Singurătatea din copilărie lasă urme pe viață: risc mai mare de demență la vârsta adultă

Adulții care au fost singuri în copilărie au un risc cu 41% mai mare să dezvolte demență mai târziu în viață, relevă datele unui nou studiu. În plus, mintea acestora începe să își piardă agilitatea mai repede odată cu înaintarea în vârstă. Rezultatele au fost publicate în JAMA Network Open.

Sursă foto: Shutterstock

Cercetătorii au analizat date de la peste 13.000 de oameni monitorizați pe termen lung. Cei care au spus că în copilărie nu aveau prieteni apropiați sau se simțeau des singuri au ajuns, la maturitate, să aibă un declin cognitiv mai rapid. Cu alte cuvinte, procesarea informațiilor, memoria și capacitatea de a se concentra se degradează mai repede decât la ceilalți.

Legătura rămâne valabilă chiar și dacă acea persoană nu este singură în viața adultă. Singurătatea trăită la maturitate explică doar o mică parte din efect. Restul pare să vină din anii de început, când creierul se formează și e mai vulnerabil la lipsa conexiunilor sociale.

Singurătatea timpurie nu trece de la sine

„Singurătatea din copilărie poate fi un factor de risc independent pentru declinul cognitiv și demență la vârste înaintate”, transmit autorii lucrării intitulate „Childhood Loneliness and Cognitive Decline and Dementia Risk in Middle-Aged and Older Adults”.

„Ceea ce subliniază studiul este, de fapt, un adevăr pe care teoria atașamentului îl observă de multă vreme: experiențele timpurii de singurătate nu sunt doar emoții trecătoare, ci se pot transforma în „urme relaționale” care modelează felul în care gândurile, emoțiile, corpul și relațiile noastre funcționează pe tot parcursul vieții”, explică, pentru Adevărul Anghelescu Alina, psiholog clinician autonom.

John Bowlby spunea că un copil are nevoie de o figură de atașament disponibilă, sensibilă și coerentă pentru a se simți în siguranță, adaugă ea. „Atunci când această prezență lipsește, fie pentru că părintele este copleșit, absent emoțional, preocupat, fie pentru că mediul nu oferă predictibilitate, copilul trăiește singurătatea nu ca pe o simplă stare, ci ca pe o amenințare existențială. Sistemul nervos al copilului nu este construit să gestioneze singur stresul, are nevoie de reglare prin contactul uman”, mai spune specialista.

Astfel, singurătatea devine o rană de atașament. O rană care îi transmite copilului mesajul: „Nevoile mele nu sunt importante”, „Nu e nimeni aici pentru mine”, „Trebuie să mă descurc singur, altfel voi fi rănit.”

În opinia sa, aceste mesaje, repetate și internalizate, se transformă în modalități de relaționare la vârsta adultă: fie hipervigilență în relații, fie retragere, fie convingerea că apropierea emoțională este riscantă. „De aceea, chiar și atunci când adultul devine parte din rețele sociale sau are relații stabile, urmele singurătății timpurii pot continua să lucreze „în fundal”, influențând reziliența, modul în care se reglează emoțional și, după cum arată studiul, chiar sănătatea cognitivă pe termen lung”, completează Anghelescu Alina.

Dintr-o perspectivă sistemică, nu vorbim doar despre un copil singur, ci despre un întreg context care nu a reușit să-i ofere o bază de siguranță: părinți suprasolicitați, lipsa sprijinului comunitar, traume transgeneraționale, rupturi în cuplul parental. Singurătatea devine o expresie a unei discontinuități în sistem, nu doar o experiență individuală.

Rănile de atașament se transformă în „singurătate în doi”

„Singurătatea nu este doar absența oamenilor, ci mai ales absența conectării emoționale, o rană profundă care se poate manifesta în răni de abandon, neglijență emoțională și respingere. Copilul cu rana de abandon a trăit perioade în care a simțit că figura de atașament nu este disponibilă, nu îl vede, nu îl susține. Chiar dacă persoana era fizic prezentă, emoțional era „plecată”. Cum se leagă de singurătate? Copilul abandonat ajunge să creadă că nu poate conta pe nimeni, iar această percepție devine un tipar stabilit în creier. Sistemul nervos învață că lumea nu este sigură, stresul cronic prelungit în copilărie este unul dintre factorii care pot contribui la îmbătrânirea accelerată a creierului”, adaugă psihologul.

