Foto Întâmplările stranii de la originea stațiunii Semenic, perla Banatului Montan: „Oferă mai mult decât Davosul”
0Două întâmplări neobișnuite au dus la înființarea Stațiunii montane Semenic, cea mai populară zonă de agrement din Banatul Montan. În inima munților, se află și satele tradiționale ale boemilor, întemeiate în urmă cu două secole de coloniștii aduși de Imperiul Austriac.
Aflat în sud-vestul României, în Banatul Montan, Muntele Semenic și-a primit numele de la denumirea unei plante alpine endemice, cu flori alb-roz, care înflorește pe pășunile masivului. Timp de secole, Semenicul a fost un ținut pustiu, acoperit de pășuni alpine și păduri seculare, cu culmi domoale ce ating aproape 1.450 de metri altitudine în punctele sale cele mai înalte: Semenic, Piatra Goznei și Nedeia.
Până în urmă cu două secole, Semenicul a fost străbătut doar de păstori, pădurari, cete de haiduci ascunse în codri și, mai târziu, de geologi interesați de cărbunele și minereurile metalice din adâncuri. La poalele sale s-au dezvoltat orașele Anina, Reșița și Caransebeș. Abia în prima parte a secolului al XIX-lea au apărut aici primele așezări omenești stabile ale epocii moderne.
Semenicul animat de satele boemilor
În secolul al XVIII-lea, autoritățile Imperiului Austriac au decis repopularea și dezvoltarea unor ținuturi din Banat afectate de războaiele cu Imperiul Otoman și rămase aproape pustii. Mai întâi, au fost aduse mii de familii de coloniști cu origini germane în zonele de câmpie ale Banatului, unde au fondat așezări noi sau au refăcut sate mai vechi, locuite anterior de români și alte populații locale.
În jurul anului 1826, pe culmile Semenicului, într-o zonă de graniță din sudul Banatului, au fost înființate patru așezări: Lindenfeld (Cracul Teiului), Wolfsberg (Gărâna), Weidenthal (Brebu Nou) și Wolfswiesen (Poiana Lupului), aceasta din urmă, expusă viscolelor, fiind părăsită definitiv în anii următori.
Imigranților li s-au promis pământ arabil și fânețe, scutiri de taxe timp de cinci ani, lemn de foc și de construcție gratuit, pășuni pentru vite, precum și alte facilități. În schimb, bărbații urmau ca, după o perioadă de zece ani de scutire, să îndeplinească serviciul militar pe viață ca „grăniceri” în cadrul comunităților.
La aproape 1.000 de metri altitudine s-au stabilit inițial câteva sute de familii de pemi (germani originari din regiunea Boemiei), nevoite să-și ridice singure adăposturile, care aveau să devină locuințe pentru mai multe generații.
„Clima era deosebit de aspră. Cerealele nu se prindeau, în schimb cartofii, secara, ovăzul și inul mergeau bine. După ce, în 1829, pentru fiecare familie a fost construită câte o casă din bârne, a început defrișarea pădurilor. Recoltele slabe i-au descurajat pe coloniști, care au ajuns să fie dezamăgiți de noua lor patrie. În 1833 au primit permisiunea de a părăsi localitățile”, relata profesoara Helga Weber.
În scurt timp, toate cele patru sate au fost părăsite. Foștii localnici s-au risipit în localități din Câmpia Banatului, unde însă nu au rezistat climei nefamiliare, febrelor și bolilor. Treptat, coloniștii au început să se întoarcă în satele de munte, cu excepția Wolfswiesen, unde nu a mai revenit nimeni.
Viața coloniștilor boemi din așezările montane a rămas dificilă, însă cei mai mulți au rezistat greutăților. La începutul secolului al XX-lea, în satele boemilor din Banatul Montan, călătorii erau întâmpinați de familii numeroase, adesea cu zece copii.
Localnicii își asigurau existența din creșterea animalelor, din muncile forestiere și se ocupau cu producerea mangalului necesar uzinelor din Reșița. Produsele lactate și brânza le vindeau la târgurile din Reșița și Caransebeș, unde coborau la sfârșit de săptămână pe poteci doar de ei știute și pe drumuri anevoioase, greu accesibile chiar și carelor.
Schiorii din Gărâna, în urmă cu un secol
În anii Primului Război Mondial, două evenimente neobișnuite au marcat începutul primelor stațiuni din Semenic, atrăgând atenția medicilor și oamenilor în căutare de odihnă și de tratament și sportivilor asupra zonei din munți, cu sate izolate locuite atunci de vreo 2.000 de boemi.
„Prima întâmplare a avut loc în 1914, când un tânăr inginer silvic, cu puțin timp înainte de a pleca pe front, și-a adus la Wolfsberg (Gărâna) soția grav bolnavă de Basedow, considerând că aici va fi mai ferită de primejdiile războiului. Și atunci s-a produs „minunea” care a făcut să tresară cercurile medicale: după scurt timp, tânăra femeie s-a întors complet vindecată, sănătoasă și plină de viață”, nota ziarul Neuer Weg, al comunității germane din România, în 1959.
