Secretele celor mai teribile ierni de pe Dunăre. Ce ascundea fluviul devenit punte de gheață
0Mai multe ierni extreme, în care apele Dunării au înghețat, transformând fluviul într-o întindere albă, au rămas în istorie. Oamenii s-au temut de primejdiile aduse de gheață, dar au căutat totodată să profite de oportunitățile aduse de acest fenomen.
Dunărea traversează România pe o distanță de peste o mie de kilometri, conturând de-a lungul ei frontierele de sud și sud-vest ale țării, cu Bulgaria și Serbia. Apele fluviului sunt considerate extrem de riscante, din cauza curenților puternici, a vârtejurilor și a diferențelor mari de adâncime pe distanțe foarte scurte. În timpul iernii fluviul este considerat și mai periculos, însă înghețul, mai frecvent în trecut, îi oferea un farmec aparte.
Fluviul de gheață care captura corăbiile
Din cele mai vechi timpuri, Dunărea a fost o punte de încercare pentru temerari, iar relatările despre înfățișarea ei iarna au intrat în legendă. Izvoarele istorice descriau modul în care anticii se foloseau de Dunărea înghețată.
În urmă cu două milenii, fluviul rămânea acoperit de gheață în timpul iernii, iar blocurile de gheață purtate de ape se scufundau din cauza greutății și a curenților, formând straturi adânci de gheață. Corăbiile care se îndreptau spre Marea Neagră ajungeau complet imobilizate, uneori pentru luni întregi.
„Gheața de pe Istru (n.r. numele dat Dunării în Antichitate) îngheață atât de tare încât înconjoară o corabie comercială aflată în coborâre și o prinde captivă: este inutil să se întindă pânzele; omul din prova nu mai privește înainte; căpitanul nu mai poate mișca cârmele, sunt complet înțepenite. Întreaga navă este prinsă în legăturile gheții și, spun eu, nu mai seamănă cu o corabie, căci nu mai este bătută de valuri, ci pare mai degrabă un deal ridicându-se dintr-o întinsă câmpie sau, pe deplin, un turn de veghe înalt”, informa cărturarul latin Plinius cel Bătrân, în secolul I, în Naturalis Historia.
Atunci când gerul făcea ca Dunărea să înghețe, călătorii și marinarii coborau din corăbii și mutau încărcătura pe mal, așteptând ca iarna să se sfârșească, pentru ca vasul să poată fi eliberat din strânsoarea gheții.
Peștii giganți ai Dunării, scoși de sub gheață
Localnicii de pe țărm profitau din plin de bogăția fluviului înghețat, în care pescuiau cu ușurință.
„Pescarii iau ciocane și sparg gheața unde poftesc, făcând o gaură rotundă până la apă. Ai spune că este gura unei fântâni sau a unui vas uriaș, foarte burduhos. Atunci mulțimi de pești, dorind să scape de gheața care apasă asupra lor ca un acoperiș și tânjind după lumină, înoată cu bucurie spre deschizătură, vin în număr nespus, se înghesuie unii în alții și, fiind prinși într-un spațiu îngust, sunt ușor capturați”, adăuga autorul primei mari enciclopedii romane.
Prăzile erau îmbelșugate, de la crapi și pești-corb la bibani, pește-spadă și sturioni tineri. Sturionii ajunși la maturitate, de dimensiuni uriașe, afirma istoricul, preferau să rămână într-o stare inertă în timpul iernii, ascunzându-se sub stânci sau îngropându-se în nisipul de pe fundul apei. În Dunăre se găseau pești atât de mari, încât localnicii, numiți istrieni, îi scoteau din apă cu ajutorul unor frânghii trase de boii și caii puși în jug.
„De celălalt capăt al frânghiei leagă un cârlig puternic, bine ascuțit, pe care înfige plămânii unui taur și îi coboară în apă drept momeală, ba chiar mâncarea preferată a somnului din Istru, după ce fixează deasupra cârligului suficient plumb ca să nu fie tras la vale. De îndată ce peștele simte carnea taurului, se repede s-o apuce. Apoi, găsindu-și prada, cu fălcile căscate, trage fără grijă de mâncarea fatală care i-a ieșit în cale. Acest lacom, atras de plăcerea gustului, este străpuns de cârlig fără să-și dea seama, iar în dorința de a scăpa de nenorocirea care l-a lovit, zguduie și smucește frânghia cu toată puterea. Când vânătorul își dă seama de acest lucru, este cuprins de bucurie”, nota autorul antic din secolul I d.Hr.
Urma o adevărată luptă pentru scoaterea uriașului din ape, în care boii și caii puși la jug duceau greul, însă, de cele mai multe ori, peștii giganți nu aveau scăpare.
Dunărea, puntea înghețată spre Imperiul Roman
În Antichitate, ținuturile din nordul Dunării erau întinderi mlăștinioase, împodobite de nenumărate lacuri, de la Porțile de Fier și până la Marea Neagră. În timpul iernii, acestea deveneau locuri ideale pentru ca locuitorii din Carpați, care își asigurau traiul din creșterea animalelor, să coboare aici cu turmele, în transhumanță.
„Erau bălțile cu pește, dar mai ales cu floră hidrofilă, care constituia pășunea de iernat pentru turmele Daciei. Turmele erau de o bogăție imensă, și nu numai oi, ci și cirezi de boi. Turmele, cirezile, în stabulație liberă, pe atunci, în Europa «dacică», nu puteau fi pășunate iarna decât în bălțile de pe malul stâng al Tisei și de pe malul stâng al Dunării, până la Nistru. Singura posibilitate de a salva turmele, cirezile de boi, era pășunea cu floră hidrofilă din bălți. Altfel, în Carpați, în pășunile de vară, vitele, iarna, ar fi pierit. Și cu ele și oamenii”, arăta arheologul Sever Dumitrașcu.
