Secretele bogățiilor ascunse în munții Banatului. Ce a rămas în urma marilor centre miniere VIDEO
0Munții Banatului și Munții Poiana Ruscă au păstrat unele dintre marile bogății naturale ale României. Aici, resursele naturale au fost cunoscute din Antichitate și au fost exploatate aproape neîntrerupt în ultimele trei secole.
În județele Caraș-Severin și Hunedoara din sud-vestul României, minele de cărbune, fier, aur, argint, cupru, zinc, plumb și uraniu au fost închise până la mijlocul anilor 2000 (video), iar în vechile localități miniere și metalurgice a rămas doar o mică parte din zestrea uriașă a industriei care le-a asigurat, în trecut, existența.
În secolul XX, cele mai multe orășele miniere din Banatul Montan „gravitau” în jurul marilor uzine metalurgice din Reșița, în timp ce combinatul siderurgic Hunedoara se afla în centrul exploatărilor miniere din Munții Poiana Ruscă.
Siderurgia, ținută în viață de câteva sute de oameni
Uzinele metalurgice din Reşiţa au o istorie de două secole și jumătate. Primele două furnale ale Reșiței au fost puse în funcţiune în 1771, iar la mijlocul secolului al XIX-lea au fost înfiinţate uzinele oraşului şi prima cale ferată din România, care a legat Reşiţa de Bocşa şi Ocna de Fier, locurile de unde era adus minereul de fier.
După Al Doilea Război Mondial, uzinele metalurgice Reșița au fost extinse și transformate într-un combinat siderurgic, care în următoarele decenii ajunsese la aproape 15.000 de salariaţi. Mai puțin de 1.000 de oameni lucrează în prezent la oțelăria din Reșița.
O istorie asemănătoare a avut și combinatul siderurgic Hunedoara. Primul furnal din Hunedoara a fost inaugurat în 1884, iar odată cu el a început povestea Uzinelor de Fier.
Centrul industrial s-a dezvoltat în următoarele decenii, beneficiind de resursele bogate de fier din Ghelari şi Teliuc, de importurile de materii prime din Imperiul Austro-Ungar (cocs din Silezia) şi de legătura cu bazinul carbonifer al Văii Jiului.
În anii ’50, Uzinele de Fier Hunedoara au fost transformate într-un combinat siderurgic care ocupa o suprafață de peste 400 de hectare și avea în anii ’80, circa 20.000 de oameni. Anual, combinatul producea până la cinci milioane de tone de oțel brut și produse metalurgice. Combinatul siderurgic Hunedoara a fost privatizat în anul 2003, după un șir de restructurări început la mijlocul anilor ’90.
Din anii ’90, numeroase capacități de producție considerate neviabile, printre care oțelăriile Siemens Martin, Cocseria, Aglomeratorul și furnalele au fost închise, dezafectate și demolate (video).
Doar o mică parte din fostul colos industrial a supraviețuit, iar combinatul ArcelorMittal Hunedoara mai are vreo 600 de angajați și produce circa 200.000 de tone de oțel brut anual.
Aflate la mai puțin de zece kilometri de Hunedoara fostele uzine metalurgice din Călan au dispărut complet în anii 2000, după un secol și jumătate de la înființarea lor.
Reperele celor mai vechi localități miniere
În timp ce în orașele Reșița și Hunedoara, câteva sute de oameni mai lucrează încă în industria metalurgică, o mulțime de foste orășele miniere din Banatul Montan și Munții Poiana Ruscă au păstrat doar amintirile epocii industriale care le-a marcat istoria.
Banatul Montan și Munții Poiana Ruscă oferă călătorilor numeroase atracții naturale, iar zone întinse din cuprinsul lor au fost declarate rezervații naturale.
Alături de numeroasele vestigii ale așezărilor antice, localitățile miniere înșiruite pe fostele drumuri imperiale romane care traversau cele două regiuni atrag turiștii interesați de istorie.
