România între bâta de Anul Nou și legea secolului XXI: tradiții care dor și se schimbă odată cu noi
0Ritualuri cu bâte, cai botezați în apele iernii, căsătorii între minori și mirese „răpite“ la nuntă. În România, unele dintre cele mai vechi obiceiuri continuă să fie practicate și astăzi, în timp ce societatea își reanalizează relația cu tradiția.
În fiecare an, în diferite colțuri ale țării, unele dintre cele mai vechi obiceiuri românești sunt puse în scenă ca evenimente publice, adesea transformate în spectacole pentru audiențe moderne. La Ruginoasa, două cete de bărbați se lovesc cu bâte în ajun de An Nou. În satele din sud, caii sunt botezați în apele reci ale Bobotezei, iar la marile nunți, mireasa e „răpită“ și „răscumpărată“. Pentru unii observatori din afară, sunt scene de agresivitate prezentate sub numele de tradiție.
România nu e singura țară unde ritualurile de forță sau competiție au supraviețuit până în prezent, dar aici ele ridică tot mai des întrebări despre limitele dintre simbol și violență, dintre joc și abuz. Ce mai înseamnă, în secolul XXI, respectul pentru tradiție? Și cum pot fi păstrate aceste obiceiuri fără a repeta gesturi care provoacă durere – oamenilor sau animalelor? Aceste întrebări vin în contextul unui proiect de lege depus în Parlament de miniştrii Muncii si Mediului care îi vizează pe cei care obligă minorii sau chiar adulţii să se căsătorească sau să intre într-o relație similară căsătoriei. Amendă sau închisoare riscă şi persoanele care se oferă să oficializeze relaţiile de acest fel între copii cu vârste sub 16 ani şi să organizeze petrecerile dedicate acestor evenimente. Această propunere a încins spiritele în comunitățile rome care încă păstrează această tradiție.
Riturile tradiționale și rolul lor în comunitatea veche
În comunitățile tradiționale, gesturile care astăzi pot părea violente aveau, de fapt, o semnificație profund diferită. Conf. univ. dr. Delia Suiogan, profesoară de etnologie la Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca, explică pentru „Weekend Adevărul“ faptul că tot ceea ce însemna luptă „trimitea la niște rituri de inițiere“. Din perspectivă etnologică, spune ea, „nu vorbim neapărat despre o agresiune voită, pentru că ele intră în seria simbolică a jocurilor, dar nu acele jocuri gratuite, fără o funcție, fără un mesaj imediat, ci a celui ludic, cu valori apotropaice. Adică, ele permiteau depășirea unor limite și în același timp le apărau pe cele care intrau sub incidența acestora“. Ludicul, adaugă aceasta, era o formă prin care omul tradițional ieșea „de sub incidența istoricului, de sub incidența profanului și intra sub incidența sacrului“. Astfel, jocurile, confruntările și ritualurile care implicau forță sau competiție nu erau gesturi agresive, erau doar forme de exprimare, încadrate într-un sistem simbolic care dădea sens și coerență vieții colective.
Printre aceste obiceiuri se numără și împănatul boului, considerat de Delia Suiogan „unul dintre cele mai vechi rituri“, cu origini care coboară până la cultura Gumelnița și la cultura Cucuteni-Tripoli – civilizații preistorice din mileniul V î.Hr., cunoscute pentru simbolistica lor agrară și pentru cultul fertilității. „Boul este un mediator între lumea profanului și lumea sacrului, între om și divin“, explică ea. Împodobirea animalului, aparent un gest agresiv, „îi conferă acestuia un statut simbolic propriu-zis, pentru că ceea ce ni se pare nouă că oarecum agresează animalul, de fapt ținea de mască – de asumarea rolului, statutului său de animal mitic, pentru că el nu mai rămâne un simplu animal care trage la căruță, ci devine o formă de reprezentare a mitului și a miticului“.