A doua întâmplare prin care locuitorii din Gărâna s-au făcut cunoscuți lumii s-a petrecut câțiva ani mai târziu și a fost, la rândul ei, strâns legată de istoria Primului Război Mondial.
„La scurt timp după încheierea marii conflagrații, când granițele se redesenaseră, a ajuns într-o zi vestea în sat: mâine este ultima zi în care coroanele ungurești mai pot fi schimbate la Caransebeș în lei românești; cine pierde termenul își pierde banii. Era mijlocul iernii, drumul spre Slatina, către gara feroviară, era acoperit de zăpadă și impracticabil. Ce era de făcut? Fără prea multă chibzuință, wolfsbergerii și-au legat „scândurelele” (schiurile) sub bocancii greoi și au pornit la drum. Mai întâi au urcat culmea, apoi au alergat ore întregi prin pădurile adânc înzăpezite de lângă Lindenfeld, pentru ca, în final, să coboare în viteză amețitoare de pe ultimele dealuri, direct în oraș, trecând prin fața caransebeșenilor uimiți, până la casa de schimb”, informa ziarul de limbă germană.
Astfel, adăuga publicația, prin acest prim „maraton colectiv pe schiuri”, localnicii din Gărâna au devenit pionierii schiului bănățean, într-o vreme în care pe Semenic nu existau cabane, trambuline, teleschiuri sau pârtii pentru începători, iar puținii schiori din Reșița și Timișoara, priviți mai degrabă ca niște excentrici, puteau fi numărați pe degete.
„Ambele întâmplări au fost însă uitate în vâltoarea crizei de după război, uitate odată cu Wolfsberg și cu oamenii săi, rămași singuri cu nevoile și munca lor grea pe ogoarele pietroase, la o mie de metri deasupra mării. Desigur, medicii nu au uitat vindecarea acelei femei și au recunoscut Wolfsbergul ca fiind unul dintre cele mai bine situate stațiuni de aer de munte, dar cine avea atunci timp și bani să răspundă chemării?”, notau autorii relatării.
Stațiunea cu ape binefăcătoare
La sfârșitul anilor ‘20, Muntele Semenic devenise un loc de pelerinaj pentru mii de români, atrași de legendele legate de proprietățile benefice ale izvoarelor sale.
Câteva bazine naturale de pe creste au fost amenajate și transformate într-un loc de scăldat, un ștrand arhaic în care oamenii erau invitați să se îmbăieze pentru a se vindeca de diferite afecțiuni. În 1935, anul în care Semenicul a intrat formal în circuitul turistic, o cruce înaltă de 12 metri fusese ridicată pe munte, pentru a marca locul de pelerinaj pentru românii ortodocși, la marginea satelor montane locuite de germani romano-catolici.
„Pornind în sus pe culmile păduroase ce străjuiesc Vălingul (n.r. localitatea-stațiune Văliug, în germană Franzdorf, de lângă Reșița, la poalele Semenicului), cale de vreo trei ceasuri de mers pe jos, am ajuns la două izvoare și lacuri naturale, cunoscute în rândul populației drept ape tămăduitoare. Suferinzi de diferite boli și-au găsit aici leac și alinare. Reumatici, paralitici, muți, surzi etc. au venit, s-au scăldat și au plecat, în multe cazuri vindecați. În acest fel, Semenicul a intrat în credința poporului, iar pelerinajele stabilite de comun acord cu părinții Bisericii, pentru ziua de Sfântul Ilie, în fiecare an, au atras tot mai mulți credincioși”, informa ziarul Dimineața în 1935.
În anii ‘30, pe muntele Semenic, au fost amenajate primele cabane turistice, unele pentru muncitorii de la Uzinele Reșiței, altele de către comunitatea germană. Iarna, când nămeții nu izolau complet satele din jurul crestelor sale, în Semenic își făceau apariția schiorii, urcând dinspre Reșița, Caransebeș și Timiș. Viața localnicilor din așezările boeme continua să fie extrem de dificilă, iar după Al Doilea Război Mondial, mulți au început să migreze spre Reșița și Caransebeș, iar alții au părăsit România pentru a migra în Occident.
Munții din jurul Reșiței au devenit însă o zonă de agrement favorită pentru familiile miilor de muncitori stabilite în orașul metalurgic și în centrele miniere din împrejurimile sale. Lacul de acumulare „Trei Ape”, amenajat în anii ‘60, a completat oferta turistică a Banatului Montan, în timp ce legenda izvoarelor binefăcătoare din Semenic a continuat să atragă turiști.
