Prof. dr. Radu Mircea Gorgan, neurochirurg: „Tinerii vor totul acum. Şi buf! Atac cerebral“
0
Numărul tinerilor care suferă accidente vasculare cerebrale a crescut mult în ultimii ani. Una dintre explicaţii este că organismul lor nu este adaptat tuturor responsabilităţilor care li se pun în cârcă prea devreme, spune prof. dr. Gorgan
Ziua de vineri la Spitalul Clinic de Urgenţă „Bagdasar-Arseni“ din Capitală este una mai uşoară decât toate celelalte. La noile măsuţe colorate de la parter, unde flori din plastic mov şi roz luminează încăperea, aşteaptă numai câţiva pacienţi. Şi pentru Clinica de Neurochirurgie IV este o zi mai scurtă, se termină în jurul orei 18.00. „Am avut numai şase operaţii azi“, ne spune profesorul doctor Radu Mircea Gorgan, şeful Clinicii de Neurochirurgie şi directorul medical al spitalului, în timp ce ne conduce în cabinetul lui.
„Weekend Adevărul“: Sunt multe sau puţine şase operaţii într-o zi?
Prof. dr. Radu Mircea Gorgan: Depinde. Nu se apreciază dificultatea unei zile pentru un chirurg după numărul de operaţii, ci după tipul de operaţii. Acum depinde şi de chirurg. Dar, în general, urmărim să facem marile operaţii până joi, inclusiv. Vinerea, de regulă, lăsăm intervenţiile cu riscuri mai puţine în evoluţie. Astăzi, fiind vineri, am făcut hernii de disc cervicale şi lombare.
Aţi observat o creştere a unor boli ale creierului în ultimii ani? Sau o modificare procentuală a diferitelor afecţiuni ale sistemului nervos central?
Categoric, românii au acces mai uşor la investigaţii, diagnosticul se pune mai repede, numărul neurochirurgilor şi al centrelor de neurochirurgie a crescut, deci rezolvăm mai multe cazuri. Înainte, cred că mureau foarte mulţi fără să fie diagnosticaţi, mai ales cei cu tumori cerebrale, fie la neurologie, fie la psihiatrie. Nu erau nici RMN (n. r. – rezonanţă magnetică nucleară), nici computer tomograf.
Pe măsură ce aceste mijloace de investigaţie rapidă, eficientă şi foarte performantă s-au răspândit în ţară, normal că numărul de cazuri a crescut. Asta în principal. Şi nu cred că, raportat la perioada de acum 15-20 de ani, numărul de cancere, de exemplu, este mai mare. Dar este mai bine tratat. Iar dovada este că peste vârsta de 50 de ani, 40% din tumorile cerebrale sunt metastaze cerebrale. Deci cancerul primar a fost mai bine tratat, supravieţuirea a fost mai lungă şi a avut timp să facă şi metastaze cerebrale. Operăm din ce în ce mai multe metastaze cerebrale pentru că altădată, un om operat de cancer de plămâni murea în şase luni. Acum e tratat, iradiat, trăieşte doi-trei ani şi în timpul ăsta creşte riscul de metastază. Există un tropism (n. r. – tendinţă de orientare) pentru anumite cancere, adică, de exemplu, cancerul pulmonar, cel de prostată sau cel de sân metastazează cu predilecţie în creier sau în coloana vertebrală.
Dar în ceea ce priveşte atacul cerebral aţi observat o creştere a numărului cazurilor?
Da, dar aici ne împărţim cumva atribuţiile cu colegii de la neurologie. Fiecare încearcă să realizeze cât mai multe pentru pacienţi. Eu zic că noi, chirurgii, am face mai multe. Neurologii spun că totuşi de ei ţine accidentul vascular ischemic sau hemoragic, stroke-ul, cum i se mai zice. Eu cred că ar trebui să trăim împreună, neurologii cu neurochirurgii, în aceeaşi clădire şi că nu este normal să fie despărţită printr-un gard cea mai mare clinică de neurochirurgie de cea mai bună clinică de neurologie în patologia vasculară.
