Cec în alb pentru Bashar al-Assad

Cum este posibil ca UE să impună un embargo al armelor împotriva Siriei abia la 9 mai, la aproape două luni de la izbucnirea protestelor?

Refuzul Occidentului de a interveni în revoltele din Siria aşa cum a făcut-o în Libia ar putea fi foarte bine să fie pus pe seama lipsei de potenţial. Represiunea regimului lui Assad asupra protestatarilor din Siria nu este mai umană sau mai acceptabilă decât cea a lui Gaddafi în încercarea de a înăbuşi revoltele propriilor nemulţumiţi.

Cu toate acestea, în Siria, orice intervenţie militară ar fi mult mai complexă, iar având în vedere aşezarea strategică a ţării, în cuibul de viespe al Orientului Mijlociu, consecinţele ar putea fi de necalculat. Nu e de mirare că Vestul nu se grăbeşte să intervină şi aici, mai ales că pare ca s-a împotmolit în Libia. Lucru deloc surprinzător. Raţiunea de a nu încerca oprirea tancurilor siriene în operaţiunea de  masacrare a demonstranţilor nu are nicio scuză pentru Uniunea Europeană.

Cum este posibil ca cele mai puternice sancţiuni împotriva celor mai proeminenţi membri ai regimului sirian să fi fost aplicate abia la 10 mai, iar  preşedintele Bashar al-Assad să nu fie pe listă? Cum este posibil ca UE să impună un embargo al armelor împotriva Siriei abia la 9 mai, la aproape două luni de la izbucnirea protestelor?

Ambele acţiuni pot fi considerate doar acte de complezenţă. Dar de ce nu au venit măcar mai devreme, pentru a trimite acel „semnal clar şi ferm" despre care tot vorbesc oficialii de la Bruxelles? Ceea ce reiese, ca de obicei, este doar neputinţa.

În ciuda constituirii unei diplomaţii europene comune, deciziile sunt luate la fel ca înainte: statele membre importante ajung la o înţelegere între ele.  Pentru a salva aparenţele, o nouă rundă de deliberări va avea loc, doar din politeţe şi sunt implicaţi şefa diplomaţiei europene, Lady Ashto,9 şi grupul ei. Nu e de mirare că Bruxelles face chiar mai puţine ca înainte.