşte momentul pentru a demonstra că e una dintre puterile care hotărăsc soarta planetei. Mulţi, printre care şi eu, credeau că Rusia a devenit un stat democrat. Ar mai fi o posibilitate.

Cineva din Azerbaidjan îmi spunea că Rusia a căzut într-o capcană întinsă de Occident, care a vrut să arate că Moscova nu s-a debarasat de vechile năravuri din perioada sovietică. După aceste evenimente, toată lumea va condamna Rusia. Iar planurile sale de dezvoltare pe termen scurt şi lung ar putea fi afectate.

În februarie, când Kosovo şi-a proclamat independenţa, au existat voci care au avertizat că acest caz nu va rămâne fără consecinţe…

Spre deosebire de Kosovo, osetinii nu sunt atât de porniţi împotriva georgienilor. De-a lungul istoriei, osetinii şi georgienii n-au avut conflicte reale şi nici în prezent oamenii de rând nu au nimic de împărţit. Să nu uităm că în Osetia de Sud s-au aflat şi soldaţii ruşi din forţele de menţinere a păcii şi este posibil ca ei să nu fi asistat pasivi la venirea armatei georgiene.

Ar putea avea Transnistria o soartă similară?

Armata rusă se află încă în Transnistria. Dacă regiunea separatistă ar dori să se reîntoarcă sub controlul Chişinăului, anumite voci de la Moscova ar putea să nu fie de acord şi să ceară recurgerea la forţă.

Spre deosebire de albanezii din Kosovo, osetinii nu sunt atât de porniţi împotriva georgienilor
Costantin Gîrbea,
fost ambasador în Georgia