Experimentul unic prin brutalitate și sadism derulat în România. Locul unde studenții erau împărtășiți cu urină și fecale

Unul dintre cele mai dure și inumane experimente de reeducare ideologică a deținuților politici a avut loc în România. Aplicat cu o brutalitate extremă, în special asupra tinerilor, acest sistem folosea metode care par astăzi de neconceput, depășind în cruzime chiar și torturile medievale.

Reeducarea prin tortură la Pitești FOTO beta.dela0.ro

Instaurat în anul 1948, cu ajutorul sovieticilor și printr-o grosolană falsificare a alegerilor regimul comunist a declanșat în România o teroare fără precedent. Bazându-se pe sprijinul Armatei Roșii dar și pe agenții sovietici din țară, comuniștii au epurat societatea românească într-un mod barbar. Principalele ținte au fost elitele intelectuale, gospodarii satelor, întreprinzătorii, reprezentanții vechiului regim, reprezentanții partidelor democratice și toți cei care ar fi putut reprezenta, ideologic mai ales, un pericol pentru noul regim.

România a fost transformată, cu un sadism aparte, într-un adevărat lagăr comunist, în care de multe ori elementele cu frustrări sociale, adică țărani și muncitori săraci, oameni cu puțină școală, cu o slabă calificare, au fost asmuțite asupra „dușmanului de clasă”, adică cei care realizaseră ceva până atunci sau se bucuraseră de un anumit statut social. Unul dintre cele mai sinistre episoade ale prigoanei inițiată de comuniști începând cu 1949 și pe tot parcursul anilor 50 a fost așa numitul „Experiment Pitești” sau „Fenomenul Pitești”. Este vorba despre cel mai cumplit experiment de spălare a creierului și conștiinței, de dezumanizare, din Europa de Est. Prin intermediul acestui experiment comuniștii doreau, declarativ, rescrierea memoriei „dușmanilor de clasă” și îndreptarea lor către „valorile” socialismului și bolșevismului. În realitate nu a fost decât un caz șocant de exterminare. 

Makarenko și ideea de „reeducare”

Totul a pornit de la o idee sovietică. Este vorba despre modelul de reeducare a celor consideraţi de regimul bolșevic drept refractari. A fost elaborat de pedagogul rus Makarenko. Acesta a dat teoria dar şi metodele sacrificării personalităţii individului, transformându-l într-un membru al societăţiii fără păreri personale. Numele său complet era Anton Semionovici Makarenko şi s-a născut în 1888 într-o familie de muncitori CFR din Ucraina de astăzi.

A urmat gimnaziul şi apoi pedagogia ajungând învăţător în regiunea Poltava. A fost un simpatizant fervent al bolşevicilor iar după 1920, după Revoluţia Rusă, a devenit unul dintre ideologii regimul comunist. Prin pedagogia sa, Makarenko pregătea „omul nou” sovietic, dedicat partidului şi liderilor acestuia. Este omul care a pus bazele unui sistem pervers de spălare a creierului şi transformarea oamenilor în maşini-unelte ale partidului comunist din Rusia. Makarenko și-a testat metodele în cadrul unei colonii penitenciar pentru copii și tineri delicvenți. Și asta fiindcă fostul învățător bolșevic era convins că metodele acestea pedagogice speciale, de spălare a creierului, erau eficiente doar dacă erau aplicate mai ales până la o anumită vârstă, atunci când subiectul putea fi ideologizat mai ușor.

