Visez un singur gest de razbunare - ca peste douazeci de ani Piata Universitatii sa se numeasca Piata Ion Iliescu

Acolo am invatat sa iubesc in chip viu acest popor Ce-a fost a fost - paradisul unor nebuni, moment de gratie provizoriu - nu, nu pot explica, nici dupa patru ani, cand scriu aceste randuri, minunea

Acolo am invatat sa iubesc in chip viu acest popor
Ce-a fost a fost - paradisul unor nebuni, moment de gratie provizoriu - nu, nu pot explica, nici dupa patru ani, cand scriu aceste randuri, minunea petrecuta atunci, in Piata Universitatii. Acele cateva luni ("comprimate" intr-o clipa eterna) nu fac parte din Istorie. Strabat Istoria ca firul abia perceptibil al unei raze laser, transfigurand-o in altceva, intr-un total inexprimabil Altceva. Un singur lucru pot spune: acolo, in Piata Universitatii, am invatat sa iubesc in chip viu acest popor harazit parca dintotdeauna fie hulirii nemasurate si neiertatoare, fie adularii strambe si sterpe. Acum se incearca un soi de rationalizare istoricista a "fenomenului" Piata Universitatii. Analisti politici dau explicatii obiective, diversionisti "apolitici" vin cu scenarii subiective. Aceia insa care au trait seara de seara, noapte de noapte, bucuria si spaima, aceia care au insemnat caldaramul cu urma genunchilor lor, nedeznadajduind o clipa macar, aceia care spuneau zilnic, ca pe o marturisire de credinta, punct cu punct, deja uitata Proclamatie de la Timisoara, aceia care, in curata lor indaratnicie, nu doreau ca o "liniste" perfida sa se astearna peste amintirea mortilor din decembrie, aceia n-au nevoie de nici o explicatie istoricista, obiectiva sau psihologista. Viata fiecaruia dintre ei a capatat acolo splendoarea unei hierofanii.
De Petru Cretia se leaga prima descindere in Piata
Nu exista un "Jurnal al Golaniadei". Poate doar in arhiva Securitatii (S.R.I.-ului). Exista numai amintiri esentiale, franturi de amintiri, un amestec (surprinzator de unitar) de chipuri, discursuri, scene, intamplari, discutii, dar mai ales nostalgia unei frenezii, a unei stari de plenitudine imposibil de transmis in termenii discursului "literar". Petru Cretia - de el se leaga prima descindere in Piata Universitatii. Aveam un curs de morfologie a verbului grec. Dintr-o data am auzit scandandu-se lozincile binecunoscute - anticomuniste, antiilesciene. Am inceput sa ne agitam in banci. N-am mai stiut nici de functia aoristului, nici de radicali, nici de sufixe... Ce legatura aveau toate acestea cu fierberea din strada? Profesorul a simtit si-a spus pe tonul lui bland-raspicat: "Coboram, acolo e locul nostru!". Intr-o clipa eram in strada. Un grup infim, strans in jurul lui Dumitru Dinca, se afla deja intre cele doua artere de circulatie. O mana de oameni - cel mult o suta. Lumea, pe trotuare, privea ca la circ. Masinile circulau nestingherite in ambele sensuri. Numai ca intr-un rastimp foarte scurt aproape toti studentii coborasera din salile de curs. Si incetul cu incetul, avandu-l in mijloc pe Petru Cretia, ne-am croit drum printre masini pana am ajuns la grupul lui Dinca. Marea majoritate a celor de pe trotuar ni s-a alaturat. Circulatia s-a oprit... si a fost ziua intai. Ziua lui Dumitru Dinca si a lui Petru Cretia. Abia spre seara, cred, incurajati de prezenta celebrului om de cultura, studentii din Liga au instalat statia de amplificare in balconul devenit deja un simbol. Totul insa a plecat de la o mana de oameni. Ce-a urmat n-a fost decat urmarea acestui prim impuls hotarator.
Duhul comuniunii va bantui multa vreme locul acela
Grupuri compacte, bine delimitate, figuri familiare, prietenii legate atunci pentru toata viata. Multimea din Piata Universitatii nu era o turma dezorganizata. Fiecare aveam acolo, in spatiul acela, un loc al nostru. Am lipsit mai multe seri, dar cand reveneam, chipuri cunoscute - batrani, copii, familii intregi - ma recunosteau indata ca pe un vechi si statornic prieten. Spre ziua ne desparteam veseli, ca dupa o noapte de taifas. Obiceiul taifasuirii s-a pastrat pana astazi. De multe ori, in preajma vreunui eveniment politic mai important, oamenii se strang la sfat in preajma fantanii arteziene. Duhul comuniunii va bantui inca multa vreme locul acela. Veghea. Au fost cateva luni de priveghere. Doua sute, uneori numai o suta de oameni ramaneau pana in zori si privegheau halucinati, cu speranta niciodata infranta, somnul celor douazeci de milioane de lasi, netrebnici sau pur si simplu indiferenti. In decembrie au fost o mie patru sute de morti. Vor mai fi existand oare astazi, in Romania, o mie patru sute de oameni care cred cu adevarat in moartea definitiva a comunismului, in disparitia Raului? Visez un singur gest de razbunare - ca peste douazeci de ani Piata Universitatii sa se numeasca Piata Ion Iliescu. Spre vesnica aducere aminte.
