Atacul cumplit al ucigașului din adâncuri. Povestea cutremurătoare care a inspirat celebrul roman Moby Dick

Unul dintre cele mai feroce atacuri ale unei creaturi marine asupra omului a avut loc în anul 1820. Un cașalot de 25 de metri a distrus o balenieră americană inspirând-ul pe scriitorul american Herman Melville să scrie celebrul roman „Moby Dick”. Povestea reală este cutremurătoare.

Un cașalot uriaș a distrus baleniera Essex FOTO marinemammalcenter.org

În anul 1851 apărea romanul „Moby Dick” al scriitorului american Herman Melville. Cartea lui Melville spune povestea extraordinară a căpitanului Ahab, un bătrân lup de mare obsedat de răzbunarea față de un cașalot imens numit Moby Dick. Uriașul mamifer marin îl lăsase pe Ahab fără un picior, dar îi distrusese și corabia. Romanul scriitorului american a fost un succes excepțional, devenind o operă clasică a literaturii mondiale, preferată de toți pasionații de aventuri și povești care te țin cu sufletul la gură. Povestea lui Moby Dick a fost și ecranizată, inclusiv în anul 2015. În spatele acestei povești aparent fantastice, rod al imaginației autorului american, a existat o întâmplare reală, de un dramatism aparte. Povestea lui Moby Dick a fost inspirată parțial și din cartea-confesiune a lui Owen Chase, prim-ofițer pe echipajul balenierei Essex, dar și de mărturiile lui George Pollard, căpitanul aceluiași vas. 

O călătorie pornită din raiul vânătorilor de balene

Adevărată poveste care a servit drept inspirație pentru Moby Dick începe în anul 1819, în Nantucket, o insulă din zona Massachusetts, pe coasta de est a Americii de Nord. Nantucket era un paradis al vânătorilor de balene, o industrie apărută din secolul al XVIII-lea și care continua să înflorească la începutul secolului al XIX-lea. Erau căutați în special cașaloții. Aceștia aveau în capul uriaș, o cantitate mare de spermanțet, o substanță uleioasă datorită căreia aveau o capacitate mare de scufundare. Spermanțetul era esențial pentru producerea uleiurilor de iluminat. Era foarte căutat atât în industria cosmetică și pentru fabricarea lumânărilor.

Vânătoarea de cașaloți se realiza cu ajutorul corăbiilor speciale echipate cu bărci de șase persoane și tot felul de dispozitive cu cârlige pentru remorcarea și mai apoi prelucrarea carcaselor de cașaloți. Era o activitatea periculoasă și grea. Balenierele plecau ani de zile pe mare în căutarea prețioasei substanțe din craniul cașaloților. Uriașele mamifere marine, care ajung și la 20 de metri lungime, erau vânate cu ajutorul bărcilor. Practic, când era reperat un cașalot, după jetul de apă aruncat din zona capului, bărcile cu echipaje de șase marinari erau lăsate la apă. Unii se apropiau de cașaloți, iar alții aruncau harponul. Vârful metalic se înfingea adânc în pielea cașalotului. De obicei, mamiferul marin pleca în viteză, trâgând barca după el. La un moment dat obosea, iar harponierul îi dădea lovitura de grație cu ajutorul unei lănci speciale.

Corabia se apropia și leșul cașalotului era tras pe marginea ei. Acolo era tranșat, luat spermanțetul, grăsimea era fiartă și transformată în ulei, carnea păstrată, iar ce era de prisos aruncat la rechini. Patronii de corănii și companii de vânătoare de balene câștigau adevărate averi, iar Nantucket era un centru mondial al vânătorii de balene. Din Nantucket și-a început călătoria și baleniera Essex, în august 1819. Era o navă veche, mai mică decât corăbiile de ultimă generație ale vremii, dar era considerată norocoasă. Participase la alte șase expediții și s-a întors plină cu butoaie de ulei de balenă și a adus un profit substanțial. Avea 27 de metri lungime, 238 de tone și cinci bărci de vânat balene.

„Essex și-a început ultima călătorie în august 1819, plecând de pe insula sa natală Nantucket, Massachusetts, spre Oceanul Pacific, bogat în cașaloți. Nava de 238 de tone, construită în 1799, era cu aproximativ 100 de tone mai mică și cu două decenii mai veche decât cele mai elegante nave care plecau din Nantucket. Dar, având în vedere succesul financiar al călătoriilor sale anterioare în căutarea uleiului de cașalot era considerată o navă dorită, chiar norocoasă, de către vânătorii de balene locali”, scria specialistul în istorie Eli Wizevich, pentru Smithsonian Magazine. 