În aceeași categorie intră și Bătaia de la Ruginoasa, o confruntare anuală între două grupuri de bărbați – „cei din Deal“ și „cei din Vale“ –, desfășurată în ajunul Anului Nou. Obiceiul, care în trecut marca forța și coeziunea grupului, a supraviețuit sub forma unei ciocniri rituale, cu reguli și roluri transmise din generație în generație. „Lovirea reciprocă are și o funcție de corectare a unor greșeli și de refacere a unei stări de echilibru“, spune Suiogan, subliniind că asemenea bătăi ritualice erau frecvente în cultura tradițională și aveau rolul de a restabili armonia în comunitate.
Riturile de trecere erau prezente și în obiceiurile legate de căsătorie. Furatul miresei, astăzi o scenă amuzantă la multe nunți, are origini simbolice profunde și diferă în funcție de cultura la care se face referire, explică etnoloaga. În unele locuri, „mirele era obligat oarecum să plătească mireasa, și dacă nu era în stare să o plătească, i se returna doar prihănită“ – un act barbar, cu consecințe reale pentru femeie. În cultura românească, însă, gestul „ține de aceleași rituri de inițiere, pentru că tânărul trebuia să dovedească că poate deveni capul familiei, să arate că își asumă noul său rol și responsabilitățile care vin odată cu el“. Această probă simbolică nu are legătură cu ideea de forțare, fiind mai degrabă o formă de validare a maturității și a capacității de a construi o familie. „Răscumpărarea miresei nu se făcea neapărat cu sume de bani. Înainte, ea era răscumpărată cu elemente din foaia de zestre. La logodnă se făcea o înțelegere – fata trebuia să aducă anumite bunuri în noua familie: bucăți de pământ, un număr de oi, de vaci și așa mai departe. În acest context, familia fetei putea să ceară înapoi o parte din zestre, ca gest simbolic de echilibru între cele două familii“.
O logică simbolică guverna și sacrificarea animalelor în ritualuri precum Ignatul. „Animalul acela devenea un mediator între om și zeu, între comunitate și noua stare“, explică Suiogan. „A mânca din carnea animalului însemna o formă de preluare a puterii și a calităților lui“. Sacrificiul nu era expresia cruzimii, ci se considera drept o formă de respect: „Această atitudine venea din înțelegerea calităților superioare atribuite animalului. În mediile tradiționale, porcul se tăia o singură dată pe an. Oamenii nu mâncau carne zilnic, iar o găină era sacrificată doar la sfârșitul săptămânii, pentru o supă“. „Trebuie să fim foarte atenți la nuanțele acestea de sens“, adaugă Delia Suiogan. „În mediile tradiționale, tăierea porcului sau împănatul boului nu sunt gesturi obișnuite. Ele nu pot fi făcute de oricine, ci de persoane care cunosc semnificația ritualului. Sunt acțiuni cu roluri bine stabilite și cu un sens precis“.
„Violența e parte din tradiție“
Tradițiile care implică forme de competiție, forță sau chiar violență nu s-au pierdut odată cu trecerea la modernitate. În multe cazuri, ele s-au adaptat, devenind gesturi simbolice, dar și prilejuri de tensiuni sau neînțelegeri. Etnoloaga Delia Suiogan observă că pierderea sensului inițial a dus la transformarea radicală a acestor obiceiuri: „Nemaicunoscându-se sensul vechilor gesturi și ritualuri, de multe ori sunt realizate doar pentru că e la modă. Absența sensului duce, de fapt, la transformare“. De asemenea, odată cu urbanizarea și cu trecerea obiceiurilor din spațiul rural în cel urban, multe dintre aceste gesturi și-au pierdut contextul inițial. Ceea ce în mediul tradițional era o formă de joc simbolic, cu rol de echilibrare și reintegrare, a devenit în prezent un simplu divertisment.
Sociologul Gelu Duminică explică persistența unor obiceiuri controversate printr-un mecanism familiar: rezistența la schimbare. „Acum, că ne place sau nu ne place, la noi în societate, violența e parte din tradiție; și de foarte multe ori a fost văzută ca formă de educație“. Expresii precum „bătaia e ruptă din rai“, spune el, arată că „suntem o societate care cauționează foarte mult multe forme de violență, și pentru faptul că, multă vreme, noi le-am avut chiar și în corp de legi“. El amintește că violența a fost, multă vreme, nu doar tolerată, dar și reglementată în trecutul legislativ al României. „Logic că schimbarea reclamă timp. Norma legală nu este suficientă. Norma legală trebuie însoțită de educație internalizată, care, din păcate, este pusă în practică destul de puțin“.
