Exclusiv Istoricul care a negociat aderarea României în UE: „Revizionismul care a dus la Al Doilea Război Mondial e foarte prezent astăzi”
0Există o alianță a liderilor cu concepții revizioniste care merge până la pretenția modificărilor teritoriale ale unor state, susține istoricul Vasile Pușcaș. Aceasta semnalează posibilitatea apariției altor focare conflictuale ce pot deveni interacțiuni armate la nivel regional și chiar mondial.
Istoricul și diplomatul Vasile Pușcaș și-a lansat la Cluj-Napoca pe 1 Decembrie 2025, de Ziua Națională a României, cel mai recent volum al său, intitulat „Magna Civitas. The Worlds of Our World”.
Teza centrală a volumului subliniază că sistemul internațional se află într-o tranziție continuă, departe de a fi încheiată. Autorul crede că viitorul nu va fi marcat de o ordine unipolară sau bipolară rigidă, ci ca pe o „lume multipolară”, o „lume a lumilor” (a world of worlds). Istoricul specialist în relații internaționale crede că această Magna Civitas (Marea Cetate) va fi guvernată de un echilibru extrem de delicat între puteri și interdependențe, care necesită un nou cadru funcțional.
Cu această ocazie profesorul Vasile Pușcaș a acordat un interviu pentru „Adevărul”.
„Suntem într-o stare de haos-dezordine globală”
Remus Florescu: Care a fost motivația publicării acestei sinteze despre relațiile internaționale post-1989 și cum s-a conturat conceptul de Magna Civitas în analiza dumneavoastră?
Vasile Pușcaș: De la bun început afirm că principalul imbold la editarea volumului despre care vorbim a fost preocuparea foarte intensă a lumii de astăzi de a regăsi un echilibru funcțional în competiția celor mai puternici actori ai sistemului internațional contemporan, fie ei state, corporații, grupări de interese etc. Apoi sunt exprimările mele profesionale și intelectuale din ultimele trei decenii și jumătate care au explorat căile de transformare a sistemului internațional post-Războiul Rece. Nu în ultimul rând, m-au încurajat să elaborez studiile incluse în volum experiențele proprii cu mediile politico-diplomatice din America și Europa, după 1990,”punctul de observație” permanent fiind România. Altfel spus, este opinia elaborată a unui istoric-participant din România care s-a străduit să ofere cititorilor interesați câteva posibile răspunsuri la subiecte și probleme internaționale care frământă azi liderii politici și de afaceri, dar și cetățenii de pe toată Planeta.
Termenul Magna Civitas a fost vehiculat în sec.al XVIII-lea, atunci când s-a lansat și termenul de Relații Internaționale, acesta explicând realitatea interconectării statelor și altor entități din sistemul internațional. În acest volum, eu i-am dat sensul de Marea Comunitate, pentru că astăzi constatăm nu doar interconectarea, ci și interdependențele multiple ale tuturor civilizațiilor create de OM pe acest Pământ, până la nivel de persoană. Nu înseamnă că “ciocniri” între civilizații nu vor mai exista-vorba lui S.Huntington-, dar speranța mea este că vor domina raporturile de cooperare. Așadar, trăim permanent într-un mediu al interdependențelor complexe care, cred eu, ne-ar determina să dezvoltăm relații parteneriale și alianțe care să faciliteze crearea bunurilor comune-locale, naționale, regionale, globale-drept suport al generării bunurilor individuale ,private.
Cum vedeți funcționarea practică a lumii în această multipolaritate interdependentă în raport cu crizele internaționale recente și mă refer, în principal, la situația din Ucraina?