„TINEREŢEA ESTE O ALTĂ RASĂ“
Statisticile europene cu privire la accidentul vascular cerebral în rândul tinerilor, chiar şi de 20 de ani, arată o creştere îngrijorătoare. Aţi observat-o şi dumneavoastră? Până la urmă, şi colegul nostru de breaslă, Cătălin Striblea, pe care l-aţi operat, are numai 35 de ani...
Da, există o escaladare a accidentului vascular la tineri, fie că este ischemic, fie că este hemoragic. Iar această escaladare se potriveşte cu faptul că tinerii n-au răbdare. Vor totul. Acum. Repede! Există nişte etape în care organismul se adaptează nu numai la o anumită profunzime a profesiunii, la o anumită calitate, la un anumit efort, ci mai ales la o anumită răspundere. Răspunderea începe să devină, ca să zic aşa, palpabilă, de la o anumită vârstă. Probabil după 40 de ani, la bărbaţi. Cuvintele astea de ordine pe care le auziţi şi în politică, şi în economie: „Să promovăm tinerii“, „Să dăm credit tinerei generaţii“ mie mi se par foarte riscante şi hazardate.
Nu că nu iubesc tinerii, nu că nu le apreciez calităţile. Tânărul are o imensă capacitate de efort. Ceea ce se uită este că tinereţea este o altă rasă, el simte altfel, vrea să trăiască altfel. Are extraprofesional alte valori, alte dorinţe. El nu vrea, de fapt, decât beneficiile postului, adică bani, faimă şi nu vrea să ştie că 500 de oameni depind de el. Că el nu vrea nici nevastă şi copil, el vrea să plece în drum spre mare cântând. Şi din acest conflict apare stresul...
Deci stresul e problema reală la tineri...
Deşi tânărul e sănătos tun, pe el îl doare capul, ameţeşte, are aşa-numitele atacuri de panică. Omul intră în perioada de surmenaj, încearcă să combată stresul cu energizante, de exemplu, ca să nu adoarmă la distracţie. Bea, ca să se trezească a doua zi să ajungă la serviciu, cantităţi mari de cafea. Şi după trei luni, în care ai uitat să mănânci, să te hidratezi, să dormi cum trebuie, cât eşti de tânăr, buf! Ai băut a cincea cafea sau ai luat al şaptelea energizant, îţi creşte tensiunea şi-i suficient. Tânărul nu are colaterale circulatorii.
Ce sunt astea?
Păi, omul, cu vârsta, dezvoltă şi nişte căi colaterale. Adică se deschid nişte artere care altfel stau liniştite. Ateroscleroza asta câteodată face şi bine. Că dacă nu pot să-mping mult pe o singură cale ferată, mai fac câteva devieri. Organismul se protejează. Sunt ca nişte pâraie pe care curge numai un firicel de apă. Plouă o dată, se umflă, se face ditamai râul şi mută satul. Aşa şi arterele adultului – ele se deschid, pentru că pe ţeava principală nu poate să treacă destul sânge şi se mai deschid câteva pârâiaşe, ca un sistem de irigaţie, cu mai multe canale. Tânărul, în schimb, are un canal mare şi drept. În momentul în care-i creşte tensiunea, alea care la adult se deschid încet-încet şi se dilată, la el se deschid dintr-o dată. E ca şi cum ar veni apa cu o presiune foarte mare pe o ţeavă mică. Aşa păţesc tinerii. Obosiţi, nervi, cafea noaptea şi buf! Ajunge o dată. Dacă viitura asta mare ar fi putut să se piardă, aşa, pe colaterale, pe alte canale, era perfect. Dar alea erau mici.
Care este perioada critică în care un pacient cu atac cerebral trebuie să ajungă la neurolog sau neurochirurg?
Idealul este să ajungă în 12 ore. Dar eu am mai spus-o: pentru accidentul vascular cerebral trebuie organizată o reţea ca aceea pentru tratamentul infarctului miocardic. Deci centre de urgenţă la care să fie aduşi pacienţii cu salvări dedicate acestor pacienţi şi care să beneficieze de intervenţie rapidă. Structura e făcută deja. Mai trebuie doar destinate salvări şi nominalizate spitale unde au neurologie şi neurochirurgie ca lumea. Pentru că există două etape: una este de tentativă de recalibrare şi revascularizare administrând anticoagulante sau cateterizare, printre altele. Şi unde treaba este mai serioasă, adică s-a făcut ditamai cheagul de sânge în creier, atunci să chemăm un neurochirurg care să scoată cheagul, să oprească sângerarea, să închidă artera ruptă şi gata. Şi-am salva mii de oameni. Şi în infarctul cerebral se pot face multe.
