Adevăratul An Nou românesc: sacrificii, pluguri, zei. Revelionul băgat de comuniști în casele românilor
0Revelionul este una dintre cele mai așteptate petreceri de peste an, la români. Prilej de distracție, de experiențe gastronomice și bahice din belșug, Revelionul pare frate cu românul de când lumea, însă în realitate este cel mai recent obicei de iarnă din istoria noastră.
Întreaga poveste încâlcită a Noului An începe în timpuri străvechi, odată cu apariția primelor preocupări umane de măsurare a timpului. Primele dovezi apar din perioada neoliticului, adică în urmă cu 6.000-7.000 de ani, când omul a trecut de la viața de vânător culegător-nomad la traiul sedentar de agricultor și pastor. Și cum pentru arat și creșterea animalelor este nevoie de date precise, oamenii s-au specializat în măsurarea timpului cu cât mai multă acuratețe.
Cert este că la primele popoare agrare, Anul Nou era primăvara, între 1 și 9 martie, iar lucrurile erau cât se poate de logice. Luna martie marca sfârșitul iernii și venirea primăverii. Era sezonul începerii lucrărilor agricole, dar și al fătatului mieilor. Era momentul în care lumea ieșea din întunericul iernii și simțea cu adevărat schimbarea. Momentul era încărcat de un simbolism aparte cu sacrificii de bovine mari, chiar sacrificii umane dacă iarna a fost prea aspră și anul nou venea cu semne rele.
Aceste triburi agrare care au viețuit și pe teritoriul de astăzi al României credeau în zeități ale fecundității și fertilității, iar cea mai bună dovadă o reprezintă faimoasele tăblițe de la Tărtăria. Acestea au aparținut, după cum arată specialiști de renume precum Marco Merlini sau soții Lazarovici, unei femei-șaman din arealul culturii Vinca-Turdaș (localizată în urmă cu 6.000 de ani, pe teritoriul de astăzi al Banatului), unele dintre ele reprezentând un adevărat calendar agricol – în special o tăbliță rotundă, pe care apare o înşiruire de simboluri care prezintă luna în diferitele sale faze.
Se pare că este vorba despre descrierea ciclului menstrual al femeii, dar şi un calendar al fertilităţii animalelelor domestice. „Semnul lunii este corelat cu cel al soarelui. Simbolizeză dependenţa de soare, principiul feminin şi, de asemenea, periodicitatea şi reînoirea, luna fiind de altfel astrul ritmului vieţii. Comparândul cu calendarul menstrual este simbolul ritmului biologic“, se arată în „Tărtăria and the sacred tablets“, la care au colaborat Marco Merlini și soții Lazarovici. Totodată, au atras atenţia şi alte simboluri de pe cea de-a treia tăbliţă. Este vorba despre dispunerea lunii deasupra unor reprezentări de plante. „Este posibil ca cele trei luni să marcheze trei cicluri ale astrului şi în acest caz avem reprezentarea primăverii relaţionată cu plantele de mici dimensiuni, iar plantele de mari dimensiuni să sugereze vara, timpul culesului“, se arată în aceeași lucrare.
Cele trei începuturi
Pe lângă calendare şi simboluri ale fertilităţii, tăbliţele de la Tărtăria descriu în pictograme o serie de ritualuri şi sacrificii pe care tribul trebuie să le facă în mod regulat, cu rol magico-religios, pentru a asigura bunăvoința zeilor, a fenomenelor naturii zeificate. Una dintre aceste tăblițe prezintă simbolul unui altar, o zeitate care face legătura dintre cer şi pământ, dar şi altare sub formă de cupă, în care specialiştii cred că se ardeau substanţe lichide cu efect halucinogen pentru anumite ritualuri. În plus, pe cea de-a treia tăbliţă apar simbolurile unui ritual sângeros, dar comun în lumea neolitică: sacrificiul taurului. Un craniu de taur, o cupă şi un ulcior prezintă un ritual prin care taurul era sacrificat, iar sângele scurs în ulcioare şi mai apoi vărsat în cupele ritualice şi probabil consumat, ca simbol al fertilităţii.
