Declinul sarkozysmului. Sau respingerea preşedintelui jucător

Sarkozy a marşat pe un contact direct cu poporul, care ocolea elitele şi Parlamentul. Stilul „agitatului care se bagă peste tot” este însă respins acum de francezi, explică analistul francez Jean Yves Camus.

Cum se explică declinul popularităţii lui Sarkozy ? Este legat acesta mai ales de problemele economice ale Franţei de astăzi (datorie suverană, şomaj)?

Acest declin de popularitate este legat de decalajul mare între aşteptările mari pe care le-a trezit alegerea sa în 2007 şi bilanţul său la sfârşitul celor cinci ani de mandat. Nicolas Sarkozy a fost, independent de cum judecăm acţiunilor sale, un preşedinte care a depăşit normele – atât prin stilul său, cât şi prin voinţa de a rupe o serie de coduri politice precum sanctificarea sistemului de pensii şi complexul constant, existent încă din anii 80 de evitare a chestiunilor de identitate naţională şi de imigraţie. El plăteşte acum pentru asta. În privinţa crizei, francezii nu-şi fac iluzii: ei ştiu că preşedintele ales pe 6 mai, oricare ar fi el, va avea o marjă de manevră redusă. Ei nu-i reproşează preşedintelui în exerciţiu maniera în care a gestionat această criză, ci faptul că în 2007 a promis mult, fără îndoială prea mult, în materie de şomaj şi de putere de cumpărare. 

Este susţinerea electorală primită de la cancelarul Merkel un atu pentru Nicolas Sarkozy sau respinge publicul francez ceea ce ar putea fi perceput ca un dictat german în UE?

În mod tradiţional, politica externă joacă un rol auxiliar în determinarea voturilor francezilor. Mai mult ca susţinerea Angelei Merkel, care nu exclude o anumită agasare a cancelarului faţă de preşedintele francez, contează criticile de fond împotriva constrângerilor financiare impuse de UE. Votul pentru Mélanchon şi Le Pen, care reprezintă fără îndoială peste 30% din voturile exprimate dacă le adăugăm şi pe cele ale extremei drepte, traduce respingerea de către o parte importantă a electoratului a pierderii suveranităţii statelor în favoarea unei Europe, percepute ca lipsită de fundamente democratice, din moment ce mai mult decide Comisia decât Parlamentul. De cealaltă parte, Nicolas Sarkozy a comis eroarea de a da impresia că a organizat un front anti-Hollande al şefilor conservatori europeni de state şi de guverne .

Cum a schimbat sarkozysmul economia, societatea şi scena politică franceză? Pot reformele sale să-l coste pe Sarkozy fotoliul de la Elysée?

Ideea fundamentală a lui Sarkozy a fost că din 1945 încoace, dreapta franceză nu şi-a asumat niciodată identitatea de dreapta şi că este cazul să se revină la o dreaptă a convingerilor. El este convins că electoratul francez a virat profund spre dreapta în chestiunile legate de valori, şi că în economie se recunoaşte în câteva idei simple: valorizarea muncii şi a meritului individual ; spirit antreprenorial ; reducerea cheltuielilor publice şi a ponderii statului. El crede că există o ruptură profundă între stânga şi popor. El a vrut să se adreseze direct francezilor ocolind elitele şi Parlamentul, prin referendumuri. Este o tactică opacă şi ciudată pe plan instituţional pentru că francezii sunt foarte ataşaţi de ideea că preşedintele trebuie să păstreze o distanţă faţă de chestiunile la zi, faţă de imediat. Sarkozy în schimb a marşat pe un contact direct cu poporul printr-un stil de guvernare, de reacţie permanentă la toate evenimentele. 

Riscă Sarkozy să piardă cartea naţionalistă şi identitară în favoarea Frontului Naţional şi a lui Marine Le Pen?

Marine Le Pen este creditată cu până la 22% din intenţiile de vot, chiar devansându-l în unele sondaje pe Sarkozy. Dar ea şi-a irosit potenţialul electoral printr-o campanie fără o linie directoare. Mulţi francezi, mai ales alegătorii UMP, împărtăşesc unele dintre poziţiile ei , mai ales în materie de imigraţie, dar nu au încredere în soluţiile ei şi preferă statura de om de stat a lui Nicolas Sarkozy. Acesta poate să joace cartea naţionalistă şi identitară fără a risca să i se reproşeze că este un extremist de dreapta. El poate să fie foarte ferm în legătură cu imigraţia clandestină, cu întoarcerea acesteia la graniţă, cu mândria naţională, şi chiar îşi poate să afirme că Franţa trebuie să primească mai puţini străini fără a preconiza măsuri imposibil de implementat, precum Frontul Naţional, precum imigraţia zero sau ieşirea din UE. În acelaşi timp, poziţia lui Sarkozy asupra identităţii este inconsecventă: mediile de afaceri care-l susţin, dreapta liberală şi centristă sunt favorabile unei mondializări liberale  care depăşeşte cadrul statului-naţiune. Iar partidul său UMP a repetat multă vreme ce trebuie să nu faci ca să fii francez, dar nu a definit precis ce înseamnă să fii francez.

