Viață de miner în comunism: lucra în Iad ca să aibă o viață ca-n Rai. „Aveam de toate, se găsea salam de Sibiu în prăvălii“
0În anii ’70-’80, toată Valea Jiului era o exploatare minieră. În prezent, puține lucruri mai amintesc de minele din trecut, de lămpașe, dar și de poluare. Minerii din zonă au plecat rând pe rând, odată cu închiderea abatajelor, ducând cu ei dramele din adâncul pământului, de unde nu toți s-au întors în viață. Cei care au rămas să-și ducă bătrânețea pe aceste meleaguri, unde sectorului minier nu i-a luat locul nimic altceva, povestesc despre vii și morți deopotrivă, despre bine și rău.
Paul Angelescu, în vârstă de 70 de ani, a apucat vremurile de glorie, dar și de coșmar ale mineritului din România. Inginer geolog de profesie, a iubit și a urât deopotrivă acest sector de activitate, pe care economia României se baza în perioada comunistă. A fost angajat pe postul de inginer geolog la Mina Dâlja, din Petroșani, în perioada 1979-2001, când toată Valea Jiului era o exploatare minieră.
Cerul trist al Petroșaniului
Primul contact cu lumea mineritului l-a avut în anul 1977. „Fusesem la o cununie la Cluj și veneam la București cu acceleratul, era luna noiembrie. La Petroșani, a deraiat locomotiva. Cum ne-au spus că va dura câteva ore până când trenul va porni din nou, ne-am lăsat bagajele în tren și am plecat cu prietenii la plimbare în oraș. Noi purtam acele balonzaide bej, care erau la modă. Seara, pe la 23.00, am plecat din Petroșani. Când am ajuns dimineața în București, toate hainele noastre erau negre. Le-am dus la curățătorie să le spele, că noi n-am reușit să scoatem negreala de pe ele cu apă și săpun. Când i-am povestit pățania unui coleg mai mic, acesta ne-a spus că, dacă stai o oră în Petroșani, ai luat funinginea cu tine. Într-adevăr, orașul era trist mai ales toamna, când cerul era cenușiu. Toată încălzirea era pe cărbune și, într-adevăr, era un fum pe care îl simțeai la nas. După un timp deja începeai să te obișnuiești și nu mai era absolut nicio problemă“, povestește pentru „Weekend Adevărul“ fostul inginer geolog cum a decurs prima sa aventură în Petroșani.
A urmat acest drum, al geologiei, după o aventură pe munte. În anul 1971, în timp ce era elev, era pe munte împreună cu doi radioamatori, la un concurs de unde ultrascurte, iar lângă corturile lor și-a instalat tabăra o echipă de geologi. „Unul dintre geologi, care trăiește acum în Israel, s-a făcut radioamator, iar eu geolog. Nicio legătură cu profesiile părinților mei, tata fiind jurist“, explică Paul Angelescu.
Dat afară de director
Dacă ar fi s-o ia de la capăt, ar face același lucru. Născut la Turnu Măgurele, a primit repartiție la Mina Lupeni. Tânăr fiind, nu credea că va munci în sectorul minier propriu-zis și ideea lui era să obțină negare de post și astfel să meargă la București, unde avea „ceva aranjamente pentru un post destul de călduț“. Directorul minei, Gheorghe Marchiș, i-a dat aprobarea și mai avea de trecut un singur hop: să obțină și semnătura directorului general al combinatului. „Când am intrat în biroul lui și a auzit ce vreau să-i cer, mi-a făcut un semn: «Ieși afară! Eu am nevoie de geologi că mai deschid încă patru mine noi». Pe moment, i-am transmis tot inventarul ceresc, dar acum, Dumnezeu să-l odihnească, îi mulțumesc. A fost o viață foarte frumoasă din toate punctele de vedere“, râde el acum la aceste aduceri-aminte.
Așa a ajuns să lucreze tânărul inginer geolog la mina Dâlja din Petroșani. În acei ani, în Valea Jiului au funcționat mai multe mine: Uricani, Bărbăteni, Lupeni, Paroșeni, Vulcan, Aninoasa, Dâlja, Lonea, Petrila. „Întâmplarea a făcut ca la Mina Dâlja să fie un colectiv foarte unit. Eram apropiați de vârstă și am devenit cu toții prieteni. A fost o viață foarte frumoasă. Avem viață de familie, prieteni cu același statut social“, povestește el.