Un echipaj de puști, un căpitan ghinionist și un semn rău

La momentul plecării din Nantucket, baleniera Essex avea un echipaj format din 21 de persoane. Era condus de căpitanul George Pollard, membr al unei prestigioase familii de căpitani de baleniere și totodată proprietari ai unei mari companii de profil din Nantucket. Acesta era secondat de Owen Chase, un harponier de legendă, la numai 21 de ani. Echipajul era format în mare parte de marinari foarte tineri, inclusiv adolescenți. Majoritatea mateloților aveau între 14 și 26 de ani. Poate tocmai din cauza lipsei de experiență a echipajului, călătoria a început cu stângul. Nava a intrat într-o furtună, chiar în a doua zi pe mare. Situația a fost gestionată atât de prost de căpitan și de echipaj încât baleniera era cât pe ce să fie răsturnatǎ. Au pierdut inclusiv două dintre cele cinci bărci speciale pentru vânat balene.

Schita corabiei Essex FOTO wikipedia

„Întregul echipaj al navei a fost, pentru scurt timp, cufundat în cea mai mare consternare și confuzie”, a scris secundul Owen Chase în relatarea sa despre călătorie, „Povestea celui mai extraordinar și supărător naufragiu al navei baleniere Essex”. Ghinionul a continuat, dând peste zone deja secătuite de alți vânători de balene. Norocul nu s-a schimbat odată ce au ocolit Capul Horn și au urmărit în liniște coasta chiliană. În largul coastelor peruane, s-a întors și norocul. Echipajul de pe Essex a găsit o „turmă” mare de cașaloți. Au ucis 11 balene în două luni, reușind să umple 450 de butoaie. În timpul unei pauze în porturile din Peru, căpitanul Pollard și secundul Owen Chase au aflat de un teren de vânătoare la 1000 de kilometri în largul costelor Americii de Sud. Pentru a umple repede butoaiele, Pollard a plecat în larg. Avea să fie o decizie fatală.

Ucigașul din adâncuri

În dimineața zilei de 20 noiembrie, baleniera Essex se afla la 1600 de kilometri de Insulele Galapagos, în largul Pacificului. A observat un grup mare de cașaloți. Bărcile au fost coborâte și a început vânătoarea. Echipa lui Owen Chase a harponat o balenă, dar o alta a lovit cu coada barca lor răsturnând-o. Chase s-a retras pe corabia Essex pentru a-și repara barca. A venit momentul fatal. „Acolo, Chase a observat o „un cașalot foarte mare” apropiindu-se rapid și apoi izbindu-se de navă. După o „zdruncinătură îngrozitoare și extraordinară”, Essex „s-a ridicat la suprafață la fel de brusc și violent ca și cum ar fi lovit o stâncă și a tremurat câteva secunde ca o frunză”, arată Eli Wizevich pentru aceeași publicație. Cașalotul s-a întors pentru a doua lovitură. În timp ce nava era făcută praf, căpitanul Pollard vâna cu alți mateloți în zonă. S-a întors pentru a vedea cum corabia se scufundă. 

Disperare și canibalism

Pollard și întregul echipaj au rămas doar cu bărcile. Au adunat proviziile câte au găsit înainte de scufundarea Essex-ului și au plecat către coasta Americii de Sud, pentru a se salva. Era o călătorie imposibilă. „Echipajul s-a îndreptat spre bărcile de pescuit baleniere rămase și, împreună cu cei care nu se întorseseră încă pe Essex, au petrecut următoarele zile salvând provizii din epavă, instalând vele noi pentru mica ambarcațiune și dezbătând unde să navigheze pentru salvare. În cele din urmă, au decis să se îndrepte 2.000 de mile marine până la coasta Americii de Sud, evitând insulele mai apropiate”, se arată pe Smithsonian Magazine. Au găsit o insulă pustie.

Câțiva mateloți au vrut să rămână, iar ceilalți au plecat mai departe. În scurt timp au rămas fără mâncare. Atunci a început drama. Cei care mureau de foame erau mâncați de ceilalți. În barca lui Pollard au mai rămas doar patru oameni. Când s-au terminat și cadavrele, s-a tras la sorți și chiar nepotul căpitanului a fost împușcat și mâncat. Mărturiile sunt cutremurătoare. Organele de om erau gătite pe pietre încinse la soare. La 117 zile de la naufragiu, cei opt supraviețuitori au fost reperați și salvați de două nave comerciale. Povestea avea să le marcheze restul vieții. Chiar dacă a continuat să vâneze balene, devenind căpitan de nave, Owen Chase a fost bântuit toată viața de ceea ce a pățit după naufragiul de pe Essex.