Când aşteptările nu te lasă sa fii cine eşti cu adevărat. Eu căror aşteptări răspund ?

În  relaţiile noastre de zi cu zi (profesionale, de cuplu, de familie, sociale etc) aşteptarile ne orientează deciziile şi comportamentele faţă de ceilalţi şi faţă de noi înşine.

Ele au devenit parte din felul în care gândim, încât uneori nici nu ne dăm seama că facem anumite lucruri doar pentru a obţine aprecierea cuiva, pentru a ne simţi iubiţi, pentru a avea prieteni, pentru a ne integra într-un mediu social sau profesional sau din teama de a nu fi consideraţi prea slabi, prea egoisti, insuficient de inteligenţi, creativi etc. Uitam astfel de adevaratale noastre nevoi şi dorinţe, concentrându-ne sa fim ce vor alţii.

Să respectăm aşteptările altora şi să avem noi înşine aşteptari de la ceilalţi este firesc atât timp cât nu devin o piedică în realizarea de sine şi cât nu îngrădesc emoţional părţile implicate.

Aşteptările nu se formeaza de pe o zi pe alta, ci fac parte din bagajul psihologic pe care îl ducem cu noi zilnic.  Tocmai de aceea este important să ne oprim atenţia asupra modului în care acestea au apărut, de la cine au fost preluate şi cât de potrivite sunt cu prezentul nostru.

În aceste sens, este bine de ştiut că relaţiile cu adulţii care ne-au crescut au avut un rol crucial în formarea aşteptărilor. Una dintre nevoile fundamentale ale copilului este nevoia de a fi iubit de catre cei care îl îngrijesc şi pe măsură ce creşte el va întelege că pentru a obţine această iubire trebuie să se conformeze aşteptărilor altora. Iubirea sănătoasă îi permite copilului să fie el însuşi, să-şi exprime fără teamă emoţiile şi gândurile, îi impune limite sănătoase, îi dă încredere în forţele proprii şi îi dă libertatea de a decide ce i se potriveşte şi ce nu. Iubirea condiţionata îi transmite copilului că nu este ok aşa cum este («nu eşti suficient de bun, de ordonat etc…….»), drept urmare va face tot posibilul să se adapteze la cerinţele adulţilor, interpretând diverse roluri. Copilul de altădată va creşte şi va continua să împlinească aşteptările pozitive sau negative ale celor cu care interactionează, fiind convins că numai aşa va obţine ce îşi doreşte, va avea succes, îi va fi recunoscută valoarea etc. fără a mai verifica în prezent dacă aşa se simte confortabil cu el însuşi. Mai mult, inconştient, acesta va oferi o iubire condiţionată celorlalţi, acceptându-i doar dacă vor reacţiona cum crede el că-i bine.  

Aşadar, pe baza a ceea ce se aşteptau cei din familie, am învăţat cum să ne raportăm la ceilalţi şi la noi înşine. Aşteptările noastre au la baza credinţe adânc înrădăcinate  legate de felul în care am fost trataţi de către cei din jurul nostru, de cât de mult sau de puţin s-a cerut de la noi de-a lungul timpului, de cât de aspru am fost criticaţi sau pedepsiţi atunci când greşeam, de cât de mult ni s-a permis să fim noi însine. Este important să identificăm aceste credinţe pentru că ele ne crează realitatea.

Aşteptările ne sunt comunicate în diverse moduri : prin cuvinte, prin gesturi, prin priviri, tonalitatea şi ritmul vocii etc. Reacţiile noastre la ele sunt diferite (de accceptare, respingere, contestare, întelegere, etc) şi dacă vin din partea oamenilor importanţi pentru noi (părinţi, rude, profesori, prieteni apropiaţi, parteneri de cuplu etc) ajungem treptat să le interiorizăm iar impactul lor asupra noastră se păstrează chiar şi dacă persoanele respective nu mai fac parte din prezent.

