Motivele revoltătoare ale analfabetismului la români. Țăranii erau ținuți intenționat în bezna inculturii iar copiii erau trimiși la muncă, nu la citit
0Până la mijlocul secolului al XIX lea, Principatele Române s-au zbătut în bezna analfabetismului. O categorie foarte limitată de români avea acces la educație. Restul erau ținuți departe de carte din cauza intereselor feudalilor dar și a conservatorismului medieval.
La începutul secolului al XIX-lea, Europa Occidentală intrase deja în prima mare revoluție industrială, iar descoperirile tehnologice făceau ca societatea să se schimbe cu repeziciune. În același timp, la porțile Orientului, Moldova și Țara Românească încă se zbăteau în Evul Mediu. Specialiștii spun că decalajul între Occident și Principate era de cel puțin un secol, una dintre cauze fiind lipsa unui sistem educațional cuprinzător, accesibil și modern. În timp ce Prusia Hohenzollernilor dezvolta cel mai eficient sistem educațional din Europa, bazat în mare parte pe știință și tehnică, pe teritoriul României de astăzi, cei câțiva învățăcei ai „școalelor“ bisericești sau domnești se străduiau să descifreze buchi slavone din „Psaltire“. Analfabetismul era generalizat în satele din România până la începutul secolului XX, iar până la mijlocul aceluiași veac, feudalii cultivaseră o retincență față de învățătură tocmai pentru a controla mai ușor masele de pălmași.
Primele cărți deschise
Până la mijlocul secolului al XIX-lea, în Principatele Române nu a existat un sistem educațional organizat, eficient și generalizat. În Evul Mediu, populația era în mare parte analfabetă. În timp ce în Europa Occidentală și Centrală apăreau univeristăți, la noi, singurii oamenii cu știință de carte erau clericii, iar în cel mai bun caz, unii voievozi și boieri luau lecții de la profesori particulari. În rest, cea mai mare parte a populației nu avea acces la educație.
Au existat doar inițiative sporadice și punctuale ale unor domni cărturari sau dornici de a reforma și moderniza țara, printre care și Constantin Brâncoveanu, Vasile Lupu sau Radu cel Mare. Unii dintre aceștia au deschis școli pe lângă mănăstiri, biserici sau chiar academii domnești. Chiar și așa, numărul celor care ajungeau să învețe carte era limitat, fiind în mare parte copii din familii cu situație materială bună, statut social sau clerici. De exemplu, în 1694, Constantin Brâncoveanu a fondat Academia Domnească de la București, cu predare în limba greacă. În 1741, fanariotul Constantin Mavrocordat, revoltat de analfabetismul şi de lipsa de pregătire teologică ce domneau în rândul clerului, dispunea o serie de măsuri pentru ridicarea nivelului cultural al acestora. Un regulament al școlilor din Țara Românească apare în 1776 atunci când domnul Alexandru Ipsilanti a făcut prima încercare de organizare a unui sistem de învățământ. Erau stabilite veniturile dascălilor, sprijinirea elevilor fără posibilităţi, introducându-se pentru prima dată un sistem de burse acordate de domn, dar și măsuri disciplinare, cu accent pe tactul pedagogic. Chiar și așa, erau măsuri superficiale care nu reușeau să acopere nevoia de educație a unui popor în mare parte complet analfabet.
La muncă, nu la citit!
Tot la începutul secolului XIX au existat și inițiative private, precum cea a marelui hatman Anastasie Bașotă de la Pomârla (astăzi județul Botoșani), prin întemeierea de școli cu fonduri proprii pentru copii de țărani, însă acoperirea în rândul populației tot mică rămânea. Majoritatea covârșitoare a populației era formată din plugari și crescători de animale, fără o altă calificare, fără orizonturi și doar cu o brumă de cultură, cea transmisă prin viu grai, din generație în generație – o situație care pare că nu deranja niciun om cu putere al vremii. Ba dimpotrivă, credeau că învățatul le dăunează și lasă munca câmpului, ba chiar se temeau că nu vor mai plăti birurile și se vor răscula.
„Scopul așezării școlilor prin sate nu este de a da copiilor de țărani învățături întinse și care să urmeze prin colegiuri și pensioane, ci a le înlesni chiar pe lângă casa părintească învățătura cititului și scrisului, unite cu cunoștința religiei și a ocupațiilor lor în lucrarea pământului. Prin urmare, copiii țăranilor, deodată cu învățătura, trebuie să îndeplinească și toată slujba ce sunt datori către părinții lor, ajutându-le în toată vremea la lucrul casei și al câmpului“, se arată într-un răspuns al Eforiei Școlilor din Țara Românească, în anul 1838, la solicitarea serdarului Gheorghe Magheru de a întemeia o școală cu internat pentru copiii de țărani din șase sate ale județului Gorj.
