Micile mari depresii ale adolescenţilor de astăzi

Nu mai sunt copii, dar nici oameni mari nu au ajuns încă. Orice eşec sentimental sau de alt fel e un capăt de lume pentru adolescent, ba chiar poate conduce la reacţii extreme.

Elena are 16 ani şi este din Bucureşti. Primele atacuri de panică, aşa cum le numeşte ea, le-a avut „pe la vârsta de 10 ani“. Au continuat până când a împlinit 14 ani. În toată perioada, în fiecare seară, în jurul aceleiaşi ore, Elena avea crize de plâns care păreau să nu aibă niciun motiv concret. Acum, dacă stă să se gândească, poate că au fost de vină micile răutăţi ale oamenilor care se luau de orice, de la vârsta părinţilor, până la greutatea ei. 

„Încercam să-i explic mamei de ce mă simt aşa, dar nu reuşeam. Vedeam că nu pot s-o fac să înţeleagă şi mă chinuiam şi mai rău. Plângeam că aveam impresia că n-o să fac nimic în viaţă, că nu sunt în stare de nimic. Cum să înţeleagă mama aşa ceva de la un copil de 11-12 ani?!“

Mama ei s-a gândit că are nevoie de ajutor de specialitate, însă Elena nici nu voia să audă. Continua să sufere, seară de seară, însă începuse să nu o mai arate. În timp, a reuşit chiar să scape de acele crize de plâns, de tristeţile inexplicabile. Acum, la 16 ani, spune că a depăşit momentul. „Acum am prieteni, am părinţii care mă ajută. Sunt o fire foarte ambiţioasă şi mi-a plăcut că tata a avut încredere în mine, ştia că voi reuşi să «mă vindec» singură de tristeţe.“

Pe Elena o sperie ideea de psiholog. Nu i s-a părut niciodată că ar avea nevoie de unul. „Doar copiii cu probleme grave poate ar avea nevoie de confortul unei persoane străine cu multă experienţă. Sunt copii abuzaţi, sunt copii bătuţi în fiecare seară sau nemâncaţi. Ei, da, au motive. Eu sunt normală. Am părinţi buni, am prieteni buni, am idealuri.“

Elena a fost „emo“

Muzica a jucat un rol important în perioadele ei de tristeţe, însă nu să i le intensifice, ca în cazul unora dintre adolescenţii „emo“, ci s-o ajute. „Pot să spun că am fost «emo», însă îmi plăcea muzica şi nu comportamentul distructiv impus de ea. Nu am încercat niciodată să îmi fac rău, în special pentru că nu înţeleg de ce aş face asta. De ce mi-aş face rău mie?!“, se întreabă ea.

„Existau melodii care îmi dădeau un motiv în plus să lupt cu tristeţea. Mă făceau să simt că nu sunt singură, că cineva a mai simţit ca mine. Versurile îmi alimentau optimismul, nu m-au făcut să mă gândesc niciodată la sinucidere.“

Nu mai suferă de tristeţe, dar mai are supărări tipic adolescentine. Avea doar 14 ani când a suferit prima dată din dragoste. Ca orice fată normală de vârsta ei, se ceartă cu mama, iar cu tata evită să vorbească despre băieţi. „Părinţii sunt severi cu mine, mai ales tata. Dar, chiar dacă mă cert cu ei, apreciez asta. Le pasă, mă iubesc. Pe moment nu le dau dreptate, însă le-am ascultat întotdeauna sfaturile. Dar poate că îmi doresc mai multă înţelegere din partea lor“, conchide Elena.

De ce adolescenţii se adaptează greu

Adolescenţa este cea mai dificilă perioadă, iar schimbările de acum ne definesc întreaga viaţă. „Adolescenţa este perioada de definire a personalităţii, a identităţii, a imaginii şi a stimei de sine. Este o perioadă de adaptare la mediu. Nevoile adolescentului şi trebuinţele pe care le resimte acesta – nevoia de cunoaştere, de a fi afectuos, de apartenenţă la grup, de independenţă, nevoia de a avea modele etc. – generează o serie de transformări psihice. Diferenţele de dezvoltare ale adolescenţilor conturează un tablou neomogen în cadrul grupului din care fac parte“, spune Dana Ilie, psiholog clinician din Bucureşti.