Urmele de sange fusesera spalate cu grija
In iunie se deschidea sesiunea examenelor. Avusesera loc funestele alegeri. Puterea isi intrase, legitim, in drepturi. Primul obiectiv - curatarea Pietei Universitatii. Pe 13 iunie, la pranz, am venit la facultate. Peste doua zile aveam examen. Piata era inconjurata, cum se stie, de autobuze si masini ale Politiei. Ca sa patrunzi in Universitate trebuia sa prezinti carnetul de student. Inauntru, aproape nimeni. Doar cativa colegi de la Liga - Daniel Oghina, Mihai Gheorghiu si altii pe care nu-i cunosteam. Usile dinspre Facultatea de arhitectura fusesera proptite cu banci. Piata - pustie si hada. Urmele de sange fusesera spalate cu grija. Corturile din fata Teatrului National, smulse. Acum se rasadeau flori. Stateau morocanosi, speriati si fumau tigara de la tigara. Asta "se petrecea" in Universitate. Afara, multimea atatata de prezenta politistilor incepuse deja sa vocifereze. Dimineata fusesera adusi muncitorii de la I.M.G.B. - "I.M.G.B. face ordine!" - care au distrus, au batut si-au calcat in picioare tot ce-au intalnit in Facultatea de arhitectura. Ulterior a intrat si o coloana de politisti. Culmea cinismului (am vazut cu ochii mei!), la iesire, comandantul coloanei, ranjind bestial, tinea o floare in mana! Asta a turnat gaz pe foc. Intr-o clipa, multimea a presat cordonul de ordine rupandu-l in mai multe locuri. Paturile de arma au inceput sa loveasca la intamplare. Au fost oameni cu capetele sparte, cu coastele rupte, cu maxilarele dislocate... cei care se aflau in primele randuri. Femei calcate in picioare... Multimea, huiduind, a inceput sa arunce cu pietre in scutieri. De la ferestrele Universitatii priveam intreaga scena. Soldatii se retrageau pas cu pas spre autobuze.
Provocatorii securisti incendiau autobuzele si dadeau foc sediului Politiei
Atunci, indemnat de cei din Liga, am instalat statia de amplificare si am deschis balconul. Toate privirile erau atintite spre noi. Atat asteptau - un semn. Sa se redeschida balconul. Sa nu le inselam sperantele chiar in ultima clipa. Deschiderea usii a fost insotita de o explozie imensa de bucurie. Piata s-a umplut in cateva secunde. Abia am reusit sa spun o fraza - despre arestarea lui Munteanu, cred - cand s-a intrerupt curentul. Am intrat sa vad ce se intampla. Colegii priveau si mai derutati - "Acum ce-o sa facem? Am deschis balconul si ce-o sa facem!?". "Ce-am facut si pana azi", le-am raspuns. Peste numai cateva minute, Marian Munteanu a rasarit, ca din pamant, printre noi. Toate incercarile lui de a potoli multimea intaratata au fost zadarnice. Provocatorii securisti incendiau deja autobuzele si dadeau foc sediului Politiei. Si asa m-am trezit in coloana care se indrepta spre televiziune. Evident, nici aici nu prea stiam ce urma sa se intample, ce urma sa facem. Iliescu alertase tara. Televiziunea era inconjurata de soldati. Am intrat in vorba cu cativa: "Trageti daca vi se ordona?" "Tragem!" Un grup de zece tineri au patruns inauntru. Un geam spart, apoi al doilea. Dupa cateva minute, pe straduta din spatele televiziunii apare un camion plin cu ciomagari. Scandau isteric "Iliescu nu uita/ Asta e armata ta!". Acum a avut loc un episod, marunt, dar nu si nesemnificativ. In timp ce asteptam langa poarta televiziunii, se napusteste in mijlocul nostru un tip de vreo saizeci de ani injurand de mama focului: "Ba, din cauza voastra au intrerupt astia meciu' dumnezeii si cristosii!" Cat pe ce sa ne carpeasca. Abia l-am potolit. Cand au navalit ciomagarii, toti am luat-o la fuga. Microbistul a ramas pe loc, manifestandu-si entuziasmul si solidaritatea cu "salvatorii". Numai ca in valmasagul creat nu prea avea cine sa-l asculte. A fost stalcit in bataie, laolalta cu ceilalti. Mai iute de picior, am scapat doar "atins". Si a fost ultima zi a Golaniadei.