Trăim într-o lume caracterizată printr-o complexitate cum nu s-a mai întâlnit în vremurile trecute. De aceea, cetățeanul așteaptă ca liderii să propună societății soluții cât mai simple și eficiente. Situație care solicită acelorași lideri un grad înalt de cultură socio-politică și sofisticare pentru guvernarea locală, regională și internațională. În cazul că un astfel de leadership lipsește, se impun formule populiste, autoritare, totalitare etc. Din punctul de vedere al sistemului internațional, actualmente suntem într-o etapă când vechiul sistem stabilit după al doilea război mondial, cu amendamentele contextuale post-Războiul Rece, nu mai funcționează, dar actorii internaționali nu au fost capabili să propună conceptul unui nou sistem internațional. Astfel că suntem într-o stare de haos-dezordine globală. Este proclamat un anume multilateralism, în sensul că toți actorii se pot exprima în voie, desigur cu apanajul interesului propriu și al resurselor de putere de care dispun. S-a dat startul într-o competiție deschisă care poate duce foarte ușor la conflictualitate. Interdependențele complexe se manifestă cu intensitate sporită, fiecare stat sau corporație străduindu-se să evite relaționările dominate de asimetria dependențelor. Marile Puteri s-au așezat pe un platou partenerial în care să stabilească raporturi ierarhice nu doar între ele, ci și în regiunile apropiate ori în cele strategice. De aceea, statele ori actorii de piață caută să realizeze conexiuni parteneriale și alianțe în zonele limitrofe, dar și raporturi strategice regionale, așteptând sau incitând la codificarea unei conduite de sistem internațional.
Acesta este contextul în care a apărut conflictul ruso-ucrainean, el fiind o expresie tipică tendinței de a genera o schimbare a sistemului internațional prin război, o repoziționare de putere în relație cu celelalte Mari Puteri. Inspirația liderilor de la Moscova a venit din cazuistica celor două războaie mondiale din secolul trecut, dar și din expresiile imperiale ruse ale secolelor anterioare. La care s-au adăugat anumite caracteristici idiosincratice ale liderului de la Kremlin. Și ar mai trebui adăugat faptul că liderii celorlalte Mari Puteri au evaluat greșit semnalele conducătorilor Rusiei, bazându-se mai mult pe teoria omului rațional. Personal, nu cred că ar trebui să dăm vreodată războiului valențe constructive în adoptarea unui nou sistem internațional, căci acesta poate rezulta doar din proiecția creativă a negocierilor derulate pentru binele tuturor actorilor internaționali. Acesta este și un mesaj principal al volumului de față.
„Revizionismul care a dus la cel de-Al Doilea Război Mondial e prezent și astăzi în dezbateri”
Secțiunea dedicată Tratatului de la Trianon(1920) propune o interpretare echilibrată, dar critică față de politicile revizioniste. Care credeți că este impactul actual al mitologizării Trianonului în discursul politic ungar?
Am inclus subiectul Tratatului de la Trianon pentru că poate exemplifica modul cum se gestionează comportamentul actorilor care compun „regiuni strategice”. Acestor tipuri de regiuni, eu le dau o semnificație importantă în demersul de reconfigurare a viitorului sistem internațional. Iar Europa Centrală este o regiune strategică. În altă ordine de idei, de istoria Tratatului de la Trianon se leagă tema revizionismului în perioada interbelică, cel care, luat ca drapel de luptă de liderii naziști ai Germaniei, a dus la declanșarea celui de-al doilea război mondial. Revizionism pe care-l constatăm a fi foarte prezent în dezbaterile teoretice și politice de astăzi, desigur tot în contextul inițiativelor de negare a vechii ordini internaționale, al propunerilor și sugestiilor de refacere a următorului sistem internațional.
Ungaria, la momentul constituirii sale ca stat național, după primul război mondial, fiind recunoscut ca atare prin Tratatul de la Trianon(4 iunie 1920), a avut o elită care a încorporat în ideologia sa națională mitologia Trianonului ca element de negare a acelui tip de modernitate statală. Revizionismul ungar s-a născut chiar în perioada când s-a elaborat și aprobat Tratatul de la Trianon, a continuat fără întrerupere, cu intensități și nuanțe diferite, până în zilele noastre. Este indiscutabil că revizionismul, nu doar cel ungar, a contribuit nemijlocit la dislocarea sistemului internațional postbelic și a luat chiar forma utilizării forței, așa cum s-a întâmplat în Europa estică. Putem constata chiar existența unei alianțe a liderilor cu concepții revizioniste, mergând până la pretenția modificărilor teritoriale ale unor state. Ceea ce semnalează posibilitatea apariției altor focare conflictuale care, la un moment dat, pot deveni interacțiuni armate la nivel regional și chiar mondial.