Dintr-o perspectivă etică și socială, Mihaela Miroiu, teoreticiană și militantă feministă din România, leagă unele dintre aceste tradiții de structuri mai vechi de gândire, în care femeia era privită ca parte a proprietății masculine. „Răpirea miresei are de-a face cu o concepție mai generală, potrivit căreia femeia este un bun aflat în posesia bărbatului“. În acest context, „obiceiul cu răpirea miresei este o încălcare în glumă a acestei porunci. Face parte din distracția de nuntă, dar, vrem-nu vrem, trimite la ideea că femeia este o posesie“. Totuși, adaugă Miroiu, „cunosc însă cazuri în care a fost organizat furtul mirelui. Dacă sunt asumate ca amuzament de nuntă, eventual practicate pentru ambele sexe, impactul unui astfel de obicei este la fel ca obiceiul tortului de nuntă. Adică unul nevinovat și fără să incite la dominare în cuplu“. Ea vede originea acestei percepții în tradiția religioasă: „În slujba ortodoxă de căsătorie, bărbatul devine cap soției sale (cu alte cuvinte, ea trebuie să se supună voinței bărbatului). Cunosc preoți care renunță la astfel de mesaje când oficiază căsătorii. Ele nu sunt obligatorii, ci rutiniere. Uneori tradiția este pur și simplu rutină. Sau rutină convenabilă pentru cei care vor să facă din inferiorizarea femeilor un statu quo de neclintit“.
„Căsătoria timpurie, o cutumă prezentă în 99% din culturile lumii“
Gelu Duminică vorbește și despre cazurile recente ale căsătoriilor forțate între minori, practici care continuă să existe în unele comunități, sub pretextul tradiției. „Dacă nu internalizăm valorile, noi o să căutăm să eludăm reglementările legale. E uman. Aceste realități se întâmplă, trebuie să le recunoaștem. Trebuie să înțelegem și să discutăm foarte mult, să convingem, să educăm, să transferăm comportamente și atitudini, să nu mai acceptăm, să nu tolerăm – să impunem legea“. În acest punct intervine perspectiva Deliei Grigore, lector la Universitatea din București, etnoloagă și președinta Asociației Centrul Rromilor „Amare Rromentza“, care completează tabloul cu explicația filiației istorice a acestor practici. Ea subliniază că mariajul timpuriu este o cutumă prezentă în toate culturile tradiționale patriarhale, nu doar în unele comunități rome: „Căsătoria timpurie și aranjată de părinți este o cutumă în toate culturile tradiționale patriarhale, adică în 99% din culturile lumii“. În cazul romilor, spune ea, obiceiul s-a transmis în familiile foarte conservatoare, care îl văd ca pe o formă de protecție și organizare a vieții tinerilor.
Delia Grigore amintește că, în perioada sclaviei, unele texte pașoptiste descriu abuzurile la care erau supuse sclavele rome. În acest context, ea spune: „Stăpânii de sclavi preferau să aibă fete fecioare, virgine, și atunci părinții aveau încă un motiv pentru a le căsători mai repede“. Totuși, ea subliniază că, în prezent, acest obicei trebuie depășit: „Eu nu sunt de acord ca în secolul XXI să se mai procedeze așa. Dar pentru a combate și a schimba ceva, este bine întâi să cunoaștem, să înțelegem“.
