Ultimul conflict armat religios de pe continentul european: ziua în care Marea Britanie și Franța au declarat război Rusiei VIDEO

În luna martie a anului 1854, Marea Britanie și Franța au declarat război Rusiei. Războiul Crimeii este unul dintre ultimele conflicte religioase de pe continentul european.

Războiul Crimeii a durat din 28 martie 1853 până în 1856 și a fost un conflict armat dintre Imperiul Rus, pe de-o parte, și o alianță a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei, a celui de-al doilea Imperiu Francez, a Regatului Sardiniei și a Imperiului Otoman, pe de altă parte.

Războiul Crimeii, conflictul care a schimbat balanța puterilor în Europa Arhivă

Conflictul a făcut parte dintr-o lungă competiţie între principalele puteri europene pentru influnţă asupra teritoriilor din Imperiul Otoman care se afla în declin.

Războiul a fost purtat, în cea mai mare parte, în Peninsula Crimeea, deşi au fost organizate şi mici campanii în estul Anatoliei, în Caucaz, la Marea Baltică, Oceanul Pacific şi Marea Albă. În Rusia, acest conflict este cunoscut şi ca "Războiul Oriental", iar în Marea Britanie a fost numit şi "Războiul rus".

Ciocnirea imperiilor

Războiul Crimeii este unul dintre ultimele războaie religioase de pe continentul european şi primul conflict în care un rol semnificativ în declanşarea sa l-au avut presa şi opinia publică occidentală.

De asemenea, a existat o puternică conexiune între aceşti doi factori, întrucât presa a raportat prompt publicului evenimentele prin toate mijloacele de comunicare existente: telegraf, presă scrisă şi observatori, reporteri independenţi.

„Istoricii ar putea răspunde că Războiul Crimeii merită o atenție permanentă, deoarece a schimbat balanța puterilor în Europa, slăbind Rusia, întărind Imperiul Otoman pus în pericol și făcând din Franța cea mai importantă forță militară europeană, în timp ce Marea Britanie a rămas forța navală cea mai însemnată. Austria a câștigat în putere, atât Germania cât și Italia au obținut unificarea de mult așteptată, iar Statele Unite, care nu au fost nici pe departe un observator inocent în războiul Acesta, și-au folosit relațiile de prietenie cu Rusia pentru a intra în posesia teritoriilor Alaska și Hawaii.

Istoricii militari ar putea adăuga că Războiul Crimeii merită atenția noastră pentru că, în ciuda afirmațiilor contrare ale unor istorici ai Războiului de Secesiune american, a fost primul conflict suficient de bine documentat de către fotografi, primul care a avut loc în epoca telegrafului, căilor ferate și a vapoarelor cu aburi, primul în care minele au jucat un rol important în bătăliile navale și primul care a propus utilizarea majoră a armelor chimice. Au existat până și planuri pentru un submarin și un tanc“, scrie istoricul Robert Edgerton, citat de Historia.

Ciocnirea imperiilor: Războiul Crimeii (1853 1856) Arhivă

Tratativele pentru pace

Negocierile de pace au început în 1856, în Rusia fiind pe tron un nou țar, Alexandru al II-lea. Prin prevederile Tratatului de la Paris din 1856, „planul în patru puncte” propus în 1854 a fost substanțial dezvoltat. În principal, privilegiile speciale ale Rusiei în Principatele Dunărene au fost transferate către grupul Marilor Puteri. Astfel, Țările Române au intrat sub protecția aliaților, iar Moldova a primit înapoi sudul Basarabiei, ocupată de ruși încă din 1812.

În plus, navelor de luptă ale tuturor națiunilor le-a fost interzis accesul în Marea Neagră. Flota rusă fusese deja distrusă în timpul războiului. Mai mult, țarul și sultanul au fost de acord să nu mai înființeze nici un arsenal naval militar pe țărmurile mării.

Tratatul de la Paris a fost valabil până în 1871, când Franța a fost zdrobită de Prusia în războiul franco-prusac. În vreme ce Prusia și alte câteva state germane s-au unit pentru a forma Imperiul German, împăratul francez Napoleon al III-lea a fost detronat, apărând Republica Franceză. În timpul domniei sale, dornic să obțină sprijinul Angliei, Napoleon al III-lea s-a opus cu putere Rusiei în ceea ce privește rezolvarea Problemei Orientale.