„GESTURI CÂT MAI ELEGANTE ŞI FOARTE MULT DIN POIGNET“
Aici, în cadrul Spitalului „Bagdasar-Arseni“, este şi Centrul de Excelenţă în Neurochirurgie.
Da, dar să ne-nţelegem bine: statutul ăsta nu este recunoscut în România. Noi suntem recunoscuţi ca un centru de excelenţă în învăţământul de specialitate. În sensul că suntem acreditaţi de Socie-tatea Europeană de Neurochirurgie ca fiind un centru care poate să asigure învăţământul de rezidenţiat în specialitate oricărui rezident european. Deci cei care pleacă de la noi şi scriu în curriculum vitae că au terminat la noi pregătirea de neurochirurg sunt bine primiţi peste tot, chiar prea bine primiţi, dacă stau eu bine şi mă gândesc.
Lasă goluri mari tinerii care pleacă?
Cei care aleg să-şi facă rezidenţiatul în clinica noastră sunt oameni hotărâţi să facă sacrificii. Dacă am merge acum pe secţia mea, am vedea că rezidenţii sunt încă aici. Poate e şi puterea exemplului, că dacă eu vin primul şi plec ultimul, atunci cred că se gândesc şi ceilalţi să facă la fel. Eu am fost învăţat de profesorul Arseni. Arseni venea la 6 dimineaţa în spital şi la ora 7 îşi făcea vizita pe secţie. Păi, nu mergea să facă singur vizita. Era suficient să ştii că vine „balaurul“ şi trebuia să fii înaintea lui acolo, că mai trebuia să-i şi prezinţi pacienţii.
Era mână de fier?
Erau vremuri aspre, ca să nu spun altfel. Da, era un om dur, aşa era modelul. Profesional, însă, nu puteai să-i reproşezi nimic. Aveam multe să-i reproşăm ca maniere şi pentru comportamentul „colegial“, să zicem – nu exista aşa ceva la dânsul. Dar profesionalul conta. De altfel, nu puteai să-i reproşezi nici că ar fi fost membru de partid, fiindcă n-a fost. Era genul de om care voia binele instituţiei şi nu-l interesa binele oamenilor. Cred că în capitalism ar fi făcut furori, la modul în care ştia să ne stoarcă de ultima fărâmă de energie şi să spunem şi „Mulţumesc“.
CHIRURGIA CA ARMATĂ
Era un fel de armată...
Întotdeauna am considerat chirurgia, în general, foarte asemănătoare cu armata. Un chirurg trebuie să se pregătească exact ca un soldat dintr-un comando. Trebuie să facă faţă, instinctiv, la o mie de situaţii care apar fulgerător şi la care trebuie să reacţioneze. Ţi se rupe o arteră, trebuie să opreşti sângerarea, dar trebuie s-o opreşti fiind calm, ştiind ce arteră s-a rupt, încotro se duce şi de unde vine.
Şi-atunci, mâna lucrează în baza unor stereotipuri pe care ţi le-ai însuşit din tinereţe. Or, asta se poate numai prin repetiţie şi prin efort, bineînţeles, şi prin cunoştinţe teoretice. În final, mâna va face ce zice creierul. Poţi să ai creier oricât de bun dacă mâna nu se potriveşte cu gândirea, dacă nu ai manualitate. Deci, din toate punctele de vedere, a deveni chirurg înseamnă să fii un om care cu mâinile reuşeşti să faci lucruri gingaşe, repede şi foarte precis.
Mai ales cu un organ atât de sensibil cum e creierul.