„Au apărut primele tabere de vară pentru copii, muncitorii, sănătoși sau bolnavi, au început să prefere Wolfsbergul (Gărâna) pentru concediu, iar casa de odihnă a sindicatului învățătorilor nu a mai rămas niciodată goală. Ce oferă Wolfsbergul? „Mai mult decât Davos! (n.r. stațiune din Elveția)” — se afirmă cu o doză sănătoasă de patriotism local și chiar se argumentează: Davos vindecă bolnavii de plămâni doar atât timp cât rămân acolo. Wolfsbergul însă a vindecat nenumărați bolnavi, care au rămas sănătoși și după întoarcerea în aerul plin de fum și praf al marilor orașe. Cât adevăr conține această afirmație îndrăzneață nu putem judeca aici; cu atât mai de dorit ar fi ca medicii specialiști să o facă”, nota ziarul Neuer Weg, în 1959.
Satul liniștit, înconjurat de păduri de brazi, s-a dovedit un excelent loc de cură cu aer de altitudine și a adus alinare și vindecare pentru numeroși bolnavi de plămâni, de glande, de nervi și pentru astmatici, arătau publiciștii.
„Astăzi, Wolfsbergul oferă destule motive pentru a fi ales ca destinație de vacanță. Numai ștrandul mare, cu apa limpede de munte, la 20–25°C, situat la o mie de metri altitudine, este deja o atracție. La acestea se adaugă excursiile de o zi, conduse de administratorul pensiunii cooperativei, un foarte bun cunoscător al zonei: la „Trei Ape”, locul de obârșie al Timișului, la cascada de la Șaua Deimert, la păstrăvăria Molid, la poiana „Cuca”, la Tilva Goletz, la instalația de plutărit de la Prislop sau pe culmile dominante ale platoului Semenic, adevărata „platformă de belvedere a Banatului”, de unde privirea cuprinde întreaga măreție a munților și pădurilor bănățene, având la picioare lacul de acumulare Franzdorf, o realizare mândră a muncii omului”, completa ziarul de limbă germană.
Satele din munți aproape părăsite după 1990
Drumul de acces care lega zona industrială a Reșiței de culmile montane era însă dificil, iar stațiunea de la poalele Semenicului nu oferea confortul altor zone turistice. Totuși, în timpul iernii, zăpada acoperea munții timp de patru–cinci luni, iar câteva pârtii amenajate animau zona înconjurată de păduri. Imediat după 1989, febra emigrării în Germania i-a cuprins pe cei mai mulți dintre localnicii satelor boeme din Banatul Montan.
„Imaginea satelor boeme Wolfsberg și Weidenthal, cândva înfloritoare, este tragică. În Weidenthal, poți străbate întreg satul fără să întâlnești aproape niciun om. La porțile caselor neîngrijite atârnă lacături mari sau porțile sunt legate cu sârmă; curțile și grădinile sunt invadate de buruieni. În Wolfsberg, febra emigrării nu a ajuns încă la același nivel, dar dacă nu se schimbă nimic, și acolo se va ajunge la fel”, informa Neuer Weg în august 1990.
Oamenii relatau că inițial nu aveau intenția de a-și părăsi definitiv satele natale, însă după vizitele în Germania și faptul că erau acceptați cu ușurință de statul german, precum și comparația dintre condițiile din satele izolate și Occident, mulți au decis să nu se mai întoarcă prea curând în România.
„După căderea lui Ceaușescu, când emigrarea a devenit permisă, ministrul de externe al RFG, probabil cu bune intenții, a spus că poarta rămâne deschisă, dar că fiecare ar trebui mai întâi să meargă să vadă cum este. Din acel moment a început febra emigrării. Cei care au plecat «în vizită» nu s-au mai întors. Astfel de situații au apărut, desigur, în toată țara, acolo unde trăiau germani. Oamenii își spuneau: dacă toți pleacă, nu vreau să fiu ultimul care rămâne…”, informa publicația.
De la începutul anilor ‘90, stațiunea Semenic și zonele de agrement din jurul ei au intrat într-o perioadă de declin. Investițiile ample în turism s-au lăsat așteptate, vechile moteluri au intrat în paragină, drumul de acces în Semenic nu a mai fost modernizat, iar miile de muncitori care își petreceau aici zilele libere au plecat odată cu închiderea minelor și a uzinelor din Banatul Montan. În ultimii ani, numărul pensiunilor a crescut, iar Semenicul oferă turiștilor zone de agrement accesibile și posibilitatea de a explora zonele spectaculoase din Parcul Național Cheile Carașului – Semenic.
În stațiunile din Semenic turiștii pot schia pe mai multe pârtii (Goznuța, Uriașu, Crucea de Brazi, Semenic – Văliug, Văliug, Muntele Mic, Isai) și se pot bucura de aerul ozonat de munte și de ocazia de a vizita satele boemilor, vechi de două secole.
Se încarcă comentariile...
