Video România, țara celor peste 2.000 de baraje. Secretele construcțiilor emblematice ale hidroenergeticii românești
0Peste 2.000 de baraje au fost construite în România, unele dintre ele fiind mai vechi de trei secole. În ultimele decenii, ritmul construcțiilor hidrotehnice s-a diminuat, iar instanțele sesizate de organizații mediu au oprit finalizarea mai multor astfel de amenajări.
Peste 2.000 de baraje hidrotehnice au fost construite pe teritoriul României, arată un raport recent al Curții de Conturi. Dintre acestea, aproape 180 sunt baraje de importanță excepțională sau deosebită (încadrate în categoriile A și B), restul fiind considerate de importanță normală sau redusă.
Lacul Oraviței, amenajat de peste trei secole
Cel mai vechi baraj hidrotehnic aflat încă în funcțiune pe teritoriul României a fost construit la Oravița, în județul Caraș-Severin, în Banatul Montan. Povestea sa începe în urmă cu mai bine de trei secole, într-o perioadă în care orașul minier din sud-vestul României intrase sub administrația Imperiului Habsburgic, iar autoritățile imperiale au decis reorganizarea zonei și amenajarea unui lac artificial necesar industriei miniere.
Planurile construirii lacului au fost formulate încă din anul 1719, într-o Ordonanță a Camerei Aulice din Viena, care solicita Administrației Țării Banatului să se implice în mod deosebit în „dezvoltarea comerțului și a minelor de la Oravița, deosebit de binecuvântate de Dumnezeu”.
„Pe harta realizată de ofițerul cartograf D. Haring, la ordinul prințului Eugeniu de Savoia, comandantul suprem al trupelor imperiale din zonă, lacul orăvițean este reprezentat ca o lucrare specială, de interes strategic. Proiectul a fost realizat de căpitanul Iosif Motsidlovsky, stabilit ulterior la Oravița. Barajul și întreaga amenajare hidrotehnică, la care a participat forță de muncă locală, au fost finalizate în 1726 și inaugurate în 1727. Lacul Mare de la Oravița are o suprafață de 8,8 hectare și un volum de aproximativ 11.000 de metri cubi, fiind conceput pentru alimentarea instalațiilor miniere și metalurgice”, informa istoricul Ionel Bota, din Oravița.
În secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, numeroase baraje construite pe teritoriul actual al României au avut un rol industrial, fiind strâns legate de exploatările miniere și metalurgice din Banatul Montan, Munții Apuseni și Maramureș. Multe dintre lacurile lor de acumulare au rezistat trecerii timpului, iar în prezent unele au devenit obiective turistice. Este cazul tăurilor de la Roșia Montană, dar și al lacurilor Văliug (Gozna) și Secu, din vecinătatea Reșiței.
La sfârșitul secolului al XIX-lea, pe teritoriul României au fost construite primele hidrocentrale, iar odată cu ele au fost amenajate lacuri de acumulare și baraje. Cea mai veche dintre ele și-a început activitatea la Sadu, o localitate învecinată Sibiului, și funcționează și în prezent.
Vechile baraje ale României
Multe baraje construite începând din secolul al XVIII-lea nu au avut importanță industrială, dar au jucat un rol esențial în prevenirea inundațiilor, regularizarea râurilor și alimentarea cu apă a localităților. Cele mai vechi dintre ele se găsesc în jurul Timișoarei, fiind amenajate la începutul secolului al XVIII-lea, când orașul a fost reclădit din temelii, după planurile urbanistice coordonate de Curtea Imperială de la Viena.
Canalizarea râului Bega a început în anul 1728, în amonte de Timișoara, când contele Claude Florimond de Mercy, guvernatorul capitalei Banatului, a dispus săparea unui canal destinat asanării terenurilor inundabile din jurul orașului. Lucrările au continuat pe parcursul secolului al XVIII-lea, iar dacă inițial au avut ca scop reducerea riscului de inundații și desecarea mlaștinilor din împrejurimi, canalul a început treptat să fie folosit tot mai intens pentru navigație. Până în 1732, canalul Bega a fost realizat pe o distanță de aproximativ 116 kilometri, până la confluența cu Tisa, făcând posibilă navigația pe ape între Timișoara și Viena.