Da, bine, eu am respect pentru toate organele. În momentul în care se taie pielea, nu ştii niciodată ce se va întâmpla în profunzime. Dar, într-adevăr, neurochirurgul nu poate face gesturi largi ca şi ortopedul, care se învârte în jurul membrului. Neurochirurgul are o bucăţică de creier la vedere şi el trebuie să lucreze, practic, foarte fin, ca un bijutier, ca un ceasornicar. Cu gesturi cât mai elegante şi foarte mult din poignet (n. r. – din încheietura mâinii), cum se zice, şi din degete.
„OMUL ÎN COMĂ ÎI SIMTE PE CEI DRAGI“
Aţi avut cazuri mai speciale după o operaţie, cum este sindromul accentului străin, de exemplu?
Nu prea, pentru că rezecţiile pe care le facem noi, neurochirurgii în general, nu prea lasă loc la surprize. Mai ales când este un traumatism şi pacientul stă în comă câteva ore, se întâmplă lucruri de acest tip. De ce? Pentru că limba maternă are un anumit loc în creier. Limba nouă învăţată mai dezvoltă un centru mic lângă centrul vechi al vorbirii. Dacă lovitura a fost la nivelul centrului limbii materne, e normal să se activeze celelalte şi să te trezeşti că vorbeşti numai englezeşte, de exemplu. Am avut, de exemplu, o unguroaică vorbitoare foarte bună de limba română. Iar în momentul în care s-a trezit n-a mai ştiut ungureşte, vorbea numai româneşte. O întrebau rudele în ungureşte dacă o doare capul şi ea nu înţelegea. Sau profesoară de franceză, după ce s-a trezit a vorbit numai în franceză o zi-două. Dar lucrurile acestea se rezolvă de la sine în câteva zile.
Aţi avut pacienţi care să fi stat în comă mai multe zile şi apoi s-au trezit?
Da, am avut un pacient, Stănescu, care a avut un accident rutier foarte grav. Avea în jur de 20 de ani. A stat 12 zile intubat, pe ventilator. Avea o contuzie de linie mediană de corp calos (n. r. – zonă a creierului) în care, practic, s-a produs întreruperea comunicării dintre cele două emisfere. Nu sufla, nu nimic. După aceste 12 zile, a început să respire singur şi, încet-încet, şi-a revenit. Acum, după vreo doi ani, este pe picioare. Are dificultăţi în vorbire, parţial şi din cauza sondei de intubaţie cu care a stat foarte mult timp şi care i-a produs nişte leziuni pe corzile vocale. Dar să vă spun ceva: a avut o familie incredibilă. Tatăl şi fratele lui i-au vorbit încontinuu, l-au mângâiat, l-au îngrijit şi tatăl i-a citit din Biblie zi şi noapte. Prin urmare, există cu siguranţă o comunicare şi o cale de a simţi dincolo de manifestările externe – vorbit, pipăit. Omul în comă îi simte, deci, pe cei dragi şi asta întreţine dorinţa de a reveni.
Aţi avut situaţii pe care să nu vi le puteţi explica?
Bineînţeles, şi bune şi rele. Dar, întotdeauna, pe alea rele nu le-am uitat niciodată...
Citeşte şi:
Cele mai noi recomandări pentru un creier sănătos
Un european din trei suferă de afecţiuni neurologice şi psihiatrice, adică de insomnie, anxietate şi depresie, ba chiar şi de tulburări asociate morţii celulelor cerebrale. Testele de inteligenţă, dar şi zilele întregi de tăcere asigură longevitatea „maşinăriei de control“.
Semne ale accidentului vascular cerebral
Accidentul vascular cerebral, AVC, apare atunci când un vas de sânge care furnizează sânge creierului se sparge sau este blocat de un cheag sanguin, ceea ce duce la pierderea rapidă a funcţiilor organului afectat. Află care sunt semnele care anunţă o astfel de problemă!
Accidentul vascular cerebral poate să apară şi la 20 de ani
În fiecare an, aproximativ 3 milioane de oameni din întreaga lume suferă un accident vascular cerebral cauzat de tulburările de ritm cardiac, avertizează specialiştii cu ocazia Zilei Mondiale de conştientizare a Accidentului Vascular Cerebral, marcată astăzi. Iar numărul tinerilor care fac atac cerebral este în creştere.
Se încarcă comentariile...