Ulterior, pedagogia lui Makarenko a fost implementată în cadrul sistemului gulag, adică în lagărele de muncă şi exterminare prin muncă a celor consideraţi de regim indezirabili. Conform principiilor lui Makarenko, deţinuţii trebuiau bine organizaţi şi puşi să muncească cât mai mult. Munca istovitoare le tăia pofta de a gândi, de a cerceta şi găsi metehne regimului. După muncă erau orele de îndoctrinare iar apoi somnul. Iar a doua zi de la capăt. Totodată, Makarenco aplica sistemul opiniei colective. Adică suprima opinia personală. Personalitatea era anihilată cu totul. Deţinuţii puteau gândi doar colectiv. Toţi trebuiau să gândească la fel, adică aşa cum cerea partidul. Makarenko a continuat cu experimentele în colonia Gorki acolo unde a aplicat aceste principii de spălare a creierului. Ulterior pedagogia lui Makarenko a fost împrăștiată în lagărul comunist european dar și în mai toate statele care au îmbrățișat această ideologie. A prins rădăcini în China maoistă și România comunistă.

Nikolski, o fostă pușcărie carlistă și începuturile unui coșmar 

Pedagogia lui Makarenko a fost aplicată în România comunistă în ceea ce avea să rămână în istorie drept „Fenomenul Pitești” sau „Experimentul Pitești”, una dintre cele mai crude și monstruoase aplicații ale spălării creierului și exterminare pe principii ideologice. Principiile de „reeducare” ale dușmanilor poporului au fost aplicate inițial la Penitenciarele din Suceava și Târgșor, acolo unde s-a încercat convertirea ideologică a deținuților, mai ales a celor care aderaseră la Mișcarea Legionară sau la organizațiile de tineret ale acesteia.

La început metodele brutale au fost aplicate cu scopul practic de a stoarce prin violență declarații și dezvăluiri privind identitatea altor suspecți, eventual a celor care făceau parte din Rezistență. Ulterior s-a constatat că metodele nu erau foarte eficiente. Bătuți și torturați, deținuții spuneau ce le trecea prin cap numai să scape.

Așa că s-a decis începerea unui „experiment” de „reeducare” sistematică la pușcăria din Pitești. Era vorba despre o închisoare construită la sfârșitul anilor 30 în timpul dictaturii lui Carol al II lea. Ulterior construcția a fost finalizată în timpul lui Ion Antonescu. Pușcăria era destinată celor care comiteau infracțiuni minore, în general furturi. În această închisoare au fost aduși un prim lot de 1000 de studenți.

„Experimentul de la Piteşti a fost precedat de antecedentele de la penitenciarele Suceava şi Târguşor, unde s-a folosit pentru prima oară termenul de „reeducare”, intenţionându-se convertirea ideologică la noile comandamente ale puterii comuniste. La început legate inextricabil de anchetă, de descoperirea suspecţilor încă nearestaţi, convertirile, care erau finalizate printr-o declaraţie de desolidarizare, şi-au schimbat mai târziu recuzita şi miza. Evenimentele de la Suceava dovediseră că multe din „desolidarizări” puteau fi formale, în ciuda presiunilor şi regimului dur de anchetă. Cum „elementele” cele mai active, recalcitrante şi intratabile erau studenţii încarceraţi, apropiaţi sau membri ai Mişcării Legionare, s-a decis transferarea acestora la Piteşti şi debutul unei formule de „reabilitare pe baze noi”. Primele grupuri de studenţi deţinuţi au fost transferate la Penitenciarul din Piteşti pe 4 februarie 1949”, precizează specialiștii de la CNSAS.

În forma sa „clasică”, experimentul de la Pitești ar fi debutat pe 6 decembrie 1949. În cadrul „experimentului” au fost incluși studenți membri ai aripilor de tineret a partidelor țărănesc și liber, membrii ai Gărzii de Fier, de la seminariile teologice dar și membrii sioniști ai comunităților evreiești din România. Experimentul a fost coordonat de Securitate prin generalul Alexandru Nikolski (Grunberg pe numele său real), la ordinele Anei Pauker, care la rândul ei executa directivele transmise de la Moscova. Scopul era clar, transformarea ideologică a tineretului „reacționar” sau mai degrabă exterminarea unei elite intelectuale în devenire, dar și a celor care le puteau deveni adversari politici din rândul studențimii. „Experimentul Pitești” a fost efectiv un coșmar. 