„Atunci când există o nepotrivire între transformările care se produc în adolescenţă şi capacităţile adolescentului de a gestiona schimbările, pot să apară simptome depresive, care netratate din timp pot duce la apariţia unei tulburări depresive“, adaugă Dana Ilie. ;

Teama de psiholog persistă

În primul rând, părinţii sunt cei care ar trebui să observe modificări în comportamentul adolescentului. Perioada de schimbare îi afectează în mod diferit şi, nu de puţine ori, părinţii îşi spun că adolescentul „trece şi peste asta“. Nu trebuie lăsaţi la o parte nici profesorii, cu care elevul îşi petrece mare parte din timp. Poate că în familie nu se observă, comportamentul adolescentului fiind mai vizibil în societate, acolo unde are prieteni şi confidenţi. Aşadar, un profesor şi-ar putea da seama mai bine dacă un copil vesel se transformă brusc într-unul retras, trist, antisocial. Semnalul de alarmă poate fi tras de oricine din jurul adolescentului.

„Uneori, părinţii minimalizează problemele adolescentului, spunând că este doar o perioadă care va trece, că problemele lui nu sunt atât de grave precum apar în viziunea acestuia, că sunt doar copilării. Alteori, părinţii refuză să consulte un specialist de ruşine sau din teama de a nu fi etichetaţi de colegi, de prieteni, de societate. În alte cazuri, părinţii consideră depresia adolescentului un eşec personal în creşterea şi educarea acestuia. Am auzit mulţi părinţi spunând: «Nu are motive să fie trist, are tot ce-i trebuie. Muncim foarte mult ca să-i oferim copilului nostru tot ce n-am avut noi». Ar fi potrivit din partea părinţilor să-l întrebe pe copil dacă el îşi doreşte să aibă ce n-au avut ei“, spune psihologul Dana Ilie. 

Fata care se credea posedată

În adolescenţă, Cristiana a suferit o adevărată depresie, însă nu i-a fost teamă să se destăinuie părinţilor. Au crezut-o şi au încercat să facă tot posibilul pentru a o vindeca. 

Trăiam cu sentimentul că sunt păcătoasă. Mă simţeam cuprinsă de o furie continuă şi simţeam că sunt înconjurată de cretini. - Cristiana

Principalele cauze ale tristeţii Cristianei ar putea părea banale: singurătatea, ideea că toţi prietenii sunt falşi şi faptul că nu va întâlni niciodată dragostea. Deşi abia îşi începea tinereţea, sentimentele sincere i se păreau foarte departe şi greu de atins. Se simţea plină de ură, nu mai suporta compania oamenilor şi se considera superioară tuturor. Efectele fizice nu s-au lăsat aşteptate. Avea presiuni în zona pieptului, tensiunea arterială era mare şi suferea de atacuri de panică frecvente. S-a întors către religie, considerând că divinitatea are toate răspunsurile. Însă a atins o altă extremă: a început să se considere posedată. Evita să se uite în oglindă sau în suprafeţe ce îi reflectau faţa, temându-se să nu vadă că are coarne. Presiunea din piept se accentua şi se simţea un om rău, plin de păcate. Gândurile pline de ură la adresa tuturor oamenilor o făceau să se simtă „un om rău“. Se spovedea mereu, dar continua să-şi inventeze păcate şi să-şi alimenteze iluziile că este malefică.

„Trăiam în permanenţă cu sentimentul că sunt foarte păcătoasă. Criticam pe toată lumea şi uram pe toată lumea. Mă simţeam cuprinsă de o furie continuă şi simţeam că sunt înconjurată de cretini“, spune Cristiana, care acum are 21 de ani şi locuieşte în Bucureşti.