Când avem aşteptări credem că lucrurile pot fi realizate într-un anumit mod. Dacă aceste aşteptari sunt de la noi, în situaţia în care nu le împlinim, de cele mai multe ori avem tendinţa de a întoarce furia împotriva noastră. Neexeprimată şi dacă are o intensitate mare, această emoţie ajunge să fie resimţită de corp şi transpusă în diverse afecţiuni.

Să ne observăm propriul fel de a fi, ne ajută să ne identificăm aşteptările. Apoi, putem să discernem cât de realiste sunt, raportându-le la dorinţele, nevoile, abilităţile personale dar şi la contextul în care apar.  Cu privire la aceste momente, un exerciţiu pe care îl găsesc util este acela de a da atenţie limbajului nostru şi de a vedea de câte ori se regăseşte  verbul « trebuie ». Cu cât sunt mai mulţi de «trebuie » cu atât tindem să fim mai critici cu noi şi cu ceilalţi iar nivelul aşteptărilor creşte.

Indiferent cu ce persoană interacţionăm, este de dorit să avem grijă atunci când ne exprimăm aşteptările, mai ales pe cele negative. Verbale sau tacite (limbajul nonverbal), ele pot induce în celălalt disconfort, nesiguranţă, anxietate, pot activa răni din trecut recreând situaţiile neplăcute, lasă loc interpretărilor amplificând emoţiile şi pregătesc mai degrabă persoana pentru eşec. În schimb, aşteptările pozitive sunt o importantă forţă motivatoare pentru oricine.

Cu cât o persoană este mai apropiată de noi, cu atât tindem să avem aşteptări mai mari de la ea. Întreabă pe cineva de ce se aşteaptă ca persoana X  să se comporte într-un anumit fel. Îţi va motiva spunându-ţi de exemplu, că se bazează pe capacităţile ei intelectuale, pe bun simţ, pe experienţele comune din trecut etc. Percepe astfel persoana prin prisma criteriilor proprii şi va lua în considerare acele părţi care corespund imaginii interioare despre ea şi nu realitatea acelei persoane. Cu toţii facem aşa.

Aşteptarea presupune o anumită predictibilitate că persoana în cauză va acţiona aşa şi nu altfel. Având această certitudine, uneori suntem surprinşi să vedem că ne-am înşelat. Atunci cu siguranţă vom experimenta emoţii negative, simţindu-ne surprinşi, dezamăgiţi, furioşi, nemultumiţi, frustraţi etc. Fără să ne dăm seama, prin intermediul aşteptărilor încercăm să avem control asupra unei situaţii, asupra unei persoane fiind deschişi doar către anumite căi de a acţiona, de a gândi, de a simţi, de a vedea lucrurile. 

Ne îngrădim astfel, posibilitatea de a–i accepta şi înţelege punctele de vedere, dorinţele pe care celălalt le are, îi negăm dreptul de a fi aşa cum este, judecându-l că nu se conformează viziunii noastre de a privi viaţa, că nu acţionează aşa cu credem noi că este bine.   

Aşteptările aduc cu ele şi responsabilitatea de a te ridica la nivelul lor. Dacă sunt mari, presiunea lor este greu de suportat, uneori abătându-ne de la împlinirea drumului nostru. În  cadrul  relaţiilor semnificative pentru noi, cum este cea părinte-copil, această presiune aduce cu sine mult efort, multe dezamăgiri pentru ca în final niciuna dintre părti să nu fie mulţumită pe deplin.

Ne pasă de ceilalţi şi inclusiv de aşteptările lor, însă dacă acestea devin constrângătoare, este momentul să ne decidem cât de mult vrem să fim influenţaţi de ele.

Îndrumarea unui psihoterapeut poate fi o opţiune potrivită pentru o mai bună cunoaştere de sine. Te va ajuta să te înţelegi pe tine şi pe ceilalţi, să descarci din presiunea interioară şi să faci un pas către adevăratele tale nevoi.

Cristina Bîrzoiu

Psiholog şi psihoterapeut

www.psihocalatorie.ro