DRAGOSTE MODERNĂ Când te aştepţi mai puţin

FOTO: Photoland Corbis

Unele poveşti de dragoste sunt dorite. Visate. Chemate. Împlinite. Pasionale. Altele sunt chinuite. Întârziate. Neadecvate. Dureroase. Sfâşietoare. Am trăit experienţe ce acoperă ambele categorii, mergând de la griul incert al unei relaţii-ce-ar-putea-fi-dar-nu-e şi până la paroxismul dureros al unei despărţiri previzibile. Cu toate astea, niciodată nu m-am aşteptat la ce urma să mi se întâmple.

Nu am fost niciodată genul de femeie care să creadă în basme. Întotdeauna mi-am ţinut imaginaţia în frâu pe plan romantic, limitând-o cu un soi de realism care-mi spunea că nu există oameni perfecţi. Am conştientizat şi am acceptat destul de devreme faptul că fiecare dintre noi avem defecte şi că fără tolerarea acestora nu putem construi relaţii de durată. Experienţa, atâta câtă am strâns până acum, m-a învăţat că sunt mai rezistentă decât cred, că orice rană emoţio­nală se vindecă şi că lucrurile se aşază şi după cele mai tulburi dintre perioade.

Dar ce nu mă aşteptam niciodată este ca iubirea să mă ajute să mă cunosc mai bine pe mine însămi, atât de bine încât să percep această transformare ca pe o revoluţie spirituală.

Eu tocmai îmi încheiam convalescenţa după cea mai dificilă perioadă din viaţa mea. Abia îmi recăpătasem forţele după o etapă în care mă epuizasem pe toate planurile. Nu căutam nimic, nu-mi doream nimic.

A venit şi s-a aşezat lângă mine şi m-am simţit de parcă îi invadasem spaţiul. El venea de la conferinţă cu echipa lui, iar eu eram o «intrusă».

M-am aşezat în acea dimineaţa pe banchetă cu gândul că mă aşteaptă un drum lung de la Cluj până la Bucureşti şi oarecum bucuroasă cu privire la ideea că voi apuca să citesc restul cărţii în mijlocul căreia mă aflam. Gândul că urma să petrec 10 ore într-un autocar plin de necunoscuţi nu mă entuziasma deloc, însă. Pentru o persoană care lucrează în domeniul comunicării, pot deveni uneori foarte distantă faţă de alţii şi altele.

A venit şi s-a aşezat lângă mine şi m-am simţit de parcă îi invadasem spaţiul. El venea de la conferinţă cu echipa lui, iar eu eram o „intrusă“, along just for the ride.Eu eram cu nasul în Kindle, iar el îşi aranja lucrurile şi se pregătea de drum. Primul contact vizual m-a făcut să mă fâstâcesc, fiindcă ochii lui mari şi senini m-aufăcut să-mi pierd concentrarea într-o fracţiune de secundă. Am făcut cunoştinţă, stingheri amândoi, şi am pornit la drum.

Desigur, era inevitabil să începem să vorbim, mai ales că urma să petrecem următoarele 10 ore unul lângă celălalt. Ştiam amândoi că vor urma conversaţii, aşa că a spart gheaţa: m-a întrebat ce citesc. Am început, timid, să povestim despre tehnologie şi influenţa ei în vieţile noastre, una dintre temele de discuţie pe care le prefer şi de care nu m-aş sătura niciodată. L-am întrebat apoi ce muzică ascultă, iar vocea lui caldă a început să mă învăluie treptat. În curând, balanţa dintre tăceri şi discuţii scurtea început să încline în favoarea vorbelor schimbate.

Am uitat de carte şi oricum n-am înţeles nimic din ce-am citit în acea zi, fiindcă mintea îmi era acaparată de acel străin apărut în viaţa mea pe nepregătite.

Ca orice drum lung, orele petrecute şerpuind pe şosea între Cluj şi Bucureşti ne-au dus cu gândul la chestiuni legate de viaţă, evoluţie personală, principii. Şi am descoperit că împărtăşim valori similare, ba chiar şi o zodie cu ale ei caracteristici percepute.

S-a dovedit că şi gusturile muzicale sunt aceleaşi, amândoi reuşind să apreciem calităţile muzicii electronice. Am uitat de carte şi oricum n-am înţeles nimic din ce-am citit în acea zi, fiindcă mintea îmi era acaparată de acest străin apărut în viaţa mea pe nepregătite. Dar nu puteam fi decât precaută: nu ştiam dacă are pe cineva, dacă tocmai s-a despărţit de cineva sau dacă e implicat sentimental în vreo situaţie. O domnişoară trebuie să fie mereu cu capul pe umeri.

Am făcut schimb de playlist-uri, gest care mi s-a părut aproape intim. Ascultam muzica lui şi mă simţeam ca şi cum i-aş fi purtat tricoul.

Spre lăsatul serii, am reuşit să ne mai relaxăm. Ba chiar am făcut şi schimb de playlist-uri, gest care mi s-a părut aproape intim. Ascultam muzica lui şi mă simţeam ca şi cum i-aş fi purtat tricoul. Şi-mi plăcea tot ce ascultam şi tot ce-mi povestea. Mă făcea să mă simt un pic neîndemânatică, dar savuram fiecare clipă de magie.

Cum să-i scriu? Ce să-i scriu?

Când aproape am ajuns la Bucureşti, am decis să fac pasul. Nu puteam să plec fără să-l mai întâlnesc vreodată, aşa că am încercat să găsesc cea mai nonintruzivă formă: i-am dat telefonul şi l-am rugat să mă adauge pe Facebook. Poate a fost un gest copilăresc, dar cumva s-a legat totul în acel moment.

