Video Soții, mame, luptătoare, activiste: femeile mileniale care mențin Ucraina în funcțiune

De la începutul invaziei ruse, Ucraina trăiește și rezistă nu doar prin soldații din tranșee, ci și prin femeile care, în spatele frontului, țin țara în viață. Ele au în jur de 30 de ani – generația născută într-o Ucraină liberă, crescută în haosul anilor ’90 și maturizată de revoluții și război. Astăzi sunt cele care adună fonduri pentru armată, conduc ONG-uri, pledează pentru țara lor în capitalele lumii sau poartă uniforma militară.

Ucrainencele nu au ezitat să se înroleze în armată/FOTO:X

Spre deosebire de bărbații lor, care nu pot părăsi țara și pot fi mobilizați în armată, femeile ucrainene pot alege: să plece sau să rămână, să lupte sau nu. Dar fiecare alegere vine cu o doză de vinovăție, cu oboseală, doliu și întrebări despre viitor – dacă și când să aibă copii într-o țară bombardată zilnic, scrie The Guardian.

„Faci ce trebuie făcut, nu ce are sens”

Maria Șuvalova, 32 de ani, este editor academic. Dar în ultimii ani, viața ei nu a mai avut nicio legătură cu rutina universitară. După invazia din 2022, a strâns peste 40.000 de dolari pentru a cumpăra veste antiglonț – echivalentul prețului apartamentului ei. A convertit banii în criptomonede și i-a trimis unei fabrici din China.

Pe lângă munca de zi cu zi, face vluntariat câteva ore pe săptămână la o unitate militară, scrie o carte, lucrează la un roman postapocaliptic și vorbește cu presa străină despre Ucraina. „Nu are nicio logică profesională să faci atâtea lucruri în paralel”, spune ea, „dar pur și simplu o faci. Pentru că trebuie.”

Născută în 1993, Maria a fost marcată de tranziția săracă a anilor ’90, când familiile se zbăteau să pună mâncare pe masă. „Am învățat devreme să mă descurc. Părinții noștri au muncit non-stop, iar noi, copiii, i-am urmat. Am crescut într-o lume fără vacanțe, dar cu multă responsabilitate.”

Generația ei, spune Maria, a fost antrenată de mică pentru criză. „Cine are acum 30–35 de ani în Ucraina a învățat încă din copilărie să gestioneze stresul, să riște, să facă zece lucruri deodată. Nu a fost o alegere, ci o formă de supraviețuire.”

„Trebuie să te sprijini pe tine și pe cei pe care îi iubești”

Olena Skirta, tot de 32 de ani, conduce o organizație care promovează știința și îi ajută pe tinerii ucraineni, mai ales femei refugiate, să învețe programare. Într-o țară unde sirenele antiaeriene se aud noapte de noapte, ea încearcă să planifice o viață normală.

„Nu știu cum aș putea crește un copil aici, în condițiile de acum. Nu poți merge la adăpost la fiecare alertă. Nu ai somn, nu ai viață, îți pierzi sănătatea”, spune ea. Totuși, nu exclude ideea de a deveni mamă. „Dacă peste doi ani situația e aceeași, probabil ne vom muta și vom construi un adăpost. Așa se trăiește acum – faci planuri pe jumătate, dar mergi înainte.”

În biroul ei din centrul Kievului, Olena vorbește cu calm. Pereții albi, ceaiul fierbinte și laptopurile ascund un detaliu crud: „Această clădire a fost bombardată în decembrie. Noi doar o folosim temporar, pentru că sediul nostru a fost distrus luna trecută.”

„Viața nu e doar alarme, praf și înmormântări”

După un deceniu trăit la Londra, Sașa Dovjîk, 37 de ani, s-a întors în Ucraina. Conduce acum un institut cultural la Liov, unde o echipă tânără de femei documentează războiul.

„Vreau ca tinerele să vadă că pot rămâne aici, că pot crea, scrie, cerceta – că viața în Ucraina nu e doar durere și pierdere.”

Presiunea de a avea copii o urmărește însă zilnic. „O aud peste tot: dacă nu ești în armată, de ce nu faci copii? Națiunea moare, femeile trebuie să nască. Nimeni nu le spune asta bărbaților. Dacă ei nu au copii, sunt compătimiți. Dacă noi nu avem, suntem judecate.”

„Viața perfectă nu mai există. Dar viața noastră e aici”

Maria Nazarova, 29 de ani, fost medic militar, și-a dezbrăcat uniforma pentru a-și aduce pe lume primul copil. Îl ține în brațe și zâmbește: „Dacă amânăm totul, nu vom mai trăi niciodată. Mama m-a împins să nu aștept. Și îi mulțumesc.”

Să plece din Ucraina nu e o opțiune pentru ea. „Cei mai mulți dintre cei care au plecat nu trăiesc mai bine. Și, oricum, familiile militarilor se destramă. Soțiile și copiii sunt departe, bărbații pe front. Eu nu vreau asta pentru noi.”

Știe că pericolul e real. „Da, poți fi ucis de o rachetă, dar probabilitatea e totuși mică. Nu trăim cu frica asta zilnic. Trăim cu decizia de a rămâne.”

„Principalul e să ne salvăm copiii”

Anna Demîdenko, 40 de ani, fost medic de luptă, a luat o altă decizie după ce o rachetă a căzut aproape de școala fiicei ei. „Am simțit că pot căra trupuri moarte, dar nu pot garanta siguranța propriului copil. A fost momentul când am trimis-o în Olanda, la bunica ei.”

În Ucraina, Anna continuă să lucreze pentru o organizație dedicată veteranilor femei. Pe brelocul ei scrie: „Îmi place această țară și vreau să trăiesc aici.”

„Prea mulți prieteni au murit fără să apuce să aibă copii. Pentru noi, să ne salvăm copiii e cea mai importantă misiune”, spune ea.

Anii de muncă și durere și-au lăsat urmele. „Am avut perioade grele, depresie, alcool… Acum m-am oprit. Încerc să respir.”

„Femeile millenniale înfloresc, dar cu prețul epuizării”

Irina Gorlaci, 35 de ani, expertă în cooperare internațională, spune că războiul a redefinit rolul femeilor din generația ei.

„Conducem comunități, ONG-uri, proiecte internaționale. Vorbim pentru Ucraina, pentru că bărbații nu pot pleca din țară. Dar odată cu această libertate vine o presiune uriașă – dublă, triplă.”

Se teme că următoarea mare criză a Ucrainei va fi cea a sănătății mintale. „Suntem obosite, arse, dar încă motivate. Cât timp ideea de justiție și de demnitate există, ne ținem de ea,” spune Irina.