În multe situații, spune Delia Grigore, termenul de „căsătorie timpurie“ descrie realități diferite. O parte dintre cazuri sunt, de fapt, logodne tradiționale, în care familiile stabilesc o înțelegere atunci când copiii sunt adolescenți, dar fără a permite conviețuirea până la vârsta legală a căsătoriei. În aceste situații, tinerii se pot vedea numai în prezența adulților, iar regulile sunt strict supravegheate. „În niciun caz nu sunt supuși conviețuirii“, spune ea. Grigore precizează însă că există și cazuri în care logodna nu se concretizează, fie pentru că adolescenții nu se plac, fie pentru că familiile ajung la altă înțelegere. „Vorba lor contează, cu paranteza influenței“, explică ea, referindu-se la faptul că presiunea familială poate exista, dar nu presupune automat o căsătorie finalizată. În același timp, ea subliniază că logodna tradițională nu trebuie confundată cu situațiile în care minorele ajung să conviețuiască, să aibă relații sexuale sau să intre în relații maritale în afara legii. Aceste situații, spune Grigore, necesită intervenție consecventă din partea statului și a autorităților. Ea arată că familiile foarte conservatoare – aproximativ 5-10% dintre comunitățile rome – privesc logodna ca pe o practică culturală, însă insistă că prevenția, educația și dialogul sunt esențiale pentru a evita orice formă de încălcare a drepturilor minorilor. Pentru schimbare, Grigore vede soluția în prevenție, educație și dialog, nu în demonizarea comunităților: „Trebuie să prevenim, să nu se ajungă la sancționare. Sancționarea să vină ca ultima măsură“. Ea spune că multe familii conservatoare sunt dispuse să discute dacă li se explică rădăcinile obiceiului și dacă li se arată alternative realiste: „Ei sunt deschiși. Dar trebuie să ajungem mai în profunzime“.
Sociologul Gelu Duminică mai spune că responsabilitatea revine atât comunităților care practică astfel de obiceiuri, cât și autorităților care le tolerează. În opinia sa, statul are datoria să aplice legea și să acționeze consecvent acolo unde educația a eșuat. „Pentru mine, vinovatul principal pentru dimensiunea la care astfel de lucruri continuă să se întâmple este cel care a fost plătit să pună în practică legislația și a pervertit-o. Aici nu cred că există negociere“. În lipsa unei reacții ferme, spune el, violența și abuzul ajung să fie privite ca forme firești de comportament. „La noi, violențele, abuzurile sunt de foarte multe ori tolerate, acceptate, ba chiar întărite. Norma asta nu e de negociat“.
Tradiția, „carantinizată de restul vieții de zi cu zi“
Antropologul Radu Umbreș, conferențiar universitar la Școala Națională de Studii Politice și Administrative, adaugă o perspectivă complementară, explicând continuitatea acestor obiceiuri prin funcția socială pe care o îndeplinesc. El observă că multe dintre aceste practici s-au menținut sub diverse forme de-a lungul timpului, provenind din epoci în care codurile morale, percepțiile asupra lumii și moravurile erau altele. „La modul general, persistența lor arată că există un motiv pentru care oamenii continuă să le facă. Este un fel de rol social pe care ritualul îl joacă sau poate pur și simplu din inerție, care nu a fost schimbată de alte mecanisme“. În prezent, spune el, „e de așteptat să apară o divergență între ceea ce se întâmplă în aceste practici simbolice și ceea ce e considerat etic sau legal în societatea contemporană“.
Antropologul explică faptul că o componentă esențială a acestor obiceiuri este ideea de transgresiune – inversarea temporară a ordinii și a regulilor. „În aceste momente speciale, regulile obișnuite puteau fi suspendate sau chiar răsturnate“. Radu Umbreș oferă un exemplu contemporan din mediul universitar britanic, unde, după o perioadă strictă de examene, studenții se relaxează și dau frâu liber comportamentelor neconvenționale. Ritualul, spune el, este tolerat tocmai pentru rolul său social: „Acea perioadă marchează o inversare simbolică a rigorii, o descărcare colectivă care întărește sentimentul de apartenență la comunitate“. În logica lui, multe ritualuri din societatea românească au avut la origine aceeași funcție: „Ritualul ia această transgresivitate și o păstrează doar într-un anumit moment. Adică este, ca să zic așa, carantinizată de restul vieții de zi cu zi“.