Micul cătun Petroșani se transforma sub ochii lor în oraș. Din anii ’80 a început explozia de șantiere. Erau șantiere de construcții din Alba, din Cluj, din Argeș care construiau blocuri. Pe lângă mine, unde lucrau bărbații și lucrările de investiții ca să permită accesul la zăcământ, era o industrie care se dezvolta pe orizontală. „La acea vreme funcționau întreprinderi orizontale care asigurau mentenanța utilajelor pe partea mecanică sau fabrica de oxigen plus exploatările forestiere, întrucât la mine se consumau cantități uriașe de lemn de mină“. Apoi, s-au deschis fabrici pentru nevestele minerilor, cum ar fi cea de tricotaje, Fabrica de mătase Vâscoza. „Nu puteai să nu-ți găsești un loc de muncă, indiferent de gradul de educație sau de câtă școală aveai“. Fostul inginer își amintește că erau peste 60.000 de persoane angrenate în tot ceea ce a însemnat în activitatea propriu-zisă de minerit și în ramurile conexe.
Salarii de subteran
Nici din punct de vedere financiar, minerii și personalul auxiliar nu se plângeau. „Erau salarii de subteran. În anii ’80, când în restul țării nu se găsea carne, noi primeam o dată la două săptămâni, dacă nu mă înșală memoria, un pachet cu câteva kilograme de carne de porc, câte o găină sau două, mezeluri. Pâinea era pe cartelă, dar primeai câtă voiai“.
Fostul angajat al minei recunoaște că nu au îndurat lipsurile pe care le-au suportat românii din restul țării. „Noi am dus-o bine, aveam de toate, se găsea salam de Sibiu în prăvălii. Cumpăram salamuri pentru rude și le trimiteam la Alexandria, la București, la prieteni. Adevărul e că și eu când am venit stagiar în Valea Jiului, cred că în prima săptămână, n-am mâncat decât salam de Sibiu, până când m-am săturat și am zis stop“. Mai mult decât atât, după greva minerilor din 1977, care a început la Motru, ortacii au primit și o masă caldă. Răscoala s-a iscat după ce a fost publicată decizia de raționalizare a alimentelor de bază, care fuseseră până atunci exceptate de la cartelare.
În Valea Jiului nu au fost restricții, ca în altă parte. Câteodată se mai stingea lumina, dar pe perioade scurte. „Este adevărat, aici am avut probleme cu apa potabilă, dar s-a rezolvat și aia. De căldură nu era problemă, pentru că noi plăteam curentul electric cu 0,25 bani, când restul îl plătea cu 80 de bani sau un leu. Aveam în fiecare locuință radiatoare, dar nu din astea, de prăvălie, ci industriale, că le țineam 10 minute în priză și făceam 26 de grade în casă. Blocurile aveau sistem de încălzire, dar nu era căldură suficientă. Noi glumeam și ziceam: «Păi n-au cărbune să încălzească apa». Era o tehnologie veche. Problemele au fost până în anii ’80, când de la termocentrala de la Paroșeni s-au tras conducte cu agent termic în toată Valea Jiului și căldura n-a mai fost o problemă“.
Atenții pentru tovarăși: un Kent, o cafea
„Una era necesarul de cărbune și alta erau posibilitățile de a-l extrage din fundul pământului. Și mai greu era atunci când veneau tovarăși de la București care erau rupți de realitate, însă care cereau «țării cât mai mult cărbune», așa cum suna sloganul comunist. La mine veneau delegați de la Comitetul Central în ideea să sporească producția“, povestește Paul Angelescu. Fostul inginer își amintește că, la un moment dat, unul dintre ei l-a întrebat: „Domnule, cât e randamentul la un abataj?“, „640 de kilograme de cărbune pe cap de miner“, i-a răspuns el. „Și câți mineri ai?“, a fost el curios. „Opt“, a venit răspunsul. „Pune 50 de mineri“, i s-a sugerat. „Cum să pui 50 de mineri pe o suprafață de 20 de metri pătrați?“. Și discuția s-a încheiat.