„Nu mai aveam control asupra mea“

La 17 ani, a început să se simtă din ce mai rău. Pe lângă atacurile de panică, s-a îmbolnăvit de toate şi de orice: suferea de migrene, de dureri de spate, de oase, o înţepa inima, presiunea din piept s-a intensificat. S-a operat de apendicită, însă, în afară de asta, după analize medicale amănunţite, doctorii îi spuneau că nu are nimic. 

„Simţeam că nu mai aveam control asupra mea, asupra corpului meu. Reacţiona cum voia el şi eu mă simţeam mereu rău. Am început să am gânduri sinucigaşe. Mi-era frică, doar sinuciderea e un păcat şi aveam impresia că numai demonii îmi inspirau dorinţa de moarte. Nu voiam să mă sinucid, dar nu-mi puteam scoate gândul din cap.“

Părinţii au fost o comoară. Familia m-a susţinut şi a participat la vindecarea mea în aceeaşi măsură ca doamna doctor. - Cristiana

Psihiatrul nu a înţeles-o

Părinţii au încercat s-o înţeleagă şi au apelat la ajutorul unui psihiatru. Cristiana nu a fost mulţumită de el. „M-a ascultat cinci secunde şi apoi mi-a scris o reţetă. Mi-a dat să iau Calmepam şi alte câteva medicamente şi să revin peste câteva luni. Eu aveam nevoie de mai mult, aveam nevoie de un prieten, de cineva care, poate, trecuse prin asta, şi care putea să mă liniştească. Aşa am ajuns la o doamnă doctor despre care pot să spun că m-a salvat.“

Doctoriţa era medic de familie, însă practica acupunctura şi masajul şi se baza, în special, pe tratamente naturiste. „A fost singura care m-a înţeles. Stăteam şi câte două ore la o şedinţă, cu ace în palme, în timp ce ea îmi făcea masaj la picioare. Vorbeam încontinuu. Parcă ştia exact prin ce trec şi pot să spun nu neapărat că mi-a salvat viaţa, dar că mi-a salvat sănătatea mintală. Fără ea, o luam razna până acum“, mărturiseşte Cristiana.

Doctoriţa care a ajutat-o pe Cristiana a ascultat-o, a înţeles-o şi chiar i-a salvat viaţa FOTO Shutterstock

A început să se cunoască pe ea însăşi, a început să iubească oamenii, să se documenteze despre stările ei şi despre ceea ce i se întâmpla. Părinţii i-au fost de un real ajutor, chiar dacă poate nu au reuşit s-o scoată ei din depresie. Sănătatea i s-a îmbunătăţit, nu mai suferea de atacuri de panică şi presiunea din piept i-a dispărut.

„Mai trec, din când în când, ca orice om normal, prin stări de tristeţe. Dar sunt scurte, sunt perioade de tristeţe bazate pe concret, pe responsabilităţile pe care le am acum. Am învăţat să mă iubesc pe mine, aşa cum sunt, şi să-i respect pe ceilalţi, aşa cum sunt ei“, spune Cristiana. Amintirile acelei perioade o supără, însă acum este, parcă, alt om: s-a transformat într-o persoană veselă, sociabilă şi deschisă.

„Nu mi-a fost frică niciodată să spun ce mă supără. Chiar şi în cele mai rele momente eram conştientă de faptul că doar cei din jurul meu mă pot ajuta. Părinţii au fost o comoară. Familia m-a susţinut şi a participat la vindecarea mea în aceeaşi măsură ca doamna doctor.“ Cristiana nu a vrut să dezvăluie numele doctorului care a ajutat-o 

să scape de „demoni“. ;

Când este nevoie de specialist

O definiţie foarte tehnică a depresiei ar fi aceasta: „Depresia este o tulburare caracterizată de modificări ale dispoziţiei şi afectivităţii, având consecinţe în activitatea socială, şcolară, familială a adolescentului. Modificările pot să apară în plan somatic (n. r. – fizic), cognitiv, comportamental şi psihologic“, afirmă psihologul Dana Ilie.