„Nicio tradiție nu ar trebui să implice suferință“
Tradițiile care implică animale, precum tăierea porcului de Ignat sau botezul cailor, ridică tot mai des întrebări legate de cruzime și limitele dintre obicei și abuz. Pentru Andreea Rosetti, directoare Animal Life Sibiu și Humane Society International România, specialistă în drepturile animalelor, problema nu poate fi redusă la o simplă opoziție între bine și rău. „Nu putem să vorbim în alb sau negru. Percepția fiecăruia despre tradiție și cruzime este diferită și ideal ar fi să ne păstrăm mintea deschisă toți cei implicați. Nu vrem oprirea tradițiilor, vrem doar să putem discuta deschis despre faptul că nicio sărbătoare sau eveniment nu ar trebui să implice suferință pentru vreo parte“.
Rosetti spune că păstrarea tradițiilor nu este incompatibilă cu bunăstarea animalelor, atâta vreme cât acestea sunt tratate cu respect. Ea consideră că practicile vechi pot oferi chiar repere pentru o relație mai echilibrată între oameni și animale, una în care utilitatea nu exclude grija. „Credem foarte mult în susținerea comunităților, să trăiască așa cum știu să trăiască. Credem, de exemplu, în creșterea tradițională a animalelor, în care condițiile sunt cât mai apropiate de nevoile speciei. Dacă tot este să creștem animale pentru hrană, măcar să ne asigurăm că viața pe care au avut-o a fost bună și demnă, iar sfârșitul cât mai lipsit de durere“.
Cele mai multe neînțelegeri apar în cazul evenimentelor publice, unde animalele sunt transformate în elemente de spectacol. Rosetti observă că, deși intențiile organizatorilor sunt adesea binevoitoare, dorința de competiție sau de divertisment poate deturna sensul acestor obiceiuri. „Proprietarii se pot mândri cu animalele lor și e foarte bine să le îngrijească, să le arate, dar nu să le folosească în competiții de forță. Nu suntem de acord absolut deloc cu proba de tras bușteni sau alte probe de efort, pentru că atunci spectacolul este doar pentru oameni, iar pentru animal nu mai este la fel de frumos“. Ea nu contestă rolul comunitar al acestor întâlniri, dar atrage atenția că lipsa de informare duce adesea la suferință involuntară. „Oamenii nu intenționează să le facă rău, doar le împodobesc sau le arată lumii. Dar animalele, fiind înconjurate de mulțimi și zgomot, se pot speria și pot reacționa imprevizibil. De multe ori greșim cu bune intenții, doar pentru că nu ne-am gândit dinainte“.
Rosetti atrage atenția asupra modului în care aceste practici modelează percepțiile copiilor – un efect mai puțin discutat al tradițiilor care implică animale. „Dacă nouă ni se pare normal să organizăm concursuri unde caii sunt biciuiți și împinși până la epuizare, copiii vor înțelege că asta e firesc, că așa se face la noi“. Ea observă că generația sa „a crescut cu hingheri pe străzi, cu animale maltratate și abandonate – lucruri care păreau obișnuite atunci, dar care au lăsat urme adânci“. În opinia sa, efectele se văd în felul în care copiii de astăzi învață să empatizeze: „Abia acum începem să înțelegem cât de serios este acest impact și cât de mare este puterea noastră de a transforma copiii fie în adulți empatici și responsabili, fie în oameni care își închid portițele în direcția de a simți și de a fi buni“.
Unde tragem linia dintre tradiție și lege?
Pentru unele practici tradiționale, mai ales acolo unde există riscul atingerii unor drepturi fundamentale, reperul este stabilit astăzi de legislație. Delia Grigore formulează această relație într-un mod direct: „Limita e simplă: legea-i lege. Trebuie să respectăm legea. Tot ce faci în afara legii trebuie pedepsit, dar cu grijă“. Ea avertizează că răspunsurile excesive pot genera reacții de respingere: „Trebuie să prevenim, să nu se ajungă la sancționare. Nu e asta soluția, pentru că se va crea o ură și mai mare de ambele părți și se vor face pe ascuns“. În opinia ei, „e nevoie de prevenire, monitorizare și atenție la viitor“, indiferent despre ce tip de tradiție este vorba.