La începutul secolului XX, majoritatea orașelor mari din România se învecinau cu lacuri de acumulare, iar unele, precum Sibiu, Bacău, Băile Herculane, Cluj, Râșnov, Săcele, Sinaia și Timișoara, beneficiau de hidrocentrale, microhidrocentrale și roți hidraulice, folosite pentru asigurarea electricității la nivel local. Uzinele de celuloză și hârtie de pe Valea Prahovei, uzinele de ciment din Brașov și Fieni, uzinele metalurgice din Hunedoara, Călan, Reșița, Oțelu Roșu, Cugir, Sinaia, fabricile de textile din Brașov și Azuga, precum și alte centre industriale foloseau instalații hidraulice pentru producerea energiei.
Porțile de Fier, barajul care leagă România de Serbia
Dorin Pavel, tânărul inginer care a condus hidrocentrala de la Sadu în primii patru ani de funcționare, avea să devină unul dintre cei mai apreciați specialiști în domeniul energetic din România.
În anii ’30, inginerul Dorin Pavel (1900–1979), apreciat drept „părintele hidroenergeticii românești”, a elaborat Planul general de amenajare a forțelor hidraulice din România, o lucrare amplă care includea schemele a 567 de uzine hidroelectrice proiectate pe toate râurile țării, însoțite de date tehnice și economice detaliate. Planurile sale au reprezentat un îndrumar pentru proiectarea hidroenergetică românească din deceniile următoare, iar multe dintre proiectele sale au fost dezvoltate începând de la mijlocul anilor ’50.
Realizat în anii ’60, pe baza concepției și studiilor elaborate de inginerul Dorin Pavel, barajul Porțile de Fier I, construit între localitățile Gura Văii (România) și Sip (Serbia), pe fluviul Dunărea, reprezintă componenta principală a Sistemului Hidroenergetic și de Navigație Porțile de Fier. Lucrările de construcție a barajului și hidrocentralei au început la 7 septembrie 1964 și au fost finalizate în 1972.
Barajul traversează fluviul Dunărea la kilometrul fluvial 943, în zona cunoscută din Antichitate sub numele de Porțile de Fier sau „Cataracte”, un sector dificil pentru navigație. Construcția are o lungime totală de aproximativ 1.278 de metri și o înălțime de circa 60 de metri, iar lacul de acumulare creat în amonte se întinde pe o suprafață de peste 100 de kilometri pătrați. Pe lângă rolul în producerea de energie electrică, amenajarea de la Porțile de Fier I a vizat îmbunătățirea navigației pe Dunăre, regularizarea nivelului apei și prevenirea inundațiilor în Câmpia Dunării.
Marile baraje din România
Alături de Porțile de Fier, majoritatea marilor baraje din România au fost construite în a doua jumătate a secolului XX. Cele mai multe, peste 200, fac parte din amenajări hidroenergetice care asigură aproape o treime din producția totală de energie a României, estimată la aproximativ 58 TWh pentru 2023, potrivit rapoartelor world-nuclear.org.
În topul celor mai importante baraje din România se află, alături de barajul Gura Văii de pe Dunăre, cele ale hidrocentralelor Porțile de Fier II, Râul Mare – Retezat, Mărișelu, Lotru – Ciunget, Vidraru, Izvorul Muntelui – Bicaz, Ruieni din Banatul Montan și Șugag de pe Valea Sebeșului.
Barajul Gura Apelor, cel mai înalt din România, a fost construit la peste 1.000 de metri altitudine, în Retezat, ca parte a amenajării hidroenergetice Râul Mare – Retezat. Are 168 de metri înălțime, o lungime la coronament de 480 de metri, o lățime maximă la bază de 574 de metri și o lățime la coronament de 12 metri.