În ținuturile Dobrogei, oamenii înfruntau gerul și crivățul, îmbrăcând piei groase de animale, care le acopereau întreg corpul, lăsând să se mai vadă doar fețele, nota poetul antic Ovidius, la începutul secolului I d.Hr. Dunărea înghețată aducea semne de război și jafuri, cu care triburile antice din ținuturile sale nordice erau obișnuite, adăuga autorul exilat la Tomis în anii 8–17 d.Hr., ultimii ai vieții sale.
„Mă înconjoară sarmații, neam de oameni sălbatici, besii și geții, nume atât de nedemne de a fi pomenite de talentul meu. Câtă vreme suflă un vânt mai cald, Istrul care ne desparte ne apără de ei. Când curge, respinge cu apa lui năvala acelora. Când puterea sălbatică a lui Boreas fixează pe loc apa mării sau pe cea care curge în fluvii, pe dată, tocmai pentru că vânturile uscate au făcut Istrul la fel cu pământul, dușmanii barbari năvălesc pe caii lor iuți. Dușmanii sunt călăreți destoinici, trag bine cu săgeata și pustiesc până departe tot ținutul vecin”, informa poetul latin.
În timpul iernii, grupuri de daci, geți și sarmați treceau Dunărea înghețată și năvăleau în provinciile romane Pannonia, Illyricum și Thracia, punând în primejdie zonele de la frontierele Imperiului Roman.
„Dacii trăiesc nedezlipiți de munți. De acolo, sub conducerea regelui Cotisoni, obișnuiau să se coboare și să pustiască ținuturile vecine, ori de câte ori Dunărea, înghețată de ger, își unea malurile. Augustus a hotărât să îndepărteze această populație, de care era foarte greu să te apropii. Astfel, a trimis pe Lentulus și i-a alungat pe malul de dincolo; dincoace au fost așezate garnizoane. Astfel, dacii nu au putut fi înfrânți, ci doar respinși și împrăștiați”, relata istoricul latin Anneus Florus (70 d.Hr. – 140 d.Hr.), descriind raidurile pe care dacii conduși de Cotiso le făceau în ținuturile din sudul Dunării.
Un astfel de raid este surprins și pe Columna lui Traian. Scena XXXI ilustrează dramatic invazia cavaleriei dacilor și sarmaților în Moesia Inferior, în iarna anului 101, înfățișându-i pe războinici trecând Dunărea înghețată, înfruntând curenții și primejdiile fluviului.
„În scena XXXI, artistul a ținut cu tot dinadinsul să ne înfățișeze trecerea Dunării de către aliații lui Decebal chiar printr-un episod dintre cele mai dezastruoase. S-a petrecut aici un accident neprevăzut: ruperea crustei de gheață a fluviului sub greutatea cavaleriei barbare. Dar din faptul că gheața nu a suportat masa cavaleriei transdanubiene, obișnuită dintotdeauna să folosească gerul pentru a trece fluviile ca pe un pod solid, reiese că în acea iarnă frigul a fost mai blajin ca de obicei, formând la suprafața apei o crustă prea subțire”, arăta istoricul Radu Vulpe.
Dunărea înghețată, drumul alb
În secolele următoare, Dunărea a înghețat frecvent în timpul iernii, devenind rută de circulație sezonieră pentru armate, călători, caravane și turme aflate în transhumanță. În epoca modernă, înghețul Dunării pe suprafațe întinse a devenit mai rar, dar unele ierni au rămas celebre datorită acestui fenomen.
„Un drum pe Dunărea îngheţată nu e o întâmplare de toate zilele, şi cine l-a făcut odată îl ţine minte multă vreme, pentru noutatea lui deosebită, pentru frumuseţea lui mare, pentru oarecare neplăceri şi primejdii legate de dânsul. Bordeie de pescari părăsite, luntri strânse între păreţii de gheaţă – atâta se vede în această mare pustietate albă, pe care se plimbă vântul aspru, jucându-se măiestru cu zăpada”, nota istoricul Nicolae Iorga, la începutul secolului XX.
În 1912, Dunărea a fost îngheţată timp de 40 de zile. Iarna anului 1929 a adus însă temperaturi mult mai scăzute.
„Ger năprasnic cum nu s-a mai pomenit niciodată. Dunărea a înghețat la o adâncime de doi metri. Trec automobilele și carele încărcate cu greutăți mari, de la Oltenița spre Turtucaia, ca pe un bulevard. Suntem mulțumiți că a înghețat Dunărea în felul acesta, deoarece cursele poștale le facem mult mai ușor”, relata un poștaș din Oltenița, în 1929, citat atunci de publicația Viitorul.
În 1985, una din iernile memorabile ale anilor ‘80, din cauza valurilor prelungite de frig care au cuprins România, Dunărea a înghețat din nou pe suprafețe întinse în Dobrogea.
„Sloiurile de pe Dunăre s-au încălecat unele peste altele lângă Isaccea, fluviul a înghețat, făcându-se una cu pământul, iar în calea apei s-a iscat un baraj de gheață, care a gâtuit curgerea fluviului. Dunărea a încremenit sub platoșa straturilor de gheață”, informa atunci revista Flacăra.
În ultimii ani, fenomenul înghețului pe suprafețe mari de pe Dunăre, pe teritoriul României, a fost tot mai rar.
Se încarcă comentariile...
