Criza grecească este şi criza Uniunii Europene

La fel cum stări comunitare alterate au creat condiţii pentru căderea financiară elenă, tot aşa stări europene neadecvate situaţiei de criză în Grecia ar putea afecta întreaga Uniune Europeană.

Scăderea încrederii în guvernele naţionale este mai mare decât neîncrederea în instituţiile UE. Guvernele statelor membre sunt sancţionate de cetăţeni atât pentru modul în care au gestionat local criza financiar-economică, dar şi pentru felul în care s-au implicat în deciziile europene de redresare a economiei Uniunii Europene şi a construcţiei europene.

De peste doi ani se joacă o dramă grecească pe scena europeană. Între timp, această dramă a ajuns şi pe scena internaţională, iar în plan local tinde să evolueze spre o veritabilă tragedie. Doar că actorii acestui reality show nu sunt doar politicienii atenieni şi cetăţenii greci. Joacă în aceeaşi piesă atât partea elenă, cât şi partenerii din zona Euro şi toţi participanţii la procesele integrative ale Pieţei Interne europene.

Guvernul premierului elen Giorgios Papandreu încearcă să convingă Europa şi lumea că Grecia nu este în faliment. Însă cifrele financiare şi macroeconomice   creează probleme, iar ratingul de ţară apasă greu, motiv pentru care politicienii eleni trebuie să recunoască falimentul moral al modului de a guverna, în felul în care au făcut-o în ultimele decenii. Prin optica cetăţeanului european, această situaţie trezeşte semne de întrebare în privinţa capacităţii şi abilităţii instituţiilor europene de a evalua, preîntâmpina şi gestiona politicile europene. Mario Monti (fost comisar european pentru Competiţie în Comisia Romano Prodi)  se întreba de ce nu a fost aplicat riguros Pactul de Stabilitate şi Creştere şi de ce Eurostat nu a primit atribuţii adecvate pentru  monitorizarea şi evaluarea  finanţelor publice ale statelor membre?

Interdependenţe ce generează contagiuni

Desigur, răspunsul poate fi aflat la Bruxelles, dar cauzele pot fi găsite la Berlin şi Paris. Să nu uităm că, în urmă cu câţiva ani, când Germania şi Franţa au încălcat Pactul de Stabilitate şi Creştere, Consiliul Miniştrilor pentru Economie şi Finanţe (ECOFIN), sub presiunea celor două state, cu ajutorul Italiei, s-a opus deciziei de avertizare a celor care nu respectau prevederile Pactului (mai târziu, chiar cancelarul german a recunoscut că, astfel, a fost diminuată credibilitatea acţiunii comunitare şi a îndemnat la urmarea "modelului" încălcării aceluiaşi Pact şi de către alte state).

Grecia va plăti un cost economic şi social imens pentru greşelile politicilor urmate, chiar în contextul integrării europene. Dar aşa cum stări comunitare alterate au creat condiţii favorizante pentru căderea financiară greacă, tot aşa stări europene neadecvate situaţiei de criză în Grecia (şi nu numai) ar putea afecta întreaga Uniune Europeană şi nu doar zona Euro. Este de mirare cum liderii statelor membre nu înţeleg (ori doar se prefac a nu pricepe) că procesul integrării europene, în decurs de peste o jumătate de secol, a creat o realitate a interdependenţelor complexe care generează "contagiuni" şi în planul consecinţelor, la nivel spaţial, instituţional şi factual. Deciziile statale şi comunitare, în 2009-2010, au urmărit doar efecte pe termen scurt, neadresându-se cauzelor şi cu atât mai puţin caracterului sistemic al crizei financiare şi economice recente.