Pe scurt, la vechile populații agare inclusive de pe teritoriul României, trecerea într-o nouă etapă calendaristică, „noul an“ era la începutul primăverii și nicidecum în miezul iernii, un anotimp perceput ca fiind ostil, dificil, lipsit de viață. Acest lucru a fost perpetuat la multe mari civilizații agrare ale Antichității – de exemplu, în vechea Mesopotamie, la triburile italice și în general la majoritatea populațiilor din vechea Europă. Propriu-zis, erau trei sărbători de an nou: o sărbătoare a solstițiului de iarnă care marca reînvierea soarelui, un an nou sărbătorit de celți în timpul toamnei și anul nou agrar, primăvara. Anul nou agrar la multe popoare europene și orientale avea cea mai importantă semnificație fiindcă marca renașterea naturii și a vieții după întunericul iernii.
Anul Nou, la început de primăvară
Până în secolul al XIX-lea, românii sărbătoreau tot anul nou agrar. Era cea mai importantă sărbătoare a lumii sătești care marca începutul lucrărilor agricole de primăvară, deosebit de importante pentru viitorul familiei rurale. Dacă arătura era bună, erau așteptate roade bogate toamna și, implicit, își asigurau supraviețuirea pe timpul iernii. Există concepția că de fapt românii, atunci când s-au format ca popor, în zorii evului mediu, au preluat sărbătorirea anului nou agrar de la romani, prin aculturație. Mai degrabă însă, această sărbătoare a primăverii, care marca Anul Nou, rămăsese în fondul cultural al zonei carpato-danubiano-pontice încă din perioada neolitică. Mai mult decât atât, aportul slav din secolele VI-VII nu a făcut decât să întărească această tradiție, în condițiile în care slavii sărbătoreau anul nou agrar în primăvară. Au menținut acest obicei până în secolul al XVIII-lea, în timpul lui Petru cel Mare, care adoptase noua tradiție europeană.
Pregătirea anului nou agricol la vechii români se făcea între 1 și 9 martie, spun specialiștii. Simbolurile acestei sărbători erau plugul și animalele din specia taurinelor. Taurul ca simbol al fecundității și boul ca animal de povară care garanta prosperitatea noului an prin lucrările agricole în care era implicat. Începând cu 1 martie, sătenii pregăteau plugurile, grapele, semințele și aveau grijă de animalele de jug sau de cele de prăsilă. Mândria gospodarului erau un plug trainic și o pereche de boi puternici și grași. Pe 9 martie, cu plugurile și boii împodobiți, oamenii treceau pe ulițele satului mândrindu-se cu animalele și uneltele și intrau în brazdă. Aveau loc tot felul de ritualuri și descântece, un melanj creștino-păgân.
„Când bărbatul pleca la arat, gospodina casei stropea cu agheazmă atelajul, boii sau spărgea un ou în faţa boilor înjugaţi, care, uneori, purtau la jug colacul făcut în ajun de Crăciun. Când se ajungea pe câmp, la arat, acest colac ritual era luat de la jug, gospodarul îl rupea, o parte o mânca el, o parte era fărâmiţată şi pusă în sămânţa care urma să fie dată în brazdă şi o parte era pusă chiar în hrana animalelor, ca să fie sănătoase tot anul“, preciza etnograful Angela Paveliuc Olariu. Cu boii bine afumați de tămâie și stropiți cu agheasmă, gospodarul începea aratul și semănatul. Acesta era Anul Nou autentic românesc. De altfel, după schimbarea datei Anului Nou se va vedea că obiceiurile primăveratice s-au păstrat: în miezul iernii se merge cu plugușorul, rostindu-se incantațiile și urările de bine pe care altădată copiii și ceilalți săteni le cântau înaintea aratului de primăvară.