Cum se poate exista revirimentul socialiştilor? Virează Franţa la stânga? Care sunt cauzele?

Din 1981 încoace Franţa cunoaşte alternanţe la putere între dreapta şi stânga. Dacă François Hollande este ales, ar fi o nouă rotire a balanţei, dar în niciun caz o revoluţie, o ruptură, pentru că Partidul Socialist este deja de 30 de ani o formaţiune social-democrată clasică, raliată realismului economic. Problema pe care va trebui s-o gestioneze PS-ul este emergenţa unei stângi anti-liberale puternice, ale cărei voturi vor fi indispensabile în turul doi pentru victoria candidatului socialist. Acesta este fenomenul nou al acestei campanii. « Virajul la stânga al Franţei » este însă un lucru diferit. Cum în 1981 a existat un vot de respingere anti-Giscard, putem asista acum la un vot de prostest anti-Sarkozy.

Profită Hollande de voturile de protest contra lui Sarkozy sau este ascensiunea lui semnul că francezii îşi doresc un alt tip de preşedinte? Asistăm la o respingere a starkozysmului de către populaţia franceză, de tipul reacţiei contra lui Berlusconi în Italia?

Există o dimensiune de protest şi de respingere a stilului prezidenţial al lui Sarkozy. Un stil foarte  polemic, de genul « omul agitat care se bagă peste tot». În 2007, francezii îl găseau energic, iar în 2012 îl consideră total inadecvat. Ei sunt sătui de anunţurile repetate şi de dramatizarea mizelor. Avantajul lui Francois Hollande este calmul său, latura sa serioasă şi consensuală. În acelaşi timp respingerea sarkozysmului nu este de aceeaşi natură ca cea a Berlusconismului pentru că preşedintele Sarkozy n-a adus niciodată funcţia sa atât de jos precum a făcut-o fostul premier italian.

Ce importanţă au chestiunile europene în alegerile prezidenţiale française? Au declaraţii precum cea a lui Francois Hollande, care promitea că va revizui noul Tratat fiscal al UE pentru a include măsuri de creştere economică, impact asupra alegătorilor francezi?

Nu trebuie să uităm că la referendumul pentru Tratatul Constituţional European din 2005 a întrunit o mare majoritate de « Nu ». Dreapta a uitat asta în primul cincinal. Chiar dacă apartenenţa la UE nu este pusă în discuţie, modelul de guvernanţă economică şi politică al UE este chestionat. Clivajul în opinia publică este între partizanii unei Europe sociale şi o Europă financiară. Europa ca putere nu este o miză din păcate.

Va schimba o eventuală victorie electorală a lui François Hollande radical modul de funcţionare a motorului franco-german al UE? Sau vom asista la un Merkollande după Merkozy?

Motorul cuplului franco-german este tratatul de stat din 1963 încheiat de De Gaulle şi Adenauer. Apoi, François Mitterrand şi Helmut Kohl, chiar dacă aveau opinii politice divergente, au strâns relaţiile noastre bilaterale. Nu văd niciun motiv pentru care François Hollande să nu continuie să meargă pe această cale. Dar cred că nu va fi vorba despre « Merkollande », ci o cooperare franco-germană care va ţine cont de interesele respective ale celor două ţări. François Hollande are personalitate.

Care sunt principalele slăbiciuni ale primilor trei candidaţi cu şanse la prezidenţiale?

Slăbiciunea principală a lui Nicolas Sarkozy, pe lângă bilanţul său este dificultatea de a strânge în turul doi atât voturile lui Bayrou, cât şi cele ale lui Le Pen. Slăbiciunea lui François Hollande în schimb se va manifesta fără îndoială după alegeri, dacă va câştiga pentru că va avea o marjă de manevră foarte redusă între realitatea economică şi aşteptările pe care le va avea de la el stânga anti-liberală a lui Melenchon, de ale cărei voturi are nevoie în turul doi. Cât despre Mélenchon şi Le Pen, care îşi dispută locul 3, principala lor slăbiciune este că incarnează un vot de protest.

Jean Yves Camus este cercetător asociat la IRIS - Institut des relations internationales et strategiques.

A consemnat Matei Dobrovie