Istorioară de amor din Centrul Vechi

0
0

Rubrica „Dragoste modernă“ este realizată cu ajutorul invitatelor „Weekend Adevărul“. În fiecare săptămână, vei găsi aici câte o reprezentantă a sexului frumos care a acceptat să aştearnă cu sinceritate, sub semnătură, o experienţă personală, autentică, de iubire contemporană.

Ai putea descoperi în aceste pagini chiar povestea ta, cât ar fi ea de năstruşnică. Ar putea fi, pur şi simplu, o poveste cu care să te identifici. Sau o întâmplare pe care să o citeşti cu plăcere, pentru a descoperi că dragostea modernă e asemenea celor de ieri, din vremea în care singurul motor de căutare era indexul capitolelor unei cărţi, ori chiar mai vechi.  NOTĂ: ilustraţiile aparţin redacţiei.

Îmi alesesem un costum de epocă şi-o rochie din catifea vişiniu-burgund, lungă, cu talia marcată strident de un corset ucigător şi o mică limbă de trenă. Mă fâţâiam aşa pe străzile prăfuite ale vechiului Lipscani, fluturând un evantai şi fredonând cântece din cupletele lui Tănase. Pe scena  montată în faţa Hanului lui Manuc trebuia să fac frumos ca o demoazelă ce mă aflam şi să dau din gură peste pozitiv.

Cât timp a ţinut sărbătoarea şi veselia ce amintea de vechiul Bucureşti, m-am tot schimbat în cele două vestimentaţii. Era ceva straniu cu ele. Ştiţi filmele în care eroii îşi pun un anume costum şi apoi se identifică, se transformă într-un adevărat personaj, se transfigurează la propriu în altcineva?... Aşa eram eu în hainele acelea.

Şelari, Gabroveni, Lipscani...

Imediat ce terminam de aşezat crinolina, îmi fixam voaleta pe ochi, corsetul şi... gata, eram ruptă total de realitate. Fata care copilărise zgomotos în cartierul Militari era înăbuşită de o fantasmă de la începutul secolului XX. Pe vremea aceea studiam teatru şi mi se tot reproşa că nu stau dreaptă...Îndreaptă spatele, Florentina!, mi se zbiera...

Ei bine, îmbrăcată astfel, cu botinele finuţe legate cu şiret până la gleznă simţeam că am un arc, corpul mi se îndrepta firesc, capul stătea drept, vocea mi se schimba, privirea era mai lungă, zăbovea mai mult, zâmbeam fără să-mi arăt dinţii, iar mâinile, care altădată nu-şi găseau locul, acum se comportau natural, ţinând evantaiul sau mănuşile albe din satin.

Eram calmă, senină şi afişam un aer răbdător, tolerant fără să fie câtuşi de puţin arogant. Mă plimbam pe Şelari, pe Gabroveni, la Hanul Sticlarilor, şi-napoi pe Lipscani într-o atmosferă ce s-a vrut atunci a Bucureştilor la 1900. Practic, noi, studenţii la Teatru, aveam voie timp de o săptămână să ne jucăm cu meseria noastră cum ştiam mai bine, folosindu-ne de şansonete, de Tănase, de Caragiale, de scamatorii, circ şi pantomimă, culminând cu nelipsitul cancan. Totul în jur se dorea amintirea unui timp trecut, adormit şi ţinut ascuns într-un cufăr vechi, dar trezit cu forţa de flaşnete, muzici, costume... şi de noi, cei implicaţi în proiect. Era anul 1997.

Eu eram alta

Datorită vestimentaţiei mele şi bag de seamă unei misterioase atitudini, mi se cerea constant să fac poze cu oamenii, însă nicio secundă nu m-am simţit maimuţa de la plajă. Mi se repeta în neştire că mă prind de minune hainele acelea şi, deşi măgulită până peste poate, roşeam sub voaleta albă şi lăsam ochii în jos, căutând un punct de siguranţă. Îmbrăcată astfel deveam literalmente cu totul altă persoană, cu altă atitudine şi, foarte cu­rios, afişam un aer care trăda o cu totul altă educaţie şi pregătire interioară.