Atunci când victima devine torționar

Practic, deținuții, elevi, studenți, tineri absolvenți erau puși în fața unei ipostaze inumane, aceea de a deveni torționari. După ce îndurau bătăi, chinuri inimaginabile din partea celor care aplicau inițial „reeducarea”, erau puși în fața posibilității de a colabora cu regimul. Adică a de deveni la rândul lor torționari, tocmai pentru a scăpa de chinul bătăilor și a torturilor născute dintr-o imaginație malefică. Prin această metodă cruntă, fiecare stătea în celulă cu propriul torționar, iar chinul era neîntrerupt până la capotare. Oricare dintre deținuți putea deveni peste noapte torționar.

Nu puteau să ai încredere în nimeni, oricine putea fi un potențial turnător sau schingiuitor.  ”Infractorul conştient că e un element declasat(n.r. convins prin tortură de acest lucru), care nu mai are altă salvare decât sprijinul partidului, îşi ia sarcina de a-i reeduca pe alţii, care au fost în situaţia lui , şi de a-i pune pe drumul cel bun(...)Reeducarea constă foarte simplu, în a-l pune pe torţionar, în aceeaşi celulă cu cel torturat şi a nu îngădui nici o pauză”, scria Ierunca în ”Fenomenul Piteşti”.

Securitatea și gardienii recrutau din rândul deținuților pe cei mai slabi de fire, cei care doreau să colaboreze rapid, dispuși să devină călăii propriilor colegi de celulă. Prin intermediul lor erau aplicate metode securiste, barbare de a afla informații, de a deconspira alți „dușmani ai poporului”, de a mărturisi tot.

„Reeducarea de la Piteşti a fost strâns legată de evoluţia structurii de contrainformaţii din penitenciar, numită iniţial „Biroul Operativ” (martie 1949) şi ulterior Serviciul Inspecţii (mai 1950). Piteştiul a constituit prima încercare consolidată de aplicare a strategiilor informativ-operative, în mediu controlat, având ca principale mize destructurarea conştiinţelor şi obţinerea informaţiilor compromiţătoare, cu orice risc, independent de consecinţe. Strategiile informativ-operative ale Securităţii au fost transferate în rândul deţinuţilor prin practica recrutărilor şi a culegerii de informaţii, pe fondul unui scenariu ritual, marcat de cruzimi greu imaginabile”, spune cei de la CNSAS.

Pur și simplu, pușcăria de la Pitești devenise ca o capcană mortală în care deținuții se torturau unii pe alții, fără liniște, până la epuizare fizică și morală. „A face din deținuți călăii fraților de suferință, a nu îngădui ca celula să fie un loc al solidarității, al odihnei interioare, al refacerii morale. A distruge forţele psihice ale prizonierului, obligându-l nu numai să inventeze crime, nu numai să repete la nesfârsit lucruri în care nu crede, dar si să devina călăul celorlalți”, scria Viorel Gherghiță în „Et ego. Sarata-Pitesti-Gherla-Aiud. Scurta istorie a devenirii mele”.

Deținuți „împărtășiți” cu urină și fecale 

Printre metodele cele mai crunte de tortură se numărau „băile” cu acid și apă rece, umilirea constantă, orbirea cu corpuri luminoase puternice, surzirea, privarea de somn, smulgerea unghiilor, fracturarea coloanei vertebrale, ruperea membrelor și multe altele. Mulți deținuți erau băgați în camere pline cu ploșnițe, alții puși să bea soluții foarte saline și obligați să îndure setea. Alții era efectiv bătuți din senin, luați în pumni în timpul somnului. Alții ajungeau să fie bătuți zile în șir fără oprire, de alți deținuți sau de torționarii Penitenciarului.