Aventurile calendaristice ale romanilor
Aceste sărbători arhaice cu rădăcini în neolitic și epoca bronzului au intrat însă sub incidența calendarelor tot mai bine organizate ale Antichității și mai apoi a Evului Mediu. Suflul schimbării a venit evident de la Roma. Inițial, până în perioada timpurie, romanii se bazau pe un calendar cu doar 10 luni, fiindcă două luni ale iernii nu erau contabilizate – ianuarie și februarie. Vechiul calendar roman începea cu luna martie, adică cu Anul Nou, și se încheia cu luna decembrie. De-a lungul timpului, intrând în contact cu mai multe popoare și ajungând să atragă învățați din alte colțuri ale lumii, romanii au început să ajusteze de mai multe ori vechiul calendar. Așa au fost adăugate și cele două luni de iarnă lipsă: ianuarie venea de la zeul Ianus și februarie de la Februa, un festival al purificării.
Lucrurile s-au schimbat radical odată cu venirea la putere a lui Iulius Caesar. În anul 45 î.Hr. acesta l-a angajat pe renumitul astronom Sosigene din Alexandra pentru a realiza un calendar cât mai funcțional și mai practic. Sosigene a realizat celebrul calendar Iulian, cu 365 de zile pe an, la care se adăuga un an bisect odată la patru ani. Noul calendar era sincronizat cu trecerea anotimpurilor și totodată schimba total tradiția Anului Nou, începând de la 1 ianuarie. Data avea și o valoare administrativă și politică fiindcă era ziua în care își începeau consulii mandatul. Avea și o valoare simbolică fiindcă Ianus era un zeu al ușilor deschise, al tranzițiilor și al ritualurilor de trecere. Noua tradiție era respectată mai ales la Roma, dar și în zonele unde civilizația latină era foarte puternică. În teritoriile orientale sau europene din zona limesurilor sau din hinterland, vechile tradiții și sărbătorirea anului nou primăvara rămăseseră neschimbate. Calendarul Iulian a rămas în vigoare până tocmai în evul mediu.
În anul 1582, însă, calendarul suferă noi modificări. Papa Grigore al XIII-lea a impus propriul calendar, cunoscut drept calendarul Gregorian, cel care este folosit și astăzi de majoritatea statelor din lume. A fost însă acceptat cu greu de Biserică și de lumea civilizată, fiind implementat abia prin secolul al XVIII-lea. Evident, ca început de an nou a fost păstrată data de 1 ianuarie. Românii nu au adoptat acest calendar decât foarte târziu, la începutul secolului XX, în anul 1919. De altfel, sărbătorirea Anului Nou pe 1 ianuarie s-a încetățenit greu la români. Până la începutul secolului al XIX-lea, mai ales în mediul rural, încă se sărbătorea Anul Nou agricol, adică la 1 martie. Plecarea fiilor de boieri la studii în străinătate și mai ales adoptarea modei și culturii franțuzești în Principate au însemnat o schimbare substanțială, fiind îmbrățișată sărbătorirea zilei de 1 ianuarie ca început de an. S-a creat însă o situație paradoxală: datele s-au schimbat, dar vechile obiceiuri au rămas.
„Reveillon” la Palat, cu cadouri pentru toată lumea
Modul în care mulți români își petrec astăzi sărbătorile de iarnă este cel puțin burghez, dacă nu chiar aristocratic, și are din ce în ce mai puțin legătură cu sărbătoarea de la sat. Obiceiurile de care astăzi nu ne-am mai putea despărți au fost aduse în Principate și mai apoi în Regatul României de intelectualii care au învățat la Paris, Viena sau Berlin, dar și de Familia Regală, adică dinastia Hohenzollern.