Un alt tovarăș a întrebat într-o altă vizită de lucru care este vechimea cărbunelui. „Ăsta are 6 milioane de ani“. „Dar de la Anina cât are? De ce e mai bun?“, a fost el curios. „Păi ăla are 70 de milioane de ani vechime“, i s-a răspuns. Cărbunele din mina Dâlja, se laudă acum fostul inginer geolog, avea cea mai bună cenușă, fiind o huilă energetică, adică avea putere calorică. În schimb, în alte mine, cenușa era foarte mare, uneori în proporție de 60% sau 50% și atunci ce făceau? Amestecau cărbunele de la mina Dâlja cu cărbunele de la o altă mină care avea cenușă mai mare pentru a avea randamentul necesar pentru termocentrala Mintia, de lângă Deva. Acum, termocentrala este închisă și urmează să fie retehnologizată pe gaze. În general, și tovarășii trimiși de la București primeau „un Kent, o cafea, o atenție, o măslină, cum se spune, și negociam, pentru că așa obțineam noi un mic bonus la producție“, dezvăluie el.
„Nu erau ciori câte elicoptere zburau pe aici“
Viața minerului în general a fost una periculoasă. Știau când intră în mină, dar niciodată când și cum ies: „S-au întâmplat multe tragedii de-a lungul timpului în toate minele. Nu doar la noi în zonă, ci peste tot în lume nu există mină fără morți. Pericolul din Valea Jiului îl reprezentau exploziile, întrucât la minele de aici, zăcământul emană metan, pe lângă hidrogen sulfurat și alte gaze“.
Ca să înțelegem pericolul, trebuie să explicăm cum ajung exploziile să curme vieți în subteran. În profilul galeriei se dau găuri, se încarcă cu dinamită și se pușcă. Aceste operațiuni sunt controlate, însă de-a lungul timpului au fost explozii de acumulări de gaze. Una dintre victime, un coleg de-ai săi, a fost prins exact lângă o nișă cu jumătate din corp afară și a fost practic secționat. Un alt prieten al său, un electrician, a murit electrocutat. „Asta înseamnă mineritul“, lăcrimează el, ca un copil, când își amintește tragediile cărora le-a fost martor.
Însă, spre deosebire de alte mine, cum ar fi Lonea, Vulcan sau Livezeni, mina Dâlja a făcut mai puține victime. „Îmi aduc aminte de Livezeni, în anii ’80, când zburau elicopterele pe aici. Nu erau ciori câte elicoptere zburau pe Valea Jiului ca să salveze minerii“, retrăiește el iar și iar acele clipe de coșmar. În noiembrie 1980, două explozii succesive în subteran au dus la moartea a 53 de mineri, salvatori minieri şi militari în termen care lucrau în mina Livezeni. Alte 77 de persoane au fost grav rănite. „Când e nevoie, ești acolo. La început, fiecare mină avea o echipă de salvare, apoi s-a înființat un departament al Combinatului Minier, care se ocupa doar de salvare“.
UN MINER LA MIAMI
„Am vrut o pălărie de cowboy, de unde s-a filmat «Dallas»“
Odată cu închiderea minelor rând pe rând, zona a început să fie depopulată. Foștii mineri, mulți dintre ei aduși din zonele neindustrializate ale Moldovei, și-au încasat salariile compensatorii, le-au cheltuit, și apoi s-au întors de unde au venit. Dar mulți au și rămas, așa cum este cazul inginerului geolog Paul Angelescu, care și-a făcut aici o familie și o viață. A trăit, pe rând, prefacerile Petroșaniului și ale întregii zone miniere. A văzut cum se închid și cum dispar pe rând fabricile, întreprinderile, cum se închid minele. A trăit și în zona declarată defavorizată și a văzut cum regiunea încearcă să se salveze prin turism. „Acum, nu mai este poluare. Într-adevăr, zona este superbă pentru turism, dar în Parâng turismul s-a făcut haotic. Fiecare și-a construit o căbănuță în alt stil. Când a fost declarată în anii ’90 zonă defavorizată, aveau ceva facilități cei care investeau, dar prea puține“. În toată Valea Jiului mai funcționează doar câteva mine: Lupeni, Vulcan, Livezeni și Lonea, prea puține pentru a capta toată forța de muncă.
„Americanii au un singur Dumnezeu: dolarul“
În primii ani după Revoluție, inginerul geolog Paul Angelescu a ajuns în SUA. Spune că prima dată e frumos, e palpitant. „Prima dată am fost în Texas. Am vrut și eu să-mi cumpăr o pălărie de cowboy, dar m-am dus s-o iau de la Southfork Ranch, unde s-a filmat celebrul serial de televiziune «Dallas». Costa 600 de dolari, pentru că avea semnăturile actorilor“, râde el.