În secolul al XVIII-lea, habsburgii au deschis primele mine moderne din Munții Banatului.
Ținutul greu accesibil al Banatului Montan, acoperit în cea mai mare parte de păduri seculare, a fost împânzit de atunci de numeroase mine și topitorii de fier și cupru.
Acestea au fost înființate în jurul localităților Moldova Nouă, Oravița, Bocșa Montană, Sasca Montană, Dognecea, Anina și Reșița. Deși nu mai au mineri sau oțelari, unele orașe au păstrat câteva locuri deosebite.
Minele de cupru și fier din Oravița au funcționat din primii ani ai secolului al XVIII-lea, iar odată cu deschiderea lor a început istoria orașului minier de la poalele munților. Oravița a fost un oraș al inovațiilor.
Aici se află cea mai veche clădire de teatru din vestul României, înființată în 1816 și tot aici a fost inaugurată, în 1728, una dintre cele mai vechi fabrici de bere din România.
„Fabrica de bere de la Ciclova-Montană (Oravița) a fost un brand local puternic, ce furniza bere pentru Curtea imperială din Viena. Primele lucrări au debutat în 1726, iar în 1728 fabrica începea să producă bere. La început mica fabrică se afla în subordinea mânăstirii romano-catolice din localitate, în apropiere de moara Seydl, sub o stâncă lângă mânăstire unde se pot vedea și astăzi ruinele ei”, arăta istoricul Ionel Bota.
Însă cel mai spectaculos loc din Oravița este vechea cale ferată Oravița – Anina, pe care trenurile circulă și în prezent, la peste un secol și jumătate de la înființarea ei. Cu un traseu de 34 de kilometri, calea ferată înființată în 1863 se numără printre cele mai complexe construcții feroviare din vremea sa.
„Aceasta cale ferată prezintă încă interes datorită serpentinelor şi curbelor abrupte. Marea artă a construcţiei aceste căi ferate constă în faptul că are o înclinare de 20 la mie, iar raza curbelor la această linie este de 114 metri. Au fost construite în total zece viaducte cu o lungime totală de 843 metri, tuneluri într-o lungime totală de 2.084 metri și străpungeri de dealuri pe o lungime totală de peste 21 de kilometri”, arată Primăria orașului Anina.
La celălalt capăt al căii ferate montane, orașul Anina, în care primele mine de cărbune au fost deschise la sfârșitul secolului al XVIII-lea, oferă și el o mulțime de repere istorice.
Între cele două localități, pe traseul căii ferate, se află o altă așezare cu o istorie neobișnuită: colonia Ciudanovița (video) – înființată în anii ’50 odată cu deschiderea minelor de uraniu, controlate atunci de sovietici.
În prezent, Ciudanoviţa se înfăţişează oaspeţilor ei ca un orăşel de munte aproape părăsit, cu blocuri ridicate în anii ’50, după arhitectura sovietică a acelor vremuri, dar care de-a lungul timpului nu au mai beneficiat de îmbunătăţiri.
„Şantierul”, după cum îi spun localnicii, găzduia în urmă cu jumătate de secol aproape 10.000 de oameni. Acum în fosta colonie și în satele apropiate Ciudanovița și Jitin mai locuiesc vreo 400 de oameni.
Minele din Munții Poiana Ruscă
După două secole de metalurgie, orașul Oțelu Roșu (video) a împărtășit soarta mai multor foste centre metalurgice și miniere de tradiție din vestul României.
Câteva clădiri istorice, ruinele din diferite epoci ale vechilor uzine și blocurile muncitorești ce se înșiruie de-a lungul șoselei care traversează localitatea, DN 68 Hațeg - Caransebeș, amintesc vremurile în care orașul muncitoresc din Caraș-Severin era mult mai animat.
Alături de ele, numele pe care l-a primit așezarea în primii ani de comunism a rămas o mărturie a importanței fostului centru industrial.