Conflictul ruso-otoman nu amenința în niciun fel interesele Franței. De aceea, Franța a încetat politica antirusă după proclamarea Republicii. Încurajată de atitudinea franceză și având și sprijinul cancelarului german Otto von Bismarck, Rusia a denunțat tratatul din 1856. Cum Anglia singură nu era capabilă să asigure respectarea tratatului, Rusia și-a reînființat flota din Marea Neagră, scrie Wikipedia.

Pentru Imperiul Otoman, pacea obținută la Paris după Războiul Crimeii înseamnă, pe termen lung, începutul sfârșitului pentru posesiunile sale din Balcani. Destrămarea începe cu Principatele Române, care aleg un singur domnitor în Țara Românească și Moldova. Firmanul imperial din 2 decembrie 1861 acceptă, cu titlu provizoriu, Unirea, iar în Europa nimeni nu își face iluzii: e doar o etapă în obținerea independenței pentru proaspătul stat român.

Trupele ruse au dezarmat unitățile româneşti

În ajunul izbucnirii Războiului Crimeii şi invaziei armatelor ruseşti în principate, oştirea Ţării Româneşti era alcătuită din 18.881 ofiţeri şi soldaţi, o forţă deloc neglijabilă, bine echipată şi instruită, care, chiar dacă nu avea experienţă de război, putea constitui un factor de putere important, pe care atât Rusia cât şi Turcia au încercat să-l folosească pentru atingerea propriilor obiective, scrie Horia Vladimir Şerbănescu în „Participarea unor unități românești la operațiuni militare în timpul Războiului Crimeii“.

Oştirea Moldovei îşi mărise şi ea efectivele şi se reorganizase în primii ani ai domniei lui Grigore Ghica. Ea era alcătuită dintr-un regiment de infanterie organizat pe două batalioane, a patru companii, dar a cărui organizare nu fusese încă terminată - compania 1 de grenadieri şi a 4-a de vânători a celui de-al doilea batalion fiind în curs de formare. Efectivul acestei unităţi era de 1 165 ofiţeri şi soldaţi. Ei erau înarmaţi cu puşti cu cremene de provenienţă rusească şi de provenienţă austriacă.

Cavaleria moldovenească era alcătuită dintr-un escadron de lăncieri, echipat cu săbii austriece, lănci şi carabine cu cremene numai pentru 16 soldaţi, numiţi carabinieri. Efectivul cavaleriei număra 206 de oameni. Artileria moldovenească era formată dintr-o baterie cu 6 tunuri de 6 funzi şi 2 „haubiţe" (obuziere), fiind încadrată cu 1 78 ofiţeri şi soldaţi. Servanţii erau dotaţi cu tesace.

Paza fluvială a portului Galaţi era realizată prin intermediul unei şalupe canoniere (Brandwacht) deservită de 2 ofiţeri şi 68 de marinari. Paza şi ordinea în teritoriu era realizată prin intermediul unui Regiment mixt de jandarmi, compus din 14 companii, câte una pentru fiecare ţinut al Moldovei şi o a 14-a destinată capitalei Iaşi. Efectivul acestui regiment se ridica la 19 ofiţeri şi 1 322 soldaţi, din care 644 călări şi 678 pedeştri. Jandarmii pedeştri erau înarmaţi cu puşti „conoegăreşti" (de vânători, mai scurte decât cele ale infanteriei), cu cremene, prevăzute cu baionetă, iar cei călări, cu sabie şi lance, unii dintre ei fiind înarmaţi şi cu carabine de cavalerie.

Graniţele Moldovei erau păzite de o companie de pichetaşi cu un efectiv de 500 de oameni, 1 00 dintre aceştia fiind călări şi restul pedeştri. Armamentul consta din puşcă de infanterie, cu cremene, md. 1 830, prevăzută cu baionetă, din cele ieşite din dotarea infanteriei8 . În total, forţele militare moldoveneşti se cifrau la 3.457 ofiţeri şi ostaşi, mult mai reduse decăt cele ale Ţării Româneşti, aflate în plin proces de reorganizare şi echipare.

Cele trei şalupe canoniere ale flotilei muntene de pe Dunăre, precum şi Brandvahta de la Galaţi au fost încorporate în rândul forţelor ruse şi au primit misiuni de luptă la asediul Isaccei. În timpul luptelor din zona Calafatului, ruşii au impus şi participarea a I 00 de dorobanţi călări din Escadronul Mehedinţi. Aceştia au participat la luptele de la Calafat, Salcia şi Cujmiru, unde au înregistrat 8 militari morţi.