Primele revelioane organizate vreodată în România au fost cele ale Casei Regale. Cuvântul „revelion“ provine de la franțuzescul „réveillon“ ceea ce înseamnă „trezire“ și desemna obiceiul oamenilor din Hexagon de a veni acasă după slujba din seara de 24 decembrie pentru a se bucura de ospățul care încheia postul. Petrecerea a fost mutată pe 31 decembrie marcând trecerea dintre ani. Familia de Hohenzollern a adus moda revelionului în spaţiul românesc şi a transformat evenimentul într-un moment monden râvnit de toată protipendada. De Revelion, Casa Regală organiza un bal la care erau chemați peste 2.500 de invitați. În timp ce Carol I și Ferdinand organizau petrecerea la Palatul Regal din București, Carol al II-lea prefera Castelul Foișor de la Sinaia. Balul începea la ora 20.00, cu muzica militară a garnizoanei. Invitațiile pentru bal era făcute de către Mareșalul Curții. Fiecare invitat, singur sau cuplu, beneficia de un apartament pentru schimbatul ținutelor, dar și pentru odihnă. Lumea primea cadouri, inclusive personalul palatului. Ferdinand și Maria mergeau în magazinele de pe Calea Victoriei pentru a alege singuri mare parte dintre cadouri. Erau preferate magazinele bijutierului Resch, O.H. Muller, dar și alte ateliere cu ștaif.
„Efecte de pură aristocrație”
Evident, și la marile familii boierești sau la afaceriștii cu dare de mână, revelioanele erau la modă. Elitele se întreceau în organizarea petrecerilor care de care mai fastuoase. Mărturiile din aceea perioadă sunt elocvente. „Avea atelaj scump, cu cai frumoşi de rasă, cu trăsura în formă de landou şi cu arnăut la spatele trăsurii, cu livrea cu marcă şi cu un câine de rasă la picioare“, scria Victor Bilciurescu despre bogăţia familia Suţu afişată la petrecerea de Revelion. De altfel, cei din neamul Suțu dădeau cele mai luxoase revelioane în palatul lor din zona Spitalului Colțea. La rândul său, familia Lahovary era renumită pentru organizarea unor revelioane de pominǎ, unde luxul era cuvântul de ordine.
Revelioanele elitelor românești puteau concura oricând cu cele din vestul Europei. Petrecerile debutau la ora 22.00 și țineau până dimineața. Erau organizate dansuri și tot felul de surprize artistice pentru invitați, de la momente umoristice live, cu artiști de top ai momentului, până la tarafuri și orchestre cu prestigiu, căutate inclusiv la nivel internațional. Evident, pentru a face față în lumea bună, invitații trebuia să fie la curent cu cea mai nou modă în materie de vestimentație, obiceiuri, dar și dansuri occidentale. La astfel de petreceri se venea doar pe bază de invitație. Codul vestimentar era pe măsură, luxul și originalitate fiind condiții importante.
„Corsaje ajustate şi jupe ce se evazează reclamând metraje abundente şi mătăsuri grele – semi-apretate, ca faiul, taftaua şi moarul. Celofanul, paietele şi lamé-urile – materiale ce prin lumina în reflexe violente sunt de mare efect. Paietele apar în tunici în momentul în care s-a lăsat amurgul, apoi în rochii de dineu, de teatru şi de bal, oferind efecte de pură aristocraţie în nuanţe închise ca: maron, violet închis sau negru“, se arată în revista „Realitatea ilustrată“ din perioada interbelică.
Evident, românul de rând nici nu-și permitea să se gândească la Revelion și nici nu-i era în obicei. Cei care au băgat Revelioanele în casele românilor au fost comuniștii. Multe dintre petrecerile date la trecerea dintre ani erau organizate la cantinele muncitorești sau acasă, între familii, cu programul de la televizor. Evident, nu se comparau revelioanele nomenclaturiștilor, ale activiștilor de partid și ale liderilor PCR. Revelioanele lui Ceaușescu și ale protipendadei comuniste erau luxoase, cu mâncare de cea mai bună calitate, băuturi și preparate de import, muzicieni de top și distracție pe măsură.
Se încarcă comentariile...