Lipsă de încredere pe toate planurile

Senzaţia pe care o trăiesc europenii, după aproape trei ani de criză, este că liderii statelor membre s-au gândit doar la interesul lor îngust, de putere şi imagine, din perspectiva unei atitudini electoral-populiste. Aşa că este explicabil rezultatul studiului comunicat recent de Burson-Marsteller, care arăta că peste jumătate din populaţia statelor europene nu are încredere în propriile guverne naţionale. Aceeaşi cercetare de opinie spune că ritmul scăderii încrederii în guvernele naţionale, în ultimii doi ani, este mai mare decât neîncrederea în instituţiile Uniunii Europene (Comisia Europeană a înregistrat cea mai severă pierdere a încrederii). De unde s-ar putea deduce că guvernele statelor membre sunt sancţionate de cetăţeni atât pentru modul cum au gestionat local criza financiar-economică, cât şi pentru felul în care s-au implicat în deciziile europene de redresare a economiei Uniunii Europene şi a construcţiei europene.

Disfuncţionalităţile interinstituţionale europene, din această perioadă, demonstrează şi limitele Tratatului Lisabona, dar mai degrabă arată un tip de atitudine neconstructivă a unor lideri contemporani faţă de proiectul european. Preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso,  a sesizat această situaţie şi, în ultimele luni, a lansat câteva iniţiative, unele ca reacţie la criticile politice, altele ca răspuns la presiunea problemelor. În scrisoarea trimisă şefilor de state membre şi de guverne, cu câteva zile înaintea Consiliului European de vară, dl. Barroso prezintă "lecţiile crizei", propune o taxă pe tranzacţiile financiare, pledează pentru întărirea dimensiunii europene a sistemului Schengen, atenţionează asupra impactului crizei greceşti în plan european. Iar la acest subiect, până şi dl. Barroso conchide că "este mai bine să se acţioneze decât să se tot vorbească".

În locul unor soluţii de moment, preşedintele Comisiei Europene a sugerat o abordare strategică, prin care Grecia să revină la creştere economică, să-şi însănătoşească finanţele publice, dar şi să evolueze pe calea competitivităţii. Ceea ce mi se pare a fi important este că, în conferinţa de presă din 21 iunie, dl. Barroso se angajează că în toate acţiunile decise de Consiliul European, referitoare la situaţia zonei Euro, guvernanţa economică, migraţia şi controlul frontierelor, etc. Comisia Europeană va fi un promotor de frunte. Vom vedea!

Dintre politicienii din Uniunea Europeană, Guy Verhofstadt - conducătorul  grupului ALDE în Parlamentul European - apare ca un adevărat şi responsabil lider european. Tot în 21 iunie, el a prezentat o strategie ("Planul Hercule") la problema grecească, bazată pe o combinaţie între măsuri de consolidare fiscală şi încurajarea creşterii economice. Implicarea Greciei în implementarea acestei strategii este de înţeles, dar se insistă şi pe contribuţia zonei Euro şi a instituţiilor europene. Este limpede că "Planul Hercule" a venit ca o alternativă politică la comportamentul de până acum al liderilor europeni şi tocmai de aceea trebuie remarcat. Pare că dl Barroso l-a receptat şi mai mult ca sigur că şi Consiliul European a fost sensibilizat. Demonstrând viziune şi leadership în această perioadă de criză, dl Verhofstadt are şansa de a se impune ca un nou tip de lider european. Şi poate că, dacă va fi urmat şi de alţi lideri, va conduce o viitoare Uniune Europeană post criză în care integrarea europeană nu va fi doar exprimarea de interes statal, partinic sau corporatist, ci o construcţie fundamentată pe "mai multă Europa", aşa cum solicită cetăţenii europeni.

"Grecia va plăti un cost economic şi social imens pentru greşelile politicilor urmate, chiar în contextul integrării europene."

Fost negociator-şef  al României cu UE

Vasile Puşcaş, profesor de Relaţii Internaţionale, autor a peste 20 de volume, a fost negociator-şef al României cu UE (2000-2004); în timpul mandatului său au fost încheiate toate capitolele de negociere şi s-a finalizat negocierea Tratatului de Aderare. Din decembrie 2008 până în octombrie 2009, a fost ministru pentru Afaceri Europene.