Lăsate pe altă dată

Mâine şi „mai târziu“ par să fie duşmanii progresului din cauză că, de când se ştie, omul amână. Psihologii susţin că amânarea se poate trata, specialiştii în resurse umane au şi reţete. De câte ori n-ai început ziua de lucru cu o pauză sau studiul cu jumătate de oră – cea de până la fix, cu un joc pe calculator. De vină e natura umană care ne face să amânăm mereu.

„Nu lăsa pe mâine ce poţi face azi! Lasă pe poimâine, că poate nu mai e nevoie!" Iată o lege a lui Murphy care se referă la unul dintre cei mai mari duşmani şi, în acelaşi timp, unul dintre cei mai mari aliaţi ai omului: amânarea.

Noi, românii, suntem experţi în amânare, veţi spune. Dar nici câştigătorilor Premiilor Nobel nu le e străină. Economistul american George Akerlof, laureat în 2001, poate fi considerat un campion în domeniu, scrie revista „The New Yorker".

Citiţi şi:

Indecişii, oameni imaturi şi nesiguri

În urmă cu câţiva ani, în timp ce se afla în India, Akerlof s-a văzut pus în faţa unei sarcini banale, aceea de a-i trimite colegului său Joseph Stiglitz (fost economist şef al Băncii Mondiale, cu care a împărţit şi Nobelul pentru Economie) un pachet cu haine pe care acesta le uitase în timpul unei vizite.

Cu toate că şi-a propus în fiecare zi ca-n dimineaţa următoare să-i trimită lui Stiglitz lucrurile personale, timp de opt luni Akerlof a capitulat în faţa birocraţiei indiene şi a „incapacităţii lui de a face asemenea lucruri".

Ulterior, înainte de părăsi la rândul său India, a reuşit să se „lipească" de un alt coleg care trimitea un pachet în SUA. Dat fiind iraţionalul unui asemenea comportament, amânarea a devenit un domeniu interesant deopotrivă pentru psihologi, sociologi, istorici, pedagogi sau experţi în resurse umane.

Un animal care amână

Contribuabilii din toate ţările pierd sume importante de bani din cauză că nu-şi depun la timp declaraţiile de venit. Mai bine de jumătate dintre studenţii americani nu-şi iau licenţa la timp din cauză că amână finalizarea proiectelor sau predarea lucrărilor. Majoritatea pacienţilor care ajung la doctor o fac în stadii avansate ale bolii tocmai pentru că au lăsat pe altădată controalele periodice. Pentru economiile şi societăţile lumii, amânările de orice fel se traduc în costuri uriaşe. Şi atunci, de ce amânăm?

„Omul este un animal care amână. Dacă ne gândim bine, aceasta poate fi una dintre cele mai sintetice definiţii ale omului, în măsura în care alternativa amânării îl deosebeşte net de animal, care nu are această opţiune: animalul este sub imperiul trebuinţelor imediate, omul sub cel al nevoilor mediate.

Animalul caută de mâncare când şi cât îi e foame şi se reproduce când intră în rut; omul «amână» aceste nevoi pentru momente şi spaţii potrivite cultural", explică antropologul Vintilă Mihăilescu.

Mai departe, spune acesta, conduita amânării face distincţia în interiorul omenirii. „Expresia «a cădea pe gânduri» exprimă cât se poate de clar această diferenţă, căci a gândi, a delibera, a cumpăni lucrurile înseamnă a amâna acţiunea, a-i pune o piedică, a se împiedica pe drumul spre acţiune, deci, în ultimă instanţă, «a cădea»."

Astfel, amânarea devine comportamentul maturităţii umane şi al stăpânirii de sine. În opinia profesorului Mihăilescu, „a amâna" nu trebuie confundat cu „a întârzia". „Primul verb presupune o intenţionalitate şi o strategie, un rost; al doilea este o evitare, o neîncepere sau o neterminare, pe scurt un eşec."

Un conflict interior nerezolvat

Psihologii nu consideră amânarea o dovadă de lene, ci, mai degrabă, un conflict interior nerezolvat. „O clientă a mea a venit la cabinet pentru problemele mari pe care le avea în relaţia cu şeful ei. În prima şedinţă, în timp ce-mi povestea ce o frământa, am realizat că are o foarte mică stimă de sine şi că nu are încredere deloc în forţele proprii.

Una dintre acuzaţiile pe care şi le aducea era că amâna până în ultima clipă toate sarcinile pe care le primea. Acest lucru o făcea să se simtă vinovată, să creadă că nu are voinţă, că nu este capabilă să-şi organizeze viaţa. Recunoştea, însă, că-şi preda la timp şi corect rezolvate toate sarcinile", povesteşte psihoterapeutul Gabriel Dinu de la Psihosoluţii.

Atunci când i-a dezvăluit clientei că i se întâmpla şi lui să lase rezolvarea unor sarcini pe ultima sută de metri, chipul femeii s-a destins. „Este foarte important cum interpretăm această amânare, dacă ne gândim la ea ca la o lipsă de voinţă sau ca la o lipsă de motivare."

Foarte multe persoane amână îndeplinirea sarcinilor deoarece consideră că nu le pot face perfect sau că nu sunt în stare să le rezolve, explică psihologul. Alte posibile cauze ar fi sarcinile neplăcute, lipsa motivaţiei, credinţa că este timp suficient sau cea conform căreia presiunea de pe ultima sută de metri ne poate ajuta să ne mobilizăm sută la sută şi să avem randament maxim.