Cum explicați rezistența remarcabilă, în timp, a granițelor stabilite prin Tratatul de la Trianon, în comparație cu alte aranjamente teritoriale postbelice?
Stabilirea frontierelor postbelice ale statelor naționale din Europa Centrală nu a fost un proces politic și tehnic ușor. Politic, deoarece mai persistau mentalități imperiale și dominatoare care nu acceptau realitatea statelor naționale ,așa cum au fost concepute prin sistemul autodetrminării naționale. Tehnic,pentru că existau regiuni cu o mixtură etnică istorică, ceea ce făcea greu de trasat linii de demarcație etnice. Cu toate acestea, majoritatea noilor state naționale din regiune au acceptat propunerile experților europeni și americani, care și-au desfășurat activitate și pe teren, iar după semnarea tratatelor de pace s-au concentrat asupra politicilor de dezvoltare. Desigur, excepția a constituit-o Ungaria care, așa cum se exprima un istoric specialist în evoluția granițelor din zonă, a preferat “cultul revizionismului”, ”obsesia națională” a schimbării frontierelor pentru gloria trecută și dominarea altor teritorii și populații nemaghiare. Mulți autori contemporani consideră că aderarea acestor state la Uniunea Europeană și intrarea în Schengenland va “spiritualiza” aceste frontiere și va dispărea visul revizionist. Dar ceea ce se întâmplă la frontiera estică a Uniunii Europene, avertizează un alt cercetător al frontierelor, ne demonstrează că mai există granițe contestate în zonă și acești „strigoi”(Robert Kaplan) pot da naștere unor primejdii într-un „viitor necunoscut”. Însă avertismentul despre viitor, noi ar trebui să-l analizăm și prin prisma experienței istorice a anilor ‘40, din secolul trecut, când competiția în regiune a Marilor Puteri a dus la redesenări ale frontierei statului român în provinciile Basarabia, Bucovina, Transilvania. Care au generat și imense drame și tragedii umane.
„Liderii politici nici nu s-au obosit să elaboreze o strategie de integrare europeană”
În volum semnalați o laxitate a instituțiilor românești în perioada post-aderare. Cum a influențat această vulnerabilitate modul cum România este percepută în regiune?
După aderarea la Uniunea Europeană, liderii României au propus o atitudine de laissez faire, laissez passer, de tip sec.al XIX-lea, îmbinată cu tradiționalul politicianist, atât de bine descris de C.Rădulescu-Motru. Aceasta în vreme ce statul român trebuia să-și dezvolte capacitatea administrativă de interacțiune cu instituțiile europene și capacitatea de negociere pentru a face față competiției statelor membre ale UE. Iar toate acestea puteau fi realizate pe un fond de aplicare a politicilor publice de dezvoltare a României, pentru ca „greutatea” acesteia să sporească în Uniune. Or, așa ceva nu s-a întâmplat pentru că liderii politici de la București nici nu s-au obosit să elaboreze o strategie de integrare europeană,post-2007,un plan de țară care să individualizeze pozitiv România în interacțiunile parteneriale europene. Dealtfel, nici astăzi nu avem o viziune clară de abordare a proiectului integrării europene și nici o arhitectură valabilă de participare la întregul proces decizional european. De aproape două decenii suntem subiect al contagiunii cu fenomenele și politicile de dezvoltare europene, cu Piața Unică a UE. Ceea ce explică și nivelul discutabil al performanțelor noastre ca membru al Uniunii Europene. Dar despre acest subiect nu intenționez să mai vorbesc, deoarece am făcut-o de nenumărate ori în acest ultim sfert de veac.
Ce Europă credeți că se va contura după ce se va finaliza războiul din Ucraina? Cum ar putea România să joace un rol mai important în această nouă Europă?
