"Talentul este creator de libertate"

Recenta retrospectiva a Cinematecii, Istoria documentarului romanesc in 300 de filme a sporit aura studioului Sahia din anii lui de glorie, vazut, astazi, din perspectiva timpului, ca un fel de

Recenta retrospectiva a Cinematecii, Istoria documentarului romanesc in 300 de filme a sporit aura studioului Sahia din anii lui de glorie, vazut, astazi, din perspectiva timpului, ca un fel de Camelot al cinematografului nostru. A trait "un moment scurt si stralucitor", suficient pentru a indreptati un istoric precum Sadoul sa vorbeasca despre "scoala documentarului romanesc" si pentru a ne indemna, nu de putine ori, sa privim in urma, nu neaparat cu nostalgie, ci avand in minte cateva intrebari. Cum de au fost posibile acele creatii-unicat ce depaseau limitele insesi ale documentarului, intr-un centru de productie in care directivele de partid ajungeau cu cea mai mare viteza, cerand imediata lor aplicare? Ar mai fi cu putinta impunerea genului intr-o epoca de libertate, dar a unei alte dinamici istorice si culturale, in care raporturile dintre componentele mass-media s-au schimbat, in care televiziunea indestuleaza, asa cum stie ea sa o faca, "foamea de real" a individului contemporan? De aici a pornit discutia cu unul dintre cei care isi merita pe deplin numele de maestru al documentarului romanesc, Titus Mesaros, autorul unor filme de referinta - Stuf, Craiova vazuta din car, Cutitul, In padurea cea stufoasa - detinator a numeroase premii ale marilor festivaluri de specialitate, cele de la Edinburgh, Cork, Viena, Santarem.
- A murit documentarul romanesc sau se ascunde pe langa casa - inteleg prin asta studioul Sahia - prin televiziuni, facultati, de unde trebuie sa-l recuperam bucata cu bucata?
- Nu a murit, mai exista, dar filmele sunt putine, lipsesc finantarile si, apoi, ele nu mai apar in bloc, de aceea vizibilitatea nu mai este aceeasi. Nu se mai poate vorbi de o productie de documentare. Inainte, cand se faceau 250 - 300 de filme pe an, chiar daca o suta dintre acestea, sa zicem, erau aservite politicii de atunci, ramaneau celelalte, in care reuseam sa ne facem cunoscut propriul nostru comentariu. A fost o vreme in care planul tematic al studioului nostru se facea cu Scanteia in fata, se copiau ziarele. Bantuia ideea filmului ca arta colectiva, inteleasa ca excludere a individualitatii. Detest aceasta prejudecata cinematografica, productia este colectiva, dar creatia este individuala. Mi-am ingaduit sa ranesc acest colectivism care ne-a facut mult rau, se anula raspunderea personala, daca iesea un film prost, toata lumea era de vina. Am avansat propunerea de a lucra dupa idei personale. Nu era, desigur, obligatoriu sa fie toate aprobate, cresteau insa sansele unor filme de calitate. Nu au lipsit nici aici conformismul deghizat al celor care incercau sa-si asigure intrarea in productie cu orice pret, dar treptat s-a impus talentul, in care eu vad un creator de libertate.
- Despre nici un alt nucleu cinematografic de la noi nu s-a scris in termeni atat de sentimentali ca despre studioul dv. Cuvantul "familie" v-a fost rezervat in exclusivitate. Buftea era o unitate de productie. Sahia era o familie. Dar una cu membri ciudati, cu diferite formatii, cel putin pana in anii '70 - '80, cand i-ati primit pe absolventii IATC in grup compact. Pionierii documentarului de unde veneau?
- Eram, multi dintre noi, oameni cu mare dragoste de cinema neexprimata, inca. Acumulaseram, cu totii, un potential care astepta prilejul. Eram copti, ca sa spun asa. Eu studiasem filosofia si muzica la Cluj, dar dupa reforma invatamantului universitatile incepusera sa decada. Blaga fusese eliminat, profesorul de psiho-patologie Margineanu (tatal cineastului de mai tarziu, Nicolae Margineanu) arestat. Mirel Iliesiu venea din gazetarie. Au fost, insa, si oameni luati de colo, de dincolo, cineasti improvizati, cadre de mana a treia, a patra. Familia aceasta nu trebuie idealizata. Nu a fost un nucleu omogen. A avut si bune, si rele, ca orice familie, de altfel. La un moment dat, eu eram paria acolo. Cand am luat cel dintai premiu, la Edinburgh, pentru Patru mii de trepte, atunci mi s-au deschis drumurile. Am ajuns din ultimul salariat - primul.
- Nu va vad purtat de nostalgie, desi creatia dv. se identifica perfect cu epoca de glorie a studioului.
-Nu vreau sa las nostalgia sa-si faca de cap. Poate crea confuzii. Sigur ca am o anume nostalgie, dar ea se raporteaza la varsta, la viata traita ca individ. Nu stiu daca nepotul meu este mai fericit cand se duce la bazin, decat eram eu, cand in copilarie ma scaldam in Tarnave.
(Textul integral in Adevarul Literar si Artistic)