„Acum Oțelu Roșu a rămas doar o localitate de tranzit, unde turiștii se opresc doar pentru a mai bea o cafea, în drumul spre Reșița, Orșova, Timișoara sau spre Hațeg și Hunedoara”, relata unul dintre localnici.
Pe malul drept al râului Bistra, care desparte cartierele orașului de zona industrială, se înfățișează rămășițele fostului combinat metalurgic din Oțelu Roșu (video).
„Mult timp combinatul a ținut în viață toată valea Bistrei. De prin anii ’90 a fost închis și vândut pe bucăți. Laminoarele au fost distruse, iar oțelăria nu știu dacă va mai porni vreodată”, spune un fost angajat al combinatului.
Străduța care ocolește combinatul se suprapune cu o parte a traseului turistic Via Transilvanica, devenit tot mai popular în ultimii ani.
La câțiva kilometri de orașul Oțelu Roșu, ascunse într-o vale adâncă din Munți Poiana Ruscă, localitățile Rusca Montană și Rușchița (comuna Rusca Montană) au fost înființate în secolul al XVIII-lea
Atunci, numeroase familii de „coloniști” austrieci și germani au fost aduse aici pentru a lucra la primele mine de fier, argint, plumb, zinc deschise în zonă. În secolul al XIX-lea a fost deschisă și marea carieră de marmură din Rușchița, exploatată și în prezent.
Minele metalice din comuna Rusca Montană (video) au funcționat timp de două secole și au fost extinse în primele decenii de comunism. Tot atunci a fost deschisă și exploatarea de uraniu de pe Vârful Boului.
În jurul lor, micile sate izolate în valea îngustă a Rușchiței au luat treptat înfățișarea unor orașe muncitorești, cu numeroase blocuri.
„Vreo 4.800 de oameni lucrau la un moment dat aici, înainte de 1990. Cei mai mulți erau veniți din Moldova și Oltenia. Acum mai sunt vreo 200, am numărat eu, cu tot cu copii”, spune Gheorghe Ploscaru, un fost miner, venit din Vrancea și rămas în Rușchița (video), după închiderea minelor.
Din anii ’90, când a început exodul familiilor foștilor mineri din Rușchița, satul de la poalele munților de fier și de marmură a intrat în declin. Sute de locuințe din blocurile muncitorești care se înșiruie în valea râului Rușchița au rămas goale, oferind o priveliște stranie.
Furnalul din Govâjdia a dat naștere unor legende
Minele de fier din Teliuc și Ghelari, învecinate municipiului Hunedoara, au o istorie de aproape două milenii, însă au început să se dezvolte în secolul al XIX-lea.
Cel mai spectaculos monument istoric din regiunea minieră învecinată Hunedoarei a rămas Furnalul din Govăjdia (video), construit între anii 1806 şi 1810 pe amplasamentul unui fost atelier de fier din Evul Mediu.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, furnalul de la poalele dealului pe care se află satul Ghelari, alimentat cu minereu de fier de la vechile mine din Munţii Poiana Ruscă, producea anual peste 8.000 de tone de fontă cenuşie.
Exponatele realizate aici au fost prezentate la Expoziţia Universală de la Paris, din 1889, pentru care a fost ridicat Turnul Eiffel, iar o legendă plăcută localnicilor spune că piese din fontă fabricate la Govăjdia au fost folosite la construcţia turnului-simbol al Franţei.
Furnalul și-a încetat activitatea după Primul Război Mondial, când atât uzina de la Govâjdia, cât și Uzinele de fier Hunedoara au intrat în declin, din cauza lipsei materiilor prime, în special a cocsului - adus până atunci din Silezia.
Vechiul furnal a fost declarat monument istoric, dar a continuat să se degradeze, chiar dacă în anii ’70, a mai trecut printr-o etapă de restaurare.
O cale ferată spectaculoasă a legat, timp de un secol, până în anii 2000, Furnalul din Govâjdia de orașul Hunedoara.
Se încarcă comentariile...