Era anul 1991 și în prima seară am fost la cumpărături la un hipermarket. „Noi spunem aici hipermarket, dar acel hipermarket avea 3.600 de locuri de parcare. Și când am văzut bogăția aia, că nu exista un aliment pe lumea asta să aibă un nume și să nu-l găsești acolo, am rămas uimit. Noi, venind din sărăcia din România, unde aveam rafturile goale acolo, să vezi atâta bogăție părea ceva ireal“, își amintește el.
A cutreierat SUA și a ajuns și la Miami, dar nimic nu l-a determinat să rămână acolo: „Prima dată mi-a plăcut, a doua oară la fel, a treia oară nici măcar nu mai vedeam. Problema este că dacă mergi să stai o săptămână, două, te duci, vezi muzee, vezi ce ai de văzut și ai plecat. Dacă stai mai mult, cum am avut ghinionul să stăm noi întrucât ne-a prins pandemia în SUA, se schimbă treaba. Nu zic că a fost un chin, dar intri în sistem și, în momentul în care intri în sistem, e ca bulgărele de zăpadă, te rostogolește, începi să ai aceeași concepție ca americanii“.
Ce i-a displăcut atât de tare la americani? El spune că aceștia sunt foarte primitori, dar reci. „Noi discutăm de neveste, de amante, de prieteni, de pasiuni, de pescuit, de știu eu ce, de orice. Ei n-au decât o singură relație, dacă-i de prietenie, în care trebuie să fii la același nivel social, la același nivel financiar și să ai un interes comun, altceva nu există. Ei n-au decât un singur Dumnezeu, care se numește dolar. Și în afară de asta e vorba de cultură, care este cu totul şi cu totul opusă culturii noastre. Noi am fost educați, părinții noștri născuți în anii ’30-’40, educați la rândul lor de o generație care a fost educată în sensul, hai să-i zic, al bunului-simt, cu rigorile societății, cu respectul față de ceilalți etc. Pe când la ei, nu l-am văzut sau nu l-am simțit“, este percepția lui despre societatea americană.
Lumile Americii
Acolo există trei lumi: o lume a celor foarte bogați, o lume de mijloc care trăiește cu mici griji de la o zi la alta, dar și lumea celor săraci, o sărăcie pe care, spune inginerul, în România n-a întâlnit-o. Spre exemplu, spune el, pe riviera Atlanticului este etalată bogăția: „Este o bogăție din aia zdrobitoare, stridentă, cu vile uriașe, iahturi de 50-100 de metri. Mergând spre vest, urmează autostrada. Treci de vilele astea uriașe și începe să scadă bogăția la vreo 50 de mile. Odată, m-am oprit lângă câteva case dărăpănate, unde se simțea mirosul ăla de lemn mucegăit și dinăuntru se auzeau voci. La fiecare intersecție găsești cel puțin trei-cinci cerșetori cu câte o hârtiuță în mână și cu paharul: «Și tu poți să ajungi ca mine», «Și eu am pierdut totul»... Este interesant de studiat societatea lor. Însă ceea ce mi-a plăcut este faptul că au legi de 200-300 de ani care funcționează și astăzi și se aplică indiferent cine ești“.
Petroșani rămâne „acasă“
De fiecare dată s-a întors la Petroșani, loc pe care îl numește „acasă“. El este de părere că, dacă vrei să emigrezi în America, „pleci la tinerețe, la 20 de ani, când nu ești rutinat, când nu ești format. La bătrânețe ai tabieturile tale“.
Una dintre pasiunile sale a rămas, din tinerețe, radioamatorismul, „microb“ pe care l-a prins în anul 1961, când l-a urmărit cu atenție pe un vecin care construia aparate de radio cu tuburi cu galenă (galena fiind primul detector). Încet, încet a început să construiască și el, a citit mult, și acum, el și alți zeci de români fac parte din Federația Română de Radioamatorism. Și întrucât vorbesc prin stație, între ei s-au legat relații de prietenie. În fiecare an se întâlnesc împreună cu familiile în diferite locuri din țară: pe crestele munților, la malul mării sau chiar în Bulgaria. „Așa s-au născut relațiile de prietenie, de multe ori de întrajutorare, pentru că noi avem nevoie de un schimb de materiale, piese radio și, bineînțeles, de informații“.
Se încarcă comentariile...