Lăsarea în bezna analfabetismului unei populații întregi a fost și o acțiune premeditată a fețelor bisericești. „Biserica se teme la rândul ei de conținutul instrucției publice și mai ales de rapidul progres al tiparului, al traducerilor, al importurilor de carte care ar face ca lucruri diverse să fie accesibile unei populații prea puțin pregătite să le absoarbă“, preciza Constanța Vintilă-Ghițulescu în „Evgheniți, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernități românești 1750-1860“, publicată la Editura Humanitas. Unele publicații religioase lansau zvonuri false prin care susțineau că învățarea limbilor străine de către femei poate să le contamineze cu moravuri nepotrivite.
„Predicatorul Ecleziastic are pagini întregi de polemici cu privire la utilitatea limbilor străine: cine are dreptul să le învețe și de ce ar trebui să le cunoască? Ele nu pot fi decât dăunătoare, mai ales femeilor, pentru că, prin intermediul lor, cititorul s-ar lăsa contaminat de moravurile străinilor. În fapt, Biserica se protejează, preferând conservatorismul și blamând progresul, în care vede o cauză a crizei morale prin care trece societatea“, arată istoricul Constanța Vintilă-Ghițulescu.
Astfel, țăranii au ajuns să nu mai vadă rostul cărții și nu-i mai lăsau pe copii la școlile făcute de boieri sau de voievozii reformatori. „Pe cei mai mulți dintre țărani nu-i interesează nici măcar învățătura copiilor și refuză să participe la ridicarea unor localuri de școli în satele lor, plângându-se chiar că nu vor și cerând să fie lăsați în pace. (...) Rostul copiilor este cu totul altul decât cel stabilit de lumea urbană și chiar de către puterea centrală: să ajute la nenumăratele munci ale câmpului, să fie mângâiere la bătrânețe. Or, aceste îndatoriri pot fi duse la bun sfârșit și fără prea multă știință de carte“, mai arată Constanța Vintilă-Ghițulescu.
O generație providențială
În Principate, lucrurile aveau să capete o turnură favorabilă odată cu schimbarea mentalităților. De acest aspect s-a ocupat o generație providențială, cea care a pus bazele României moderne, formată din copii de boieri sau negustori bogați care au fost trimiși la învățătură în Europa Occidentală. Acea generație a fost educată la Paris, Viena sau Berlin, tocmai fiindcă pe meleagurile noastre nu aveau unde să-și continue studiile începute la școli domnești sau pensioane private. Sunt nume care au rămas cunoscute românilor, printre care și C.A. Rosetti, Ion C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, Alexandru Ioan Cuza, Vasile Alesandri, C. Negruzzi și mulți alții. Înaintea lor au fost și alții care au încercat să schimbe mentalitățile legate de învățământul laic, în special boierii progresiști care au înțeles importanța învățământului de masă și au ridicat școli pentru copii de țărani pe moșiile lor: Theodor Balș, Anastasie Bașotă, Nicolae Sofian.
Generația lui Cuza, Brătianu și Kogălniceanu a reușit însă ceea ce părea imposibil: unificarea Principatelor Române și punerea bazelor statului național modern. A dat României și printre cei mai buni specialiști în domeniile lor, inclusiv în domeniul învățământului, printre care și Petrache Poenaru, unul dintre cei mai străluciți inventatori, dar mai ales pedagogi români. Această generație a înțeles, observând și modelele occidentale, nevoia unui învățământ modern, accesibil tuturor claselor sociale, ca o condiție sine qua non pentru dezvoltarea societății românești. „Acești tineri boieri ajunși în capitalele occidentale descoperă diferențele acestea enorme dintre realitățile românești și cele vestice, de dezvoltare economică, socială, educațională, de infrastructură. Pe care până atunci doar le bănuiseră prin intermediul cărților citite. Fiii de boieri s-au întors cu ideile franceze, s-au întors cu ideile occidentale. Și practic la noi, momentul 1830-1850 este momentul de ruptură. Nu este o ruptură violentă, dar va fi cea care va schimba societatea românească. Generația de la 1848, de exemplu. Atunci când această generație de tineri intră în conflict cu idealurile, mentalitățile și toate credințele părinților lor. A fost o revoluție a mentalității și a viziunii“, precizează profesorul doctor în istorie Iulian Nechifor.
Se încarcă comentariile...