În vara anului 1 854, în timpul retragerii din zona Dunării sub presiunea alianţei anglo-franco-otomano-sarde, comandamentul ·ţarist a ordonat, din considerente militare şi politice, ca unităţile româneşti, împreună cu armamentul şi echipamentul aferent, să fie detaşate în Rusia, atât din cauza aportului suplimentar de efective şi materiale pe care oştile româneşti le-ar fi putut fumiza cât şi pentru a împiedica trupele de ocupaţie, cu precădere cele otomane, să-şi întărească forţele.

Această decizie s-a lovit, însă, de opoziţia marii majorităţi a militarilor din ambele oştiri care, mai mult sau mai puţin făţiş, s-au opus intenţiilor ţariste de a-i duce peste graniţă şi de a participa la un război pe care nu îl considerau ca fiind al lor. Trupele ruse au reacţionat cu duritate şi au trecut la dezarmarea unităţilor româneşti.

Tunurile celor două baterii de artilerie muntene au fost confiscate, împreună cu caii de tracţiune. Escadroanele de cavalerie au fost dezarmate la Buzău, iar caii au fost luaţi de trupele ruse astfel încât ulanii s-au văzut nevoiţi să revină pe jos în garnizoana de reşedinţă, Bucureşti. Şalupele canoniere de pe Dunăre au fost şi ele confiscate de către ruşi.

Situaţia cea mai dramatică s-a înregistrat însă în Moldova. Comandanţii ruşi au decis ca oştirea moldovenească să se alăture armatei imperiale şi să o însoţească peste Prut, în Rusia, pentru a continua lupta împotriva coaliţiei anglo-franco-austro-sarde. Generalul rus Osten-Sacken şi hatmanul (şeful oştirii) Moldovei i-au convocat pe toţi ofiţerii din garnizoana Iaşi, la palatul domnesc, pentru a da ordinul de plecare în Rusia.

Răspunsul a venit din partea căpitanului Gheorghe Filipescu, comandantul bateriei de artilerie, care a vorbit în numele tuturor celorlalţi ofiţeri. El a mulţumit politicos pentru onoarea pe care M.S. Împăratul tuturor Rusiilor o făcea oştirii moldoveneşti invitând-o să se alăture armatei imperiale dar a declarat că nu puteau da curs acestei invitatii deoarece ofiterii moldoveni „datorau" serviciul numai ţării lor.

Ofiţerii moldoveni au fost arestaţi şi maltrataţi, fiind ameninţaţi cu execuţia prin împuşcare. Căpitanul Filipescu, molestat fiind de generalul rus Budberg, care-şi ieşise din fire văzând încăpăţânarea ofiţerului moldovean, a replicat cu demnitate: „Nu mă atingeţi, sunt ofiţer ca şi Excelenţa Voastră".

În aceste condiţii, oficialităţile ruse au decis aducerea de trupe de la Focşani pentru a determina oştirea moldoveană să accepte retragerea cu armata imperială în Rusia. Militarii moldoveni s-au baricadat în cazărmi şi au jurat că nu vor părăsi ţara. Trupele de cavalerie şi artilerie au fost adunate în curtea cazărmii de la Palatul Administrativ. Cavaleriştii au refuzat să plece în Rusia, dar au fost convinşi de comandantul lor, colonelul Cafengi, să predea caii şi armele, cu promisiunea că vor fi scutiţi de a mai pleca peste graniţă.

Atunci, au fost înconjuraţi de un batalion rus de infanterie, cu armele la ochi, fiind flancaţi de două tunuri cu fitilele aprinse. Stindardul escadronului şi caii au fost luaţi de cazaci. Aceeaşi soartă au avut şi artileriştii, tunurile lor, dăruite de sultan, fiind capturate în uralele trupelor ruse. Ofiţerii au fost arestaţi, iar trupa a fost internată în tabăra rusă de la Cucuteni. Infanteriştii care tocmai sosiseră în Iaşi, reveniţi din serviciul de etape al armatei ruse, au scăpat de captivitate datorită colonelului Milicescu care a trimis ostaşii la casele lor cu armele şi tot echipamentul.