„Amânarea lucrurilor la nesfârşit poate genera, însă, stări de anxietate, de nelinişte, scăderea încrederii în sine, apariţia depresiei", avertizează Gabriel Dinu.

Ca să poţi trata aşa ceva trebuie să ştii clar ce generează amânarea. Doctorul Linda Sapadin, un reputat psiholog din New York, identifică şase tipologii ale persoanelor care trag de timp: perfecţionistul, visătorul, îngrijoratul, sfidătorul, „crizatul" şi suprasolicitatul. Pentru fiecare există o metodă de a limita amânările.

"Alternativa amânării îl deosebeşte net pe om de animal, care nu are această opţiune. "
Vintilă Mihăilescu
antropolog

Agendă şi feedback

Zilnic, atunci când analizează oameni şi organizaţii, specialiştii în resurse umane depistează amânări, tergiversări, întârzieri. Cauzele sunt numeroase, spune Mihaela Sincu, director regional DeKlausen, firmă de consultanţă şi training în management. „Sunt activităţi considerate neplăcute, altele care nu au fost clar comunicate, cele pe care pur şi simplu nu ştii de unde să «le apuci» şi atunci le tot amâni, poate-ţi vine o idee.

Contează foarte mult cine îţi trasează sarcina neplăcută şi pe ce ton, pentru că într-un fel rezolvi o chestiune chiar dificilă şi neplăcută dacă ai fost cointeresat şi altfel dacă ţi se «ordonă»", arată Sincu. Profesioniştii în resurse umane au identificat printre cei care amână câteva categorii de angajaţi - cei supraîncărcaţi, demotivaţii, depresivii şi rău-voitorii.

Mihaela Sincu mai spune că efectele unei atitudini de acest tip se resimt asupra întregii echipe: atunci când nu se iau bonusurile sau
feedback-ul primit este  negativ şi se adaugă la evaluare, dar şi când toată echipa este demotivată.

Ce se poate face?

„Se pot face cursuri, se poate face coaching cu fiecare angajat, dar sunt câteva instrumente de lucru de care trebuie să ne folosim neapărat. Agenda, de exemplu, te ajută să te organizezi bine, să-ţi planifici activităţile, să le bifezi şi să ai un control asupra realizării lor. Mai mult, te pune în faţa alegerilor. Un alt instrument este feedback-ul (primit şi dat) pentru a clarifica sarcinile, dar şi pentru a puncta momentele de «lălăială» în activităţi", recomandă Mihaela Sincu.

Destinul valah, un destin amânat

Analizând situaţia actuală a României, istoricul Adrian Majuru consideră că avem de-a face cu o „ţară amânată de propriul său popor". „În ciuda greutăţilor, abuzurilor, nemulţumirilor, ilegalităţilor, umilinţelor, foamei adunate în ultimii doi-trei ani, trăite individual, dar şi colectiv, poporul amână recunoaşterea eşecului în care trăieşte, amână revolta, amână vindecarea. Acesta este «destinul valah»", crede Majuru.

Poate fi vorba de un spirit al locului sau de o trăsătură de caracter predominantă la români? „Este dificil pentru un om harnic şi lucid să se nască «într-o ţară de mâna a doua», unde moartea se trăieşte cu anticipare prin ratare latentă sau prin preocupări pentru detalii nesemnificative."

În viziunea istoricului, cele mai grave efecte ale amânărilor sunt lipsa unei investiţii într-un viitor mediu sau îndepărtat, cu excepţia unui număr foarte restrâns de oameni, care au înţeles să muncească altfel şi mai mult.

„Din nefericire, aceşti oameni harnici şi curajoşi au fost evacuaţi din istorie sub stigmatul chiaburimii. Se preferă astăzi existenţa ca blat: «noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc», cum se spunea prin anii '80. Sau cum afirma un ţăran, la 1880, că «de la boier poţi fura că e mult şi nu se simte, dar de la vecin nu-i chip, căci are cât am şi eu şi se vede repede». Traiul de pe o zi pe alta din sistemul bugetar de azi, cu un salariu de mizerie, alături de umilirile forţate de şefi angoasaţi şi frustraţi continuă să fie pentru mulţi români cel mai jinduit deziderat social şi profesional", arată Majuru.

Indiferenţa, sursa tuturor relelor

„Lipsa alternativelor din prezent, a soluţiilor pentru viitorul imediat şi realităţile trecutului încă palpabile oferă o stare generală de disconfort, care induce pe mari eşaloane sociale o periculoasă stare de indiferenţă. Faţă de neajunsurile celor lipsiţi de putere şi, apoi, a celor puternici faţă de propriul destin. Iar cercul istoric se închide la fel cu fiecare veac", explică istoricul.

Această atitudine, crede Majuru, este dobândită şi este modelată prin cadrul social: societate, şcoală, anturaj; „cariera obedientă faţă de găşti, multinaţionale, agenţii care fidelizează dirijat, dacă nu forţat, către un anumit tip de atitudine, convenabilă decidenţilor în cauză".

Cum ne putem curăţa de această rugină? „Se poate scăpa de această atitudine prin modificarea radicală a cadrului social, aşa cum au încercat paşoptiştii acum 150 de ani, aşa cum s-a dorit prin reformele lui Cuza. Trebuie reluate eforturile de modernizare socială din perioada 1848-1948."

"Există o stare generală de disconfort, care induce o periculoasă stare de indiferenţă."
Adrian Majuru
istoric