„În seara zilei de 20 ianuarie am fost transferat în sinistra cameră patru spital a penitenciarului împreună cu alţi 40 de studenţi condamnaţi. Acolo se aflau alţi 50-60 de deţinuţi, care ne-au primit cu aparentă bunăvoinţă. A doua zi de dimineaţă, după un scurt discurs ţinut de Ţurcanu, ni s-a comunicat că s-a format un comitet de “ reeducare”, care ne va impune şi nouă reeducarea. După aceea, ajutaţi de gardieni, au tăbărât asupra noastră, lovindu-ne în mod sălbatec, cu bâte pregătite dinainte, timp de câteva ore. A fost o veritabilă baie de sânge, după care victimile zdrobite în bătaie şi năucite de ceeace se întâmplă , au fost aşezate în poziţia de “izolare” ( 16 ore pe zi, aşezaţi pe marginea priciului, cu privirea în jos şi interzicerea oricărei comunicări între noi). Această situaţie a durat cam o lună, timp în care Ţurcanu şi câţiva complici, îi lua la rând pe toţi “izolaţii’ , supunându-I la noi torturi, cum ar fi sute de genoflexiuni şi bine înţeles, noi lovituri cu bâtele. Ni se cerea să “demascăm” în scris ( Ţurcanu avea un birou special pentru demascare) tot ceeace nu declarasem la securitate. În această perioadă a fost ucis în bătaie tânărul student băcăuan Niţă Cornel, a murit în urma bătăilor studentul Bogdanovici şi s-a sinucis un medicinist bucureştean, al cărui nume l-am uitat”, preciza Gheorghe Boldur Lățescu în “Reeducarea” prin tortură: Penitenciarul Piteşti 1949 – 50, Piaţa Universităţii 13-15 iunie 1990” pentru Contributors.

Unele torturi depășeau orice imaginație. Studenții de la Teologie erau puși să se costumeze în Iisus Hristos și mânjiți cu fecale erau puși să-i împărtășească pe ceilalți cu urină și fecale. Cel puțin asta mărturisea Alin Mureșan în „Cronica unei sinucideri asistate”. Mulți deținuți erau obligați să stea pe jos, dezbrăcați, în frig, ajungând să moară din cauza pneumoniei. Cel mai cumplit efect era însă depersonalizarea, uciderea morală. „Din toate torturile pe care le-am vazut […] tortura morala a intercut orice imaginatie. De aceea, nimeni nu are dreptul in lumea aceasta sa siluiasca sub niciun motiv intimitatea constiintei aproapelui sau, pentru ca libertatea de constiinta a fost data omului de Dumnezeu. Fiecare dintre noi a fost torturat ca sa-si dea seama ca nu are nicio posibilitate de a se sustrage acestei prostituari morale”, preciza Dumitru Bordeianu în „Mărturisiri din mlaștina disperării”. 

Bestia pușcăriei de la Pitești

Cel mai dur torționar de la Pitești a fost Eugen Țurcanu un individ dubios și cu o cruzime ieșită din comun. S-a născut pe 8 iulie 1925 la Păltiniș, județul Suceava și a fost un simpatizant fervent al Mișcării Legionare, în perioada adolescenței. După 23 august 1944, sesizând schimbarea de raporturi, se pliază perfect pe noile realități și devine un om de bază al comuniștilor, un turnător eficient. În 1948, un tânăr îl toarnă la Securitate și spune că încă se întâlnea cu foștii legionari.

Țurcanu este arestat și condamnat la 7 ani de închisoare. Așa ajunge la Pitești. Țurcanu face însă un târg cu Nikolski și devine deținut-torționar. De altfel, a stat câteva zile la Bucureşti, fiind informat despre misiunea sa. Eugen Ţurcanu se întoarce la Piteşti şi imediat înfiinţează Organizaţia Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste (ODCC). Formează o echipă de deținuți torționari, majoritatea foști legionari, cu ajutorul cărora terorizează, evident sub oblăduirea autorităților și șefilor pușcăriei, pe toți deținuții. Din echipa sa fac parte  Livinski, Mărtinuş, Titus Leonida, Nuţi Pătrăşcanu, Fuchs, Steier, dar mai ales adjunctul său Popa Alexandru, zis Popa Ţanu, un student la agronomie. 