Cum terminam de îmbrăcat, aranjat, machiat şi dichisit, faţa, corpul şi mintea mi se transformau, luau altă formă, se modelau inexplicabil, sentimentele personale - unele se estompau, altele se îngroşau, preferinţele mi se modificau brusc, urechile păreau deranjate de anumite sunete, la altele vibrau şi transmiteau o anume energie în tot corpul. Trăiam toate astea fără să am cel mai mic control asupra a tot ceea ce mi se întâmpla, acceptam cuminte întreaga metamorfoză. Aveam 20 de ani şi o minte aprigă, iute, dar neşlefuită şi nelucrată îndeajuns ca să obţină răspunsuri sau să-şi pună întrebări pertinente despre ceea ce se întâmpla.

Treceam prin mulţimea de gură-cască, ţinând spatele drept, călcând cu grijă pe piatra cubică, zâmbind lejer când îmi apucam trena rochiei cu mişcări sigure pe care nu ştiam că le am, ferind un obstacol, o baltă sau gunoaiele pe care oamenii le lăsau în urmă...

Ştiam că trebuie să am grijă de costum, mi se spusese că fusese împrumutat, din nu ştiu ce arhivă... că era implicat nu ştiu ce muzeu.... mă rog, eu, atât cât puteam, îmi protejam carapacea care mă transforma în altă persoană fără să pot lupta în vreun fel cu asta. Şi cu mersul meu firesc pe străzile vechi, cu privirea mea condescendentă, cu aerul meu pe alocuri sfios, am simţit, într-una din zilele acestui pseudo-carnaval, cum cineva mă ţintuieşte cu privirea şi asemeni unui deochi mă fură şi mă goleşte, luând din mine mişeleşte toată fiinţa, voinţa, suflul şi puterea. M-am uitat la el şi m-am aşezat ameţită pe o lespede de piatră din cele care se găseau la intrarea în ganguri, unde locuitorii abuzivi ai Centrului Istoric stăteau să urmărească lumea de pe stradă şi să scuipe seminţe.

„Mi-a sărutat ceremonios mâna..."

L-am văzut cum se apropie încet cu mişcări sigure şi-i ghiceam privirea pătrunzătoare din spatele unor ochelari fumurii. Cele câteva secunde cât i-au luat să ajungă lângă lespedea unde mă aşezasem mi s-au părut cam o oră jumate. Adică fix cât să văd cu ochii minţii un film. Imagini, secvenţe, trăiri, sentimente, lacrimi. Toate amestecate într-un  potpuriu de senzaţii nemiîntâlnite, nemaitrăite, nemaiauzite. Aflat în picioare, lângă mine, mi-a întins mâna pe care a strâns-o cu o nemaipomenită intimitate, ca şi cum ar fi făcut asta de zeci poate chiar sute de ori.

Mi-am pomenit faţa scăldată în lacrimi care mi se scurgeau şuvoi sub voaletă şi propria-mi gură întrebând străinul, pe care evident că-l cunoşteam, când a sosit şi de ce nu m-a căutat imediat ce a sosit în ţară. Mi-a răspuns grav: ştii doar... cunoşti situaţia.

Şi m-a ridicat, mâna mea a ajuns ca trasă de sfori undeva la braţul lui, pornind amândoi uşor ca două fantome până la colţul bisericii Sf. Anton. Nu ne-am mai spus nimic, cel puţin eu nu m-am mai auzit vorbind, dar în interior eram ca un şuvoi de lavă care se scurge şi pârjoleşte tot ce atinge în cale. În colţul bisericii, lângă Palatul Domnesc, mi-a sărutat ceremonios mâna,mi-a spus „pe curând" şi a plecat. În spatele meu, colegii de an strigau: Gerontofilo!!! Te agăţi de braţul boşorogilor...

Era Bărbatul

Eu nu văzusem un bărbat de o vârstă anume... era Bărbatul. Era cel care, surprinzător, părea că ştie mai mult ca mine despre ciudata metamorfoză.
A doua zi, mă găseam din nou îmbrăcată în haine de epocă, îmi făceam numărul artistic pe scenă şi-apoi mă grăbeam să caut ceva pierdut în puzderia de oameni de pe străzile vechi. L-am văzut de departe.