Ritualurile care implică animale ridică la rândul lor întrebarea unde se oprește tradiția și unde începe cruzimea. Etnoloaga Delia Suiogan interpretează sacrificiul ca pe un gest menit să restabilească echilibrul și să onoreze ciclurile naturii. „Porcul este un simbol foarte puternic, la fel ca boul. Vine din precreștinism și reprezintă fertilitatea, regenerarea, abundența. De aici și toate ritualurile legate de sânge, de ardere sau de păstrarea unor părți ale animalului – elemente care țin de ideea jertfei, prin care se produce reînnoirea“. În comunitățile tradiționale, acest act era însoțit de gesturi de îmbunare și recunoștință față de animal: „Cu o seară înainte, i se dădea de mâncare, i se vorbea. Era un act ritualic plin de respect“.
Antropologul Radu Umbreș explică diferența dintre cele două planuri. Tradiția se sprijină pe transmiterea din bătrâni a unor feluri de a face lucrurile, în timp ce legea are o logică diferită: stabilește reguli elaborate rațional, prin dezbatere. În societatea modernă, cadrul legal devine reperul principal. „De acolo derivă contractul nostru social. Întrebarea este cum pot coexista tradițiile, mai ales cele problematice, cu rigorile juridice contemporane“.
Reprezentanții organizațiilor pentru protecția animalelor definesc granița etică prin prezența suferinței. „Linia se trage în momentul în care pentru animal începe durerea“, spune Andreea Rosetti. „Sacrificarea poate fi înțeleasă atunci când are scop alimentar, dar nu și când devine mijloc de divertisment“. Ea invocă exemple precum coridele sau competițiile de forță cu cai, unde „se face spectacol din torturarea și uciderea unui animal“, subliniind că acolo „se termină înțelegerea“.
Tradiția în calea adaptării
Sociologul Gelu Duminică arată că tradițiile au fost mereu puse sub semnul întrebării, iar schimbarea face parte din natura lor. De-a lungul istoriei, obiceiurile s-au transformat odată cu oamenii care le practicau. „Multe dintre cele din vremea dacilor au dispărut. În acele timpuri, sacrificarea oamenilor în numele zeităților era o onoare“. În locul vechilor ritualuri apar altele noi, precum sărbătorile preluate recent din spațiul occidental: „Când eram copil, nici nu știam că există Halloween sau Valentine’s Day. Astăzi le vedem peste tot. Cu timpul, unele vor deveni parte din cultura românească, altele se vor estompa. Cultura funcționează prin preluare și adaptare“. El observă că interesul actual față de tradiții exprimă o dorință de înțelegere și maturizare socială. Discuțiile despre obiceiuri arată o societate care își caută echilibrul între trecut și prezent. „Suntem și sensibili, și educați. Dialogurile din prezent conturează o identitate adaptată vremurilor“. Identitatea românească de astăzi se definește prin contactul permanent cu alte culturi și printr-o relație deschisă cu spațiul european. „Mulți români se simt parte dintr-un spațiu comun, unde culturile comunică și se influențează reciproc“. În opinia Deliei Grigore, schimbarea reală are nevoie de intervenții consecvente: „E nevoie de prevenire, monitorizare și atenție la viitor“, prin campanii „foarte puternice, din ușă în ușă și pe toate căile“.
Aceeași deschidere se reflectă și în felul în care societatea începe să regândească relația cu lumea vie. În viziunea Andreei Rosetti, respectul față de animale, în contextul tradițiilor, pornește de la reflecția individuală. „Primul pas ar fi să ne oprim câteva minute și să ne întrebăm: care este relația mea cu animalele? Mănânc carne? De ce? Aș putea să reduc consumul, să am zile fără carne, să aleg alte surse? Sau să mă întreb de ce port blană, dacă port. Relația cu animalele se vede în deciziile zilnice“. Ea observă că schimbarea depinde de conștientizare și de felul în care oamenii ajung să-și chestioneze propriile obiceiuri. Rosetti spune că multe gesturi considerate normale pot fi reanalizate fără a pierde sensul tradiției. „E util să pornim de la noi înșine și să ne gândim dacă tradițiile în care animalele sunt puse să facă lucruri sau să îndure suferință ne mai reprezintă. Poate putem păstra sărbătoarea, dar fără acel element de durere. Mulți oameni nu se opun schimbării; pur și simplu, nu s-au gândit niciodată la aceste lucruri. Când încep să reflecteze, să se informeze, să discute, devin mai empatici și mai echilibrați“.