Rana de neglijență emoțională este poate cea mai subtilă, pentru că nu implică neapărat abuz direct sau absență totală, conform spuselor sale. Copilul primește poate hrană, protecție fizică, reguli dar nu primește oglindire emoțională. „Copilul neglijat emoțional trăiește sentimentul dureros că nimănui nu îi pasă de lumea sa interioară. Astfel se formează cea mai profundă formă de singurătate: singurătatea în doi. Când nu ai fost văzut emoțional în copilărie, creierul nu învață pe deplin să proceseze eficient emoțiile sau să creeze relații de sprijin. Rezultatul constă în mai puține interacțiuni sociale profunde, în viața adultă conexiunile sociale fiind un factor protector major împotriva declinului cognitiv”, adaugă aceasta.

Copilul care este expus la respingeri repetate, critici dure, comparații, ridiculizări sau chiar respingerea afecțiunii pot crea rana de respingere. „Copilul nu se simte destul de bun și învață să se ascundă pentru a nu fi rănit. Pentru copilul rănit prin respingere, singurătatea devine o strategie de supraviețuire: mai bine singur decât rănit. Acest tipar creează izolarea auto-impusă, iar izolarea este un predictor puternic al declinului cognitiv și al bolilor neurodegenerative. Când mintea este lipsită cronic de interacțiuni autentice, este mai puțin stimulată, mai puțin flexibilă și mai puțin rezilientă”, continuă Anghelescu Alina.

Urmele din copilărie rămân active la maturitate

Potrivit declarațiilor sale, studiul concluzionează că efectele se acumulează în timp, indiferent de cât de conectați devin ca adulți. „Acest aspect se explică prin faptul că rănile de atașament nu sunt simple amintiri, sunt structuri interne ale creierului, tipare neuronale consolidate ani la rând. Un adult poate avea prieteni, familie, partener, însă dacă în interior rănile de atașament nu sunt vindecate, creierul poate continua să trăiască în mod implicit aceeași singurătate emoțională învățată în copilărie. Singurătatea devine o lentilă interioară, nu doar o realitate exterioară.” Partea importantă este că vindecarea este posibilă.

„Creierul rămâne plastic, iar relațiile semnificative din viața adultă pot crea noi tipare de reglare, de încredere și de conectare. Terapia poate oferi un spațiu în care aceste răni timpurii sunt conținute, recunoscute, înțelese și integrate. Prin experiențe relaționale noi, persoana poate învăța treptat să simtă că nu mai este singură în lume”, mai spune specialista.

Mai exact, deși singurătatea din copilărie lasă urme profunde, vindecarea devine posibilă atunci când adultul găsește sau creează relații de apartenență, mai spune ea. „Prieteniile, comunitățile în care ne simțim văzuți sunt mai mult decât simple contexte sociale: sunt spații de reglare emoțională, ancore psihologice. Ele reduc sentimentul de izolare, restructureaza vechile hărți ale atașamentului și ne reamintesc ceva esențial: nu am fost niciodată concepuți să trăim singuri”.

„Creierul uman este un organ social. Neuronii-oglindă, sistemele de atașament, modul în care procesăm stresul sau emoțiile toate sunt calibrate prin prezența celuilalt. După copilării pline de singurătate, fie prin abandon, neglijență sau respingere vindecarea nu poate avea loc doar în interiorul propriei minți. Ea se întâmplă în relații. Un prieten care rămâne, un grup în care ești văzut, toate acestea rescriu treptat mesajele primite în copilărie: „Nu sunt suficient.” „Nu merit afecțiune.” „Nu mă va asculta nimeni.” În timp, devin: „Aici am un loc.” „Aici sunt dorit,” „Aici pot fi eu.” Suntem construiți neurologic, emoțional și existențial pentru a fi împreună. Iar acolo unde există apartenență, singurătatea nu mai poate modela viața în aceeași măsură”, conchide psihologul.