Da, era bătrân, abia acum observam... era un bărbat în vârstă, îmbrăcat într-un costum ceremonios, purta pălărie şi din când în când ducea la gură o pipă maro. Mergeam unul înspre celălalt. Paşii mei se duceau singuri, fără să-i pot opri, toată fiinţa mea devenise de necontrolat. În faţa lui mi s-a oprit respiraţia... Eşti divină... la fel ca atunci, l-am auzit ca prin vis. Avea un glas baritonal, gâjâit, aş zice chiar îmbibat în tutun. Nu înţeleg nimic, am bâiguit eu, fâstâcită. Eşti neschimbată. Aceiaşi ochi albaştri care m-au tuburat toată viaţa. Ştiam că o să-i mai văd, nu mi-am pierdut nicio clipă speranţa... ştiam că o să te reîntâlnesc. O iubire ca a noastră nu se dematerializează... Nu mă interesează cum te numeşti acum. Ai renăscut, ţi s-a dat o nouă şansă...

Nu mai percepeam nimic, doar urechile îmi vâjâiau. Ne-am aşezat la una din mesele de la Curtea sticlarilor. Îl auzeam vorbind despre mine într-o franceză perfectă... repeta întruna: te-am aşteptat. Atât de mult. O viaţă...uite. Am fost zilnic la mormântul tău, mă cunosc două generaţii de gropari. Mare lucru n-am mai auzit...pentru că în locul meu, în pielea mea, stătea bine mersi o persoană cu inima frântă, făcută bucăţi, mici bucăţi, pe care nu reuşea să le pună la loc şi se părea că se străduise mulţi ani.

„N-a existat zi să nu mă gândesc la ochii tăi"

În mintea mea se crease un amalgam de informaţii pe care nu le puteam ordona: locuieşte în Piaţa Amzei, m-a iubit mult, şi-a dorit să mă mai vadă o dată şi apoi să moară fericit, iartă-mă pentru slăbiciunea mea, n-a existat zi în care să nu mă gândesc la ochii tăi, regrete, pipa, degetele aproape maronii, mirosul înţepător de tutun, papionul, fotografii cu bunicul lui, cu el la Paris. Şi cu noi doi în sepia, la o masă. Te voi iubi mereu. Acum pot pleca liniştit...

Ultimul moştenitor al familiei Capşa... nu e însurat şi n-are copii... Bravo, fată! Eşti tare... îmi spuneau colegele. Dezbrăcată de hainele acelea, nefardată şi fără voaletă, redeveneam eu. Înnebunită să caut răspunsuri, am sunat o prietenă studentă la Psihologie, m-am uitat de trei ori la filmul „Undeva, cândva" cu Christopher Reeve şi Jane Seymour, am citit istoria familiei Capşa. Nimic nu se lega. Concluzia la care am ajuns a fost cea mai simplă pentru mine: el, un moş decrepit şi eu, stresată şi obosită de-atâtea repetiţii, nopţi nedormite şi stat pe tocuri.

Cineva mi-a spus odată că prăjitura mea preferată, Cartof, se face din resturile şi rămăşiţele tuturor prăjiturilor care rămân într-un laborator de cofetărie. Se amestestecă aceste resturi, se modelează puţin şi gata. Fix aşa mă simt, cu resturi şi rămăşiţe din viaţa altei persoane, cu piese de puzzle care nu-şi găsesc matricea, cu sentimente care nu sunt ale mele şi cu frica teribilă că am luat-o razna. În plus, nu cunosc o boabă franceză...

Schizofrenica semnatară a acestei tulburătoare confesiuni se numeşte Florentina Muşat şi are acum 35 de ani. Îi găsiţi elucubraţiile pe platforma Pandoras sau pe mala-hierba.com. (n. red. - Florentina e prea aspră în această autocaracterizare. De fapt, e o tânără veselă, plină de viaţă, sănătoasă tun şi nu scrie elucubraţii. Iar povestea pe care ne-a trimis-o, inutil să mai precizăm, e strict autentică).

"L-am văzut cum se apropie încet cu mişcări sigure şi-i ghiceam privirea pătrunzătoare din spatele unor ochelari fumurii.''

"El, un moş decrepit şi eu, stresată şi obosită de-atâtea repetiţii, nopţi nedormite şi stat pe tocuri.''

"Era un bărbat în vârstă, îmbrăcat într-un costum ceremonios, purta pălărie şi din când în când ducea la gură o pipă maro.''

Stil de viață


Ultimele știri
Cele mai citite

Partenerii noștri