În timp ce Rosetti vorbește despre o schimbare care începe din interior, Delia Suiogan mută discuția spre modul în care societatea gestionează dezbaterea publică despre tradiții. Ea observă că astfel de subiecte ajung adesea polarizate, dominate de emoție și de neînțelegere. „Reacțiile exagerate apar frecvent din lipsă de cunoaștere și din tentația senzaționalului. Când apar controverse legate de obiceiuri, e nevoie de interpretări interdisciplinare, nu doar de reacții rapide“. Ea amintește cazul dezgropării morților după șapte ani, devenit la un moment dat subiect de controversă publică, ca exemplu al felului în care sensul unui ritual se poate pierde în lipsa contextului. „S-a vorbit despre oroare și blasfemie, dar aproape nimeni n-a încercat să înțeleagă semnificația gestului. În tradiția veche, dezgroparea și spălarea rămășițelor marcau trecerea spre o altă etapă și eliberarea locului pentru un alt membru al familiei. Era o formă de continuitate, nu un act de profanare“. Pentru ea, redeschiderea dialogului între știință, cultură și societate devine o prioritate. „Ar fi util ca etnologii, antropologii, sociologii să fie invitați mai des în astfel de discuții. În lipsa lor, multe lucruri pline de sens ajung tratate superficial, transformate în povești de tip buhuhu“.
„Pe măsură ce devenim mai empatici, unele practici își pierd rostul de la sine“
Discuția despre reinterpretarea obiceiurilor vechi ține tot mai mult de felul în care comunitățile aleg să se raporteze la trecut. Etnoloaga Delia Suiogan consideră că adaptarea este obișnuită, însă avertizează asupra riscului de a înlocui sensul cu improvizația. Cultura tradițională are propria capacitate de transformare, dar și propriile limite. Tradițiile autentice nu dispar, ci se modifică odată cu oamenii, păstrând în spate structuri simbolice pline de înțeles. Reinterpretarea devine problematică atunci când este tratată superficial, fără înțelegerea contextului care a dat naștere obiceiului, spune ea. „Reinterpretarea doar de dragul de a nu mai fi cruzi, fără să înțelegem ce se află în spate, duce la pierderea identității. Cultura veche se adaptează, dar nu dispare, pentru că în spatele ei există arhetipuri și mituri care ne definesc. Fără ele, riscăm să devenim o societate uniformă, fără repere“.
Vitalitatea culturii populare se bazează pe felul în care comunitatea reușește să păstreze sensul obiceiurilor. Tradițiile care dăinuie exprimă o nevoie reală de legătură și oferă oamenilor un limbaj comun, un sentiment de apartenență. Dinamica tradițiilor, observată de Suiogan, se regăsește și în perspectiva antropologului Radu Umbreș, care privește adaptarea ca pe un proces firesc al culturii vii. El spune că adaptarea tradițiilor este inevitabilă și că aceasta trebuie să pornească din înțelegerea rolului pe care îl joacă ritualul în viața comunității. În opinia sa, schimbarea devine durabilă doar atunci când oamenii îi înțeleg sensul, nu atunci când vine sub forma unei interdicții sau a unei constrângeri externe. „Nicio tradiție nu a rămas neschimbată mii de ani. Schimbarea nu ar trebui impusă prin interdicții, ci pornind de la întrebarea: de ce facem acest ritual?“. Umbreș arată că percepția asupra animalelor s-a transformat radical de-a lungul timpului. Ideea de animal de companie este recentă, iar în trecut, animalele erau privite mai degrabă ca resurse sau simboluri. „Sadismul nu a fost niciodată acceptat social, dar multe ritualuri care implicau animale aveau un sens, o funcție – fie religioasă, fie comunitară“.