După 2004,Uniunea Europeană a promis de mai multe ori că va realiza schimbări structurale care să o poziționeze favorabil în sistemul internațional. Din păcate a făcut doar adaptări la stări de criză, căci încă nu s-a ivit acel set de lideri europeni care să-și asume o viziune coerentă și ca proiecție a Uniunii pe termeni mediu și lung. Să sperăm că se va întâmpla o minune după terminarea războiului ruso-ucrainean. Ceea ce observ eu, de aici din România, este că deja lideri ai unor state fondatoare ale Uniunii conversează despre o nouă fază a integrării europene pe care o vor concretiza curând, căci altfel Europa pierde trenul actorilor majori ai viitorului sistem internațional. Sunt semnale de speranță pe care eu le detectez de aici, iar celor care continuă a cânta prohodul Uniunii Europene le spun că o Uniune va renaște și o va face pe fundalul intensificării integrării europene. În ce formă, cu ce membri și resurse încă nu pot preciza. Dar mi-ar plăcea să cred că astfel de intenții preocupă și decidenții români, că ele sunt operaționalizate reformist de liderii din București, atât la nivelul țării cât și în Uniunea Europeană. Căci dacă asemenea teme se încadrează doar în dezbaterea Cadrului Financiar Multianual este prea puțin și pasager. România trebuie să aibă un plan de țară care să accelereze dezvoltarea societății românești pe coordonatele accentuării integrării europene și participării la reconfigurarea viitorului sistem internațional, nu doar politico-diplomatic, ci și economic, comercial, financiar, cultural etc.
„Românilor le urez să conștientizeze că de ei depinde existența unei noi elite”
Pe rețelele sociale nostalgia comunistă devine tot mai virală, iar mesaje idealizate despre Ceaușescu ajung la milioane de tineri, atrage atenția o analiză a IICCMER. Cum vedeți această tendință? Ce se poate face?
Semnalele despre acest fenomen sunt mai vechi și ele au tot sporit în acuitate și gravitate. Nu voi intra în dezbateri sociologice sau de altă natură, dar cred și eu că acesta exprimă o nemulțumire crescândă față de modul cum leadershipul politic național și local a exercitat guvernarea. Cetățenii percep că liderii politici guvernează doar pentru ei înșiși, iar nu pentru dezvoltarea societății, pentru binele tuturor. Cred că, astfel, este iarăși respins politicianismul pe care l-am menționat. Dar fenomenul nu poate fi disociat și de cadrul mai larg al avansului populismului, autoritarismului, totalitarismului pe un teritoriu al slăbirii democrației, statului de drept și comportamentelor oligarhice ale unor elite economice și politice contemporane. Dezechilibrele și inechitățile societale, crizele sociale favorizează manifestările radicale, atât de dreapta cât și de stânga. Dacă în loc să învățăm din Istorie, doar repetăm greșeli din Istorie probabil va trebui să facem față și unor provocări neplăcute și nedorite de cea mai mare majoritate a cetățenilor!
Ce lecții esențiale din studiile de caz privind MFN și aderarea la UE considerați că sunt relevante astăzi pentru diplomații și negociatorii români?
Deși sunt profesor, în actualul context nu-mi permit să dau lecții nimănui. Spusele de mai sus sunt doar opinii personale, provocate de întrebări jurnalistice. Aș menționa doar două aspecte pe care și eu le-am învățat de la alții și din propria experiență în negocieri foarte grele și cu miză deosebită: 1)nu suntem și nu vom fi o Mare Putere, iar pentru a ne realiza interesele în cadrul interacțiunilor de cooperare-confruntare din sistemul internațional va trebui să ne creăm și dezvoltăm capacități eficiente de negociere, nu doar politico-diplomatice, ci și comerciale, economice, financiare etc.; 2)și în cazul negocierii Clauzei Națiunii, dar și pentru aderarea la Uniunea Europeană, mi se spunea foarte frecvent, la București și în alte Capitale, că România nu va putea reuși, iar răspunsul meu era cel al unul mare politician și democrat care a realizat și Marea Unire: „Nu se poate să nu se poată!”. Iar cu voință, inteligență strategică și de acțiune, cooperare și Credință, eu am putut străbate calea unor negocieri teribil de complexe și dificile aducând României obiectivele pe care și le-a dorit. De aceea, le urez tuturor negociatorilor români să aibă ocazia de a ne aduce cât mai multe și pozitive din roadele muncii lor!
Se încarcă comentariile...