Amenajarea cuprinde lacul de acumulare Gura Apelor, de aproximativ 420 de hectare, cu o adâncime maximă de peste 160 de metri și o capacitate maximă de 210 milioane de metri cubi de apă. De asemenea, mai cuprinde hidrocentralele Retezat și Clopotiva (cu o putere instalată totală de 349 MW) și zeci de kilometri de galerii subterane, realizate în perioada 1975–1999.
Barajul lacului Vidra, parte a amenajării hidroenergetice Lotru – Ciunget, este primul mare baraj realizat din anrocamente în România și este situat la cea mai mare altitudine din țară, de aproape 1.300 de metri deasupra mării. Barajul lacului Vidra se înalță la peste 120 de metri, iar suprafața lacului de acumulare depășește 12 kilometri pătrați.
Pe lângă aducțiunea principală dintre baraj și hidrocentrală, constructorii au realizat peste 70 de galerii și captări pentru aducțiunile secundare, care însumau mai mult de 120 de kilometri.
Al doilea mare baraj de pe Dunăre
Barajul Porțile de Fier II, construit în anii ’70 și ’90 pe Dunăre, în zona insulei Ostrovu Mare, comuna Gogoșu, are o lungime totală de peste doi kilometri, incluzând structurile de beton, ecluzele și barajele de pământ.
Sistemul Porțile de Fier II, al patrulea ca putere în România, după Porțile de Fier I, Lotru – Ciunget și Râul Mare – Retezat, are o configurație nesimetrică, Dunărea fiind barată în două fronturi: cel principal pe brațul principal al Dunării și al doilea pe brațul Gogoșu. Cele 16 agregate au fost puse în funcțiune în perioada 1984–1986.
„Obiectivul este compus dintr-o centrală de bază cu 16 agregate de tip bulb (câte 8 pentru fiecare parte, puse în funcțiune în perioada 1984–1986), două centrale suplimentare (funcționale din 1994, cea românească, respectiv din 2000, cea sârbească), trei ecluze (două pe partea română și una pe partea sârbească) și două baraje deversoare (cel românesc pe brațul Gogoșu, cel sârbesc în frontul principal de barare)”, arată Hidroelectrica.
Finalizat în 1960, barajul Bicaz (Izvorul Muntelui) a fost cel mai mare baraj din țară și al patrulea din Europa la momentul inaugurării. A fost construit din beton, cu o înălțime de 127 de metri și o lungime la coronament de 435 de metri.
Ridicat în anii ’60, barajul Vidraru din județul Argeș gestionează un lac întins pe aproape 1.000 de hectare. Are o înălțime de 167 de metri și o lungime la coronament de peste 300 de metri.
Amenajat în anii ’70, pe râul Prut, între România și Republica Moldova, barajul de la Stânca – Costești are o înălțime de 43 de metri și un coronament care depășește 300 de metri.
Proiecte strategice, contestate de organizații de mediu
Mai multe amenajări hidroenergetice începute în România în urmă cu peste trei decenii au rămas nefinalizate. Unele au ajuns în stadii avansate de execuție, însă insuficiența fondurilor, readaptarea proiectelor și procesele deschise de organizații de mediu au împiedicat finalizarea lor.
Printr-o ordonanță de urgență din 2022, Guvernul României a declarat de interes național zece obiective energetice, majoritatea din domeniul hidroenergiei. Acestea sunt: Amenajarea Hidroenergetică (AHE) a râului Jiu pe sectorul Livezeni – Bumbești, AHE a râului Olt – defileu, pe sectorul Cornetu – Avrig, AHE Pașcani pe râul Siret, AHE Răstolița, AHE Surduc – Siriu, AHE a râului Siret pe sectorul Cosmești – Movileni, Complexul Hidrotehnic și Energetic Cerna – Motru – Tismana, etapa a II-a, AHE a râului Olt pe sectorul Izbiceni – Dunăre și CHE Islaz, AHE Cerna – Belareca, precum și valorificarea potențialului energetic solar din zona Sadova – Dăbuleni, Dolj – UAT Sadova.