Ajunşi în Bucureşti, ne-am luat la revedere cu părere de rău în priviri, iar ploaia măruntă de afară m-a trezit la realitatea de care mă desprinsesem complet în acea zi. Noroc cu oboseala care m-a doborât, fiindcă altfel nu ştiu cum aş fi dormit.

A doua zi fierbeam de nerăbdare. Dădeam târcoale laptopului, cu profilul lui în faţă, şi nu ştiam ce aş putea să-i scriu. „Bună, ştii... eu am avut o revelaţie aseară, când te-am cunoscut, şi aş vrea să ştiu dacă şi tu...“ „Bună, uite, voiam să-ţi recomand piesa asta...“ Nu, nu, nu. Totul suna stupid şi superficial. Şi tocmai atunci mi-a scris el, descriind în cuvinte tot ce am simţit şi ce-mi doream să fi simţit şi el. Voia să mă vadă. Curând.

Voiam să aflu cum e, ce gândeşte şi să-l aud vorbind. Nu mai avusesem emoţii aşa de puternice din liceu, când nu ştiam prea bine ce fac şi cum să mă comport la întâlniri.

M-am înroşit la faţă şi m-au trecut fiori. Iar apoi am început să fierb de nerăbdare. Voiam să treacă şi cele câteva zile rămase până să ne vedem. Voiam să aflu cum e, ce gândeşte şi să-l aud vorbind. Nu mai avusesem emoţii aşa de puternice din liceu, când nu ştiam prea bine ce fac şi cum să mă comport la întâlniri. 

Nu fusese nimic premeditat în întâlnirea noastră, iar asta a făcut-o să fie magică. Cumva forţele universului se puseseră de acord că vieţile noastre trebuie să se încrucişeze, iar noi să ne descoperim fără nicio pregătire, fără aşteptări, prejudecăţi sau alte gânduri.

Prima întâlnire şi valul de după

În seara primei întâlniri aproape am fugit de la birou, ca să ajung acasă să mă pregătesc. Mi-am făcut părul, m-am machiat probabil mai mult decât de obicei şi am încercat să respir până să vină să mă ia. El părea extrem de calm şi sigur pe sine, iar eu aproape tremuram din toate încheieturile de emoţie, fiindcă nu mai fusesem la o întâlnire de câţiva ani.

Am stat de vorbă într-un bar cochet până mi s-a uscat gâtul. M-au sunat cu o urgenţă de la birou, iar eu nu ştiam cum să rezolv mai repede. Simţeam cum mă urmăreşte cu privirea şi nu reuşeam să mă uit în ochii lui, fiindcă mă intimidau. Apoi am decis că o plimbare ar fi bună, aşa că a tot condus prin oraş, pe lângă parcuri, până când ne-am oprit într-un loc din care poţi vedea o bucată bună din Bucureşti. Era linişte acum, iar eu îmi simţeam inima bătând în urechi, în gât, iar sângele alergând nebun prin vene.

În seara primei întâlniri aproape că am fugit de la birou, ca să ajung acasă să mă pregătesc. Mi-am făcut părul, m-am machiat probabil mai mult decât de obicei şi am încercat să respir până să vină să mă ia.

Am discutat din nou câte-n lună şi în stele, am povestit, ne-am dat cu părerea. Am ascultat muzică. M-a dus acasă şi aproape credeam că ceva nu i-a plăcut, fiindcă nu dăduse niciun semn că ar vrea să mă sărute. Asta până în momentul în care m-a luat prin surprindere cu un gest de o tandreţe supremă, iar eu m-am topit cu totul. Am urcat scările blocului cu genunchii tremurând şi cu ideea clară în minte că ceea ce mi se întâmplă e prea frumos să fie adevărat.

Prea frumos să fie adevărat? Poate nu...

Dar era adevărat şi este şi acum! Am descoperit în fiecare zi de atunci un om cu trăsături de caracter alese, cu o educaţie extraordinară şi cu un suflet atât de mare, încât nu-l cuprind marginile universului. Ne-am îndrăgostit ca doi adolescenţi, fără să putem opri torentul de sentimente care a venit peste noi. Ne-am propus să o luăm uşor, să nu ne grăbim, fiindcă eram amândoi „păţiţi“, însă planurile noastre raţionale au fost în zadar.

Şi a fost minunat că s-a întâmplat aşa, fiindcă acum ne bucurăm fără rezerve unul de celălalt. Mergem la concertele despre care discutam la prima întâlnire, iar zilele trecute ne-am mutat într-un spaţiu pe care să-l facem al nostru. Germenii ideilor şi planurilor la care visam acum câteva luni dau deja roadele. În vieţile noastre, care s-au legat în acea zi de februarie, coexistă liniştea şi entuziasmul fiecărei zile petrecute împreună. Ne cultivăm fericirea prin gesturi pline de înţeles, prin susţinere, respect şi dragoste necondiţionată şi facem eforturi pentru a simplifica totul în jurul nostru. Nu ne trebuie mult pentru a fi fericiţi. Doar să fim împreună.

De când ne-am cunoscut la Cluj şi până acum ne-am spus multe vorbe frumoase, dar mai importante sunt cele pe care nu ni le-am spus, ci doar ni le-am intuit cu privirea, cu gesturile care rămân în minte şi în suflet.

Iar povestea noastră o spun mereu cui vrea să o audă, fiindcă sper să ajungă şi la acea stea norocoasă care ne-a adus împreună în cele mai neaşteptate dintre împrejurări. Pentru noi, primăvara a venit într-o zi de februarie.

Andra Zaharia are 25 de ani şi este pasionată de comunicare online. Scrie de 5 ani şi jumătate pe blogul www.andrazaharia.ro şi se bucură ca un copil de orice om talentat pe care îl cunoaşte. E uneori timidă, iar acest articol a fost un exerciţiu de învingere a unei temeri pentru ea.