Ca şef al echipelor de reeducare, Ţurcanu se bucura de circulaţie liberă prin Penitenciar, de raţii suplimentare de hrană şi multe altele. Reeducarea pe care o aplica Ţurcanu în puşcărie cu ştirea şi consimţământul autorităţilor se baza în primul rând pe anihilarea psihică. Deţinutul „un element retrograd” trebuia să renege tot ce avea mai sfânt. Erau puşi să se dezică de religie, de prieteni, de familie. Erau obligaţi să-şi denunţe cei mai apropiaţi oamenii şi la urmă pentru a supravieţui să-şi tortureze cel mai bun prieten, rudele sau chiar părintele.

Era pur şi simplu anihilarea personalităţii. „A fost practicată toată gama - posibilă şi imposibilă - a torturilor: diferite părţi ale corpului erau arse cu ţigara, au fost deţinuţi cărora li s-au necrozat fesele şi le-au căzut, cum cade carnea de pe leproşi. Alţii au fost obligaţi să mănânce o gamelă de fecale şi, după ce o vomau, li se înfunda voma pe gât”, scria Ierunca. Țurcanu devenise demonul pușcăriei de la Pitești. Comuniștii au scăpat de el prin 1952, condamnându-l la moarte, după ce în presa internațională apăruseră vești despre atrocitățile de la Pitești. I-au pus în cârcă tot ce se întâmplase. 

Un fenomen unic de anihilare a personalității umane

Prin ceea ce a făcut Țurcanu, echipa sa dar și alți torționari, fenomenul Pitești a fost unic. „Trecutul fiecăruia este analizat punct cu punct, pe temeiul lui trebuie inventată versiunea cea mai monstruoasă cu putinţă. Tatăl, spre pildă, trebuie să apară ca un escroc, un bandit, un şperţar. Cum printre deţinuţi se aflau mulţi băieţi de la ţară-şi deci şi fii de preot-, aceştia din urmă sunt puşi să descrie cu lux de amănunte scenele erotice la care s-ar fi dedat tatăl lor, chiar în altar, să spunem, pe când pregătea cuminecătura. Iar mama e arătată ca o prostituată, deţinutul fiind pus să inventeze, cât mai detaliat scenele la care ar fi asistat chiar el. Despre el însuşi, deţinutul trebuie, în sfârşit, să închipuie cele mai rafinate perversităţi. Nimenea nu scapă până nu acoperă cu noroi, în public, izvoarele vii ale vieţii lui, până ce din trecut n-a dispărut ultima fărâmă de care s-ar putea agăţa apoi spre a-şi reconstitui personalitatea”, scria Virgil Ierunca în „Fenomenul Piteşti”.

Același Virgil Ierunca scria că nicăieri nu a putut fi întâlnită esența criminală a „fenomenului Pitești”. „În Arhipelagul Gulag, din stepele rusești până în centrul Europei, peste tot unde s-a întins imperiul sovietic, arsenalul cruzimii s-a dezvoltat ca într-un mediu natural. Peste tot au existat călăi sadici, torturi de neînchipuit, false mărturisiri, tot atât de false procese, ucidere sistematică prin tot felul de metode, de la inaniție la schingiuiri. Dar nicăieri nu regăsim esența „fenomenului Pitești” care constă în transformarea sistematică a victimei în călău şi dezagregarea ei psihică prin schingiuirea deținutilor de către alți deținuți”, adăuga Ierunca în aceeași lucrare.

Fenomenul a fost oprit în 1952, atunci când abuzurile deveniseră inimaginabile și începea să se afle de ele, inclusiv în presa internațională. În plus, luptele pentru putere din cadrul PCR și epurarea unor foști ilegaliști plus a agenților sovietici a dus la stoparea „experimentului”.