Mai clar, deşi nu orice tristeţe înseamnă depresie, dacă ajunge să producă schimbări majore în viaţa cuiva, dacă provoacă reale dureri fizice, care însă nu au nicio explicaţie medicală, atunci starea se poate numi, cu siguranţă, depresie. 

„Starea de tristeţe prelungită, irascibilitatea, pierderea interesului pentru activităţi care înainte îi făceau plăcere adolescentului, lentoarea, scăderea elanului vital, oboseala, tulburările somnului, modificările apetitului, sentimentele de inutilitate, lipsa de speranţă, sentimentele de neajutorare – toate sunt simptome ale depresiei. Este foarte important să specificăm faptul că doar specialistul – psihologul sau psihiatrul – poate pune diagnosticul de depresie“, precizează Dana Ilie.

Depresia trebuie diagnosticată doar de psiholog sau de psihiatru

Alina nu crede în psihologi. Vorbeşte foarte mult cu mama ei şi îi ascultă sfaturile, chiar dacă suferă de episoade de tristeţe. „Mama mi-e cea mai bună prietenă“. Părinţii ei, ca mulţi alţii, nu se înţeleg foarte bine. Tatăl ei este mai distant şi poate că şi-ar dori mai multă afecţiune din partea lui. „Nu mă înţelege greşit, mă iubeşte, are grijă de mine, însă doar în situaţii extreme: dacă n-am ajuns acasă la o anumită oră sau dacă întârzii mai mult. Prefer să ţipe la mine, pentru că atunci ştiu că îi pasă“, spune ea.

Supărările Alinei se manifestau destul de urât. „Aveam crize urâte de plâns, începeam să urlu şi să lovesc totul în cale. Mama a observat“, mărturiseşte ea.

Mama ei a tratat-o cum a putut, cu extraveral şi doar în momentele sensibile. Alina consideră psihologul o necesitate doar pentru cei care au suferinţe extreme. „Nu am simţit niciodată nevoia să mă duc la psiholog. Am avut persoane în jurul meu care m-au ajutat: prietenii, mama...  Nu simt nevoia să-mi fac rău. Singurul lucru pe care îl fac, uneori, este să-mi muşc foarte tare buza. Până la sânge“, spune ea.

Alina crede că depăşeşte perioadele de „depresie“ – cu care nu a fost niciodată diagnosticată, evident – cu ajutorul prietenilor, în special al prietenei ei, Elena. Consideră că tocmai faptul că nu au multe lucruri în comun este ceea ce o ajută, îi arată o altă faţă a problemei. „O sun şi stăm de vorbă la telefon, de fiecare dată când mă simt tristă sau depăşită de evenimente. Orice om îşi poate face un prieten care să-l asculte. Sinuciderea nu este o rezolvare, orice problemă îşi are soluţia ei. Sinuciderea este ceva idiot, n-o înţeleg“.

La suprafaţă, Alina este foarte matură, şi cu idealuri foarte bine stabilite. Îşi doreşte să devină medic, să aline şi să vindece suferinţe. Are un prieten de un an. Deşi are doar 15 ani, prietenul ei are 22. „Nu este o problemă. Sunt un om matur şi pe el, chiar dacă la început a avut reţineri că sunt prea mică, l-am câştigat cu maturitatea mea“. Părinţii nu-i cunosc prietenul, poate din cauză că aşa preferă el, însă, indirect, au încredere în el. „Dacă îi spun tatei că mă aduce acasă dintr-un club sau de la o petrecere, se linişteşte. Are încredere în el, chiar dacă nu-l cunoaşte“.

Certurile cu prietenul ei sunt rezolvate, ca mai toate problemele de acest fel, de prieteni. „Mă ajută prietenii când mă cert cu el. Eu sunt mai distantă şi cele mai multe conflicte sunt din vina mea. În unele cazuri devin indiferentă. Îmi văd problemele foarte bine. Mă voi schimba cu siguranţă, mă voi maturiza, însă problemele de acum le înţeleg“, încheie Alina.