Umbreș propune o privire nuanțată asupra obiceiurilor considerate violente. În cazul luptelor de la Ruginoasa, de exemplu, gesturile par agresive, însă au o funcție socială clară – o formă de competiție și reafirmare a solidarității între grupuri. „E un ritual comparabil cu un sport de contact, cum ar fi boxul sau rugbyul. Există reguli, convenții, un cadru care transformă confruntarea într-un exercițiu de coeziune“. Astfel, spune el, tradițiile pot fi reconfigurate fără a-și pierde complet sensul. „Unele ritualuri pot fi transformate, așa cum dansul haka al maorilor, născut ca dans de război, a fost integrat în cultura sportivă. Alte obiceiuri, odată schimbate prea mult, își pierd funcția inițială și se sting. Depinde de cât de mult sens mai generează pentru comunitate“.
De la interdicții la înțelegere: negocierea schimbării
În ultimii ani, mai multe sărbători populare au fost suspendate sau limitate de autorități, din cauza riscurilor de violență sau a tratamentului aplicat animalelor. Bătaia de la Ruginoasa și Botezul Cailor de Bobotează sunt printre cele mai cunoscute exemple. Deși interdicțiile au fost motivate prin preocupări legate de siguranță și bunăstare, în multe cazuri, comunitățile au reluat ritualurile în anii următori. Fenomenul arată că obiceiurile se transformă doar atunci când oamenii înțeleg sensul schimbării.
Etnoloaga Delia Suiogan explică faptul că obiceiurile adânc înrădăcinate în conștiința comunitară rezistă oricărei încercări de eliminare. „Ceea ce ține de o memorie colectivă, unde există încă o rămășiță de sens, nu poate fi exclus printr-o simplă interdicție. O astfel de măsură, în loc să ducă la dispariția ritualului, îl poate întări. Oamenii simt că pierd ceva ce le aparține și reacționează menținându-l“. Gesturile interpretate astăzi ca violente aveau odinioară o funcție socială și simbolică. Ele marcau treceri, delimitări și echilibre între comunitate și natură. În această logică, ritualul exprima solidaritatea și reafirma apartenența la grup, oferind oamenilor o formă de coeziune și continuitate. Astfel, discuția despre tradiții începe cu disponibilitatea de a asculta. „Nu poți vorbi despre un obicei fără să-l înțelegi. De multe ori privim trecutul din perspectiva prezentului și uităm că lumea nu începe cu noi. Doar asumându-ne trecutul putem avea un viitor“.
Legea și educația merg la braț
Antropologul Radu Umbreș vede consensul ca pe un proces de echilibru între valorile moderne și autenticitatea practicilor locale. Ritualurile interzise, precum lupta de la Ruginoasa, capătă adesea un rol de opoziție simbolică. „Faptul că poliția îl interzice accentuează funcția transgresivă a evenimentului. Oamenii îl fac tocmai pentru că reprezintă o formă de afirmare colectivă“. Soluția ține de negocierea permanentă între comunități și norme, de felul în care societatea reușește să mențină echilibrul între lege și libertatea culturală. „Consensul se construiește prin respect reciproc. Comunitățile pot respecta valorile dominante ale societății, dacă li se oferă libertatea de a-și păstra autenticitatea practicilor, atât timp cât rămân în cadrul legii“.
Pentru Gelu Duminică, schimbarea durabilă se bazează pe educație și consecvență. El explică faptul că legea și formarea merg mână în mână: educația, campaniile locale și discuțiile directe pot modela percepții și comportamente, iar reglementarea intervine abia după ce valorile sunt înțelese și asumate. „Educație și puterea legii. Asta înseamnă toate formele educației, de la campanii până la materiile opționale care adresează realitățile locale. Schimbarea socială nu apare doar pentru că ai dat legea, trebuie să o aplici și să informezi, să contribui la internalizarea valorilor“. Andreea Rosetti completează ideea cu o perspectivă empatică. În viziunea ei, oamenii se schimbă în ritmul propriu, pe măsură ce cresc nivelul de conștientizare și cel de compasiune. „E nevoie de timp pentru ca mentalitățile să se transforme. Pe măsură ce devenim mai empatici, unele practici își pierd rostul de la sine. Așa cum odinioară un câine ținut în lanț părea ceva firesc, iar astăzi stârnește revoltă, tot așa se modifică treptat și felul în care privim lumea din jur“.
Se încarcă comentariile...