„Prin finalizarea și punerea în valoare a proiectelor hidroenergetice se adaugă producției anuale românești aproape 2 TWh/an de energie verde regenerabilă, ceea ce conduce la atingerea dezideratului actual al independenței energetice, în condițiile respectării și protejării mediului”, se arăta în nota de fundamentare a proiectului de OUG.
Legislația prevedea continuarea lucrărilor, însă proiectele au continuat să fie contestate de organizații de mediu, unele fiind blocate sau întârziate de procese declanșate de acestea.
Într-o astfel de situație se află amenajarea hidroenergetică Răstolița de pe râul Mureș, începută în 1989 și aflată în stadiul final de execuție. Barajul Răstolița, construit din anrocamente, se înalță la peste 100 de metri, urmând să cuprindă un lac de acumulare de peste cinci kilometri. Proiectul amenajării hidroenergetice, cu o capacitate de 35 MW, urma să fie finalizat în 2025, dar a fost contestat de organizațiile de mediu. Acestea au solicitat în instanță chiar demolarea lucrărilor realizate până în prezent la hidrocentrala Răstolița.
Până în prezent, niciunul dintre proiectele considerate strategice nu a fost finalizat și dat în folosință. În octombrie, potrivit ministrului Energiei, Bogdan Ivan, a fost adoptat un proiect de lege care deblochează investițiile hidroenergetice strategice, considerate esențiale pentru securitatea energetică a țării.
„Prin această lege, repornim lucrările la șapte hidrocentrale strategice, care vor adăuga 214 MW de energie sigură în sistemul național: Răstolița – 35,3 MW, Bumbești – Livezeni – 65,2 MW, Surduc – Siriu (Nehoiașu) – 55 MW, Pașcani (Siret) – 9,4 MW, Cerna – Belareca – 14,7 MW, Cornetu – Avrig / Căineni – 26,5 MW, Cerna – Motru – Tismana II (Baraj Vaja) – 8 MW”, informa acesta, în 16 octombrie 2025.
Barajul construit în patru decenii, rămas fără lac
În afara barajelor construite pentru viitoare hidrocentrale, alte baraje din România au rămas și ele nefinalizate, unele după mai multe decenii. Printer acestea se află Barajul Mihăileni din Hunedoara. A fost realizat în 35 de ani, pe râul Crișul Alb, însă amenajarea lacului său de acumulare a fost blocată în instanță, în urma proceselor deschise de unele organizații de mediu.
Lucrările la Acumularea Mihăileni au început în jurul anului 1985, proiectul fiind necesar pentru aprovizionarea cu apă a localităților și unităților miniere din zona Bradului, dar și pentru prevenirea inundațiilor frecvente înregistrate pe valea Crișului Alb din Hunedoara și Arad.
În 2022, Administrația Națională „Apele Române” a anunțat finalizarea construcției barajului Mihăileni, acesta putând regla debitul Crișului Alb din aval. Amenajarea lacului și a drumurilor de ocolire, realizate parțial, au fost oprite de instanțele din Cluj, în urma unor procese deschise în ultimii ani de organizația neguvernamentală Declic împotriva statului român.
Organizația a reclamat în instanță că noul lac ar dăuna mediului, deoarece ar duce la defrișarea unei păduri de aproape cinci hectare, formată în timp pe terenurile din zona barajului, fapt contestat de autoritățile statului român. Procesele au dus la suspendarea, până la decizia definitivă a instanțelor, a mai multor lucrări nefinalizate la Acumularea Mihăileni din Hunedoara.
Se